Video Povestea dramatică a caprelor negre din Carpații României. Cum au fost salvate de la dispariție și unde mai pot fi întâlnite

Aproape 8.000 de capre negre trăiesc pe teritoriul României. La începutul toamnei, animalele sălbatice se adună în ciopoare pe crestele Carpaților, oferind momente memorabile amatorilor de excursii și de fotografie montană.

Capre negre. Foto: Romsilva

În septembrie, odată cu primele brume, caprele negre se retrag spre versanții însoriți și pot fi observate în grupuri pe crestele munților. În următoarele săptămâni, țapii, care trăiesc de obicei solitari, se vor apropia de ele înaintea perioadei de împerechere.

„Caprele negre trăiesc în ciopoare, grupuri de până la 30 de exemplare, conduse de femele în vârstă și cu experiență. Masculii trăiesc în grupuri separate. Caprele negre au de obicei un singur ied, mai rar câte doi. Iezii sunt foarte jucăuși și ating maturitatea la trei ani. Iedul este avertizat de capra neagră la observarea unui pericol printr-un sunet caracteristic”, arăta Regia Națională a Pădurilor – Romsilva.

Pe rețelele de socializare, mulți români au publicat imagini cu ciopoarele care stăpânesc crestele munților Făgăraș, Bucegi și Retezat, locuri unde populația de capre negre este stabilă. Ele mai pot fi întâlnite și în munții Piatra Craiului, Rodnei, Parâng, Ceahlău, Tarcu sau Cozia, dar și în Cheile Bicazului (Hășmaș). De asemenea, grupuri de capre negre au fost reintroduse cu succes sau monitorizate în ultimii ani în Munții Vrancei și în anumite zone sălbatice din Munții Apuseni.

Caprele negre, apreciate pentru agilitatea lor, sunt animale sălbatice care trăiesc în zone alpine, departe de oameni.

„Având musculatura foarte dezvoltată și copitele despicate, capra neagră se poate deplasa cu ușurință în zone stâncoase, inaccesibile altor specii, unde își procură hrana și se refugiază din fața prădătorilor”, arată Romsilva.

Diferențele dintre țapi și femele

Capra neagră are o înălțime de până la 130 de centimetri și o greutate de până la 50 de kilograme, putând trăi între 18 și 22 de ani.

1/12

Capre negre Foto Romsilva (8) jpg Foto: Romsilva

Masculii au o coamă cu păr lung și închis la culoare, care pornește de la ceafă și continuă de-a lungul spinării până la coadă. În timpul împerecherii, atât masculii, cât și femelele bătrâne scot sunete inconfundabile, cu o tonalitate aflată între sforăit și mârâit, arăta Romsilva.

Într-unul dintre ultimele numere ale revistei „Carpații”, care și-a încetat apariția în 1947, inginerul silvic Otto Witting arăta că deosebirea dintre mascul și femelă era dificil de făcut de la distanță. Femela avea, în general, coarne mai subțiri și mai puțin încovoiate, însă aceste trăsături nu puteau fi observate cu ușurință de la 100–200 de metri. În perioada de împerechere, diferențele deveneau mai vizibile.

„Țapul nu mănâncă aproape niciodată; el se află mereu într-o mișcare neliniștită, el mână capra și nasul lui este mereu în urmele ei. Corpul său este mai îndesat, gâtul său apare mai scurt și mai puternic și la burtă îi atârnă smocul de păr”, relata Otto Witting, într-un articol amplu despre caprele negre din România.

Vârsta animalelor poate fi aproximată după culoarea capului și aspectul corpului. La exemplarele tinere, fâșia întunecată dintre ochi și nas este neagră și bine conturată, în timp ce la cele bătrâne devine cenușie, iar marginile ei sunt mai șterse. Caprele negre bătrâne au corpul mai masiv și îndesat, iar picioarele par mai scurte.

Otto Witting remarca și mirosul extrem de dezvoltat al animalului și capacitatea sa de a sesiza pericolul de la mare distanță.

„Capra neagră este precis un animal nazal. Simțul mirosului ei este neînchipuit de bine dezvoltat. Ea poate descoperi oamenii, dacă are vânt favorabil, la o distanță de 1.000 de metri. Cu mult mai slab este dezvoltat simțul vederii. Este adevărat că obiectele care se mișcă le observă capra neagră și de la distanțe mari, dar pe cele nemișcate le poate deosebi numai cu greu, chiar și de la distanțe mici”, arăta acesta.

Împerecherea în toamna târzie

Caprele negre își schimbă frecvent locul în funcție de vreme, anotimp și alternanța dintre soare și umbră. În Munții Făgărașului, observa inginerul silvic, animalele se adunau când pe versantul sudic, când pe cel nordic, mai ales din cauza furtunilor și a vânturilor puternice. În general însă, capra neagră rămânea fidelă regiunii muntoase în care trăia.

Perioada de împerechere începe în a doua parte a toamnei și schimbă comportamentul animalelor.

„Epoca de împerechere cade în timpul toamnei târzii, își atinge punctul culminant între 25 octombrie și 5 noiembrie și durează până la 30 noiembrie. Se împerechează, în general, mai întâi țapii bătrâni și apoi cei tineri”, relata Otto Witting.

Fătarea avea loc în lunile mai–iunie, după o gestație de aproximativ șase luni. Puii rămân dependenți de mame până în perioada următoarei fătări.

Caprele negre, vânate din vremuri străvechi

România are o populație dezvoltată de capre negre, specialiștii în cinegetică estimând-o la aproape 8.000 de exemplare. Prezența ei pe teritoriul actual al României datează din vremuri străvechi, însă, la începutul secolului XX, caprele negre ajunseseră în pragul dispariției. Otto Witting afirma că dovezi ale vânării caprelor negre încă din preistorie fuseseră descoperite în mai multe locuri din Carpați.

„Faptul că ele s-au găsit din belșug și au fost vânate în epoca preistorică îl dovedește aflarea unor oase din epoca de piatră, găsite lângă Bod, județul Brașov; îl mai dovedesc niște vârfuri de săgeți de piatră care au fost găsite lângă Bușteni și îl mai dovedește, în fine, un vârf de săgeată de fier, provenind din epoca preistorică, Hallstatt – 500 de ani înainte de Christos –, care a fost găsit în anul 1934 pe Piatra Craiului, la Cerdacul Stanciului, între Valea lui Ivan și Capul Tămașului, deasupra limitei superioare a pădurii”, relata Otto Witting în articolul „Capra neagră a României”, publicat de revista „Carpații” din 1946.

În Evul Mediu, caprele negre erau gonite cu ajutorul câinilor, vânate cu arcul sau arbaleta și prinse în curse.

„Câtă vreme însă, în țările occidentale, principii și nobilimea era foarte dornică de a vâna capre negre, la noi vânarea caprelor negre avea puțină importanță și, până la mijlocul secolului al XIX-lea, ea a fost exercitată exclusiv de către locuitorii români din munții noștri. Acești vânători de munte, alăturea de vestiții vânători de urși, erau reprezentanții tipici ai lumii vânătorești străvechi din țara noastră. Prin neîntrecutele lor calități – curaj bărbătesc, fără multe pretenții, forță de rezistență – ei erau nu numai vânători de primul rang, poate chiar adevărații vânători în general, dar erau și oameni întregi, plini de putere, voință și realizări, de încredere în sine, capabili de cele mai dificile prestațiuni”, arăta acesta.

Vânătoarea cu copoi, bolile și războiul au devastat populația de capre negre

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tot mai mulți nobili au prins gustul vânătorii de capre negre, iar vânătorile cu copoi și lipsa măsurilor de protecție și vânătoarea cu copoi au redus drastic populația lor.

„Perfecționarea tehnică continuă a armelor de vânătoare, interesul mereu crescând pentru vânătorile în munți, metodele de vânătoare de atunci, mai ales vânătoarea de goană cu copoi, ocrotirea insuficientă a caprei negre sau lipsa totală a acestei ocrotiri din acel timp au avut ca urmare că ele au dispărut complet, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, din multe dintre masivele noastre muntoase și că efectivul caprelor negre scăzuse neobișnuit de mult, în general, la începutul secolului al XX-lea, în toți masivii noștri muntoși. Astfel, veacul al XX-lea începu pentru noi cu un stoc de capre negre extrem de redus”, afirma Otto Witting.

Declinul caprelor negre a fost agravat, la începutul secolului XX, de o epidemie de oftalmie purulentă care a afectat populația din Munții Făgărașului. Potrivit lui Otto Witting, boala ar fi distrus jumătate din efectivul existent.

„Cea dintâi capră neagră bolnavă a fost împușcată în Căldarea Arpașului, în anul 1903, pe la mijlocul lui iunie. Numai decât a fost constatată boala și în alte regiuni aflate între Vârful Negoi și Valea Sâmbetei, atât pe versantul de nord, cât și pe cel de sud al Munților Făgărașului. Boala și-a atins culmea intensității în august, iar în octombrie 1903 a încetat”, relata acesta.

În aceeași perioadă, în munți se aflau și turme de oi afectate de boli ale ochilor, însă nu s-a putut stabili dacă oile au transmis infecția caprelor negre sau invers. Animalele bolnave își pierdeau treptat vederea și aveau un comportament neobișnuit.

„Pipăiau cu băgare de seamă pământul cu picioarele dinainte și toată vremea își țineau capul ridicat în sus, ca și când ar fi voit să privească în soare”, arăta Otto Witting.

La începutul secolului XX au fost luate primele măsuri de protejare a speciei. Ele au dat rezultate în unele masive, în special în Munții Făgărașului, însă războiul și braconajul care i-a urmat au redus din nou populația de capre negre. Armele și muniția rămase în munți după luptele din Primul Război Mondial au ajuns la locuitorii satelor, favorizând răspândirea braconajului.

„În războiul nostru de întregire a neamului, pe urma luptelor date în Carpați, au rămas prin munți un mare număr de arme și de cartușe. Populația satelor din aceste regiuni s-a înarmat astfel cu arme cu glonț și, favorizată de terenul prielnic unei colindări neobservate, a început a exercita braconajul pe o scară extrem de întinsă. Jertfa cea mai mare au dat-o caprele negre, care au căzut cu sutele sub gloanțele armei ghintuite cu bătaie lungă”, arăta inspectorul D. Hociotă, într-un bilanț al acțiunilor de ocrotire publicat în 1939 de revista „Carpații”.

Otto Witting descria anii de după război drept cel mai dificil moment din istoria modernă a speciei.

„În anii 1918 și 1919, România preluă o moștenire mai veche, în împrejurări dintre cele mai nefavorabile, în care contingentul caprelor negre din munții noștri se afla în acel timp poate la punctul cel mai inferior al decăderii sale de totdeauna”, relata acesta.

Munții, „încercuiți” cu posturi împotriva braconierilor

În următoarele două decenii, situația caprelor negre s-a îmbunătățit prin întărirea pazei și limitarea vânătorii. În 1922 a fost interzisă vânătoarea cu copoi, în 1930 s-a stabilit ca sezonul să se încheie la 31 decembrie, iar din 1932 împușcarea caprelor negre se putea face numai în baza unei autorizații speciale. În 1937 a fost înființată Federația Protectorilor și Vânătorilor de Capre Negre din România.

Primele posturi speciale de jandarmi pentru paza vânatului fuseseră create în 1934, însă rezultatele nu au fost cele așteptate. În 1938, autoritățile au înființat un corp special, format din oameni obișnuiți cu muntele.

„La selecționarea personalului întrebuințat nu s-a avut însă în vedere mediul de viață cerut și jandarmii întrebuințați, nefiind obișnuiți cu ascensiunile grele, n-au putut da rezultatul așteptat. Anul acesta, pentru a combate cu eficacitate braconajul și a face redresarea numerică a caprelor negre, s-a înființat un corp polițienesc, care s-a recrutat din elemente viguroase, născute și crescute în regiunile de munte, foști gradați în jandarmerie, trupele alpine sau grăniceri. S-au înființat 13 posturi de câte trei persoane, care s-au plasat în punctele cele mai braconate și, prin patrulări ordonate, s-au încins ca într-un fel de centură toate regiunile populate cu capre negre”, arăta inspectorul D. Hociotă.

Pentru fiecare exemplar braconat fusese stabilită o despăgubire de 20.000 de lei, iar descoperirea unui caz era recompensată cu 4.000 de lei.

„Față de această pază riguroasă și frica de rigorile legii și urmările ei, pot să afirm că vara aceasta, 1938, braconajul la acest vânat a încetat și numai un singur caz a fost descoperit”, informa inspectorul.

În același an au fost autorizate pentru împușcare 122 de capre negre, dar au fost vânate numai 70. Potrivit lui D. Hociotă, corpul special ar fi salvat aproximativ 300 de exemplare care, în lipsa pazei, ar fi căzut victime braconajului.

Al Doilea Război Mondial a redus drastic populația de capre negre

Măsurile de protecție au contribuit la refacerea spectaculoasă a populației. Otto Witting estima că, în 1942, în România trăiau aproximativ 4.000 de capre negre. În acel an fusese aprobată împușcarea a 290 de exemplare, reprezentând 7,4% din efectiv.

„Cât de mult se poate ridica și dezvolta, prin măsuri de ocrotire și de conservare, contingentul caprelor negre o dovedește pilda clasică a revirului din Piatra Craiului, care avea abia 10–20 de capre negre în anul 1922, dar în anul 1942 ne-a putut oferi un stoc minunat de 250–300 de piese”, arăta acesta.

În următorii doi ani, populația a continuat să crească, fiind autorizată împușcarea a câte 409 exemplare în sezoanele 1943–1944 și 1944–1945. Refacerea a fost însă amenințată din nou de urmările celui de-al Doilea Război Mondial.

„Contingentul caprelor negre din țara noastră, protejat cu atâta grijă și dezvoltat cu atâtea cheltuieli, a ajuns din nou să fie grav amenințat în urma celui de-al Doilea Război Mondial”, avertiza Otto Witting.

În 1946, Revista Vânătorilor relata că ciobanii înarmați cu arme militare organizau adevărate goane, folosind câinii pentru a alunga caprele negre spre locurile unde erau așteptate de braconieri.

„Un vânător demn de toată încrederea mi-a spus că ciobanii, înarmați cu arme militare, făceau adevărate bătăi la capre negre. Unii le goneau cu câinii, aruncând bolovani la mari înălțimi, iar alții se ațineau la trecători, unde le masacrau! Cred că nu cu acest scop li s-a permis ciobanilor să aibă arme la stâni! Dar mai este și chestiunea dacă au autorizația cuvenită de portarmă. Mai ales arme militare, cu care pot împușca vânatul la distanțe mari! Le mai trebuie și lunete și atunci nu mai rămâne vânat în munții noștri!”, se arăta în revistă.

În 1948, Revista Vânătorilor arăta că populația de capre negre scăzuse cu aproape 70% față de anii 1943–1944.

„Din rapoartele administratorilor județeni de vânătoare rezultă că stocul de capre negre, care în 1943–1944 era de 5.000 de exemplare, nu mai numără astăzi decât 1.550, repartizate după cum urmează: 250 în Retezat, 50 în Parâng, 1.000 în Munții Făgărașului, 100 în Bucegi și 150 în masivul Piatra Craiului”, informa Teodor Romul Popescu în Revista Vânătorilor.

În deceniile următoare, efectivele au început să fie refăcute treptat, iar caprele negre au fost reintroduse în unele dintre masivele din care dispăruseră.