Video Sunetele stranii din Carpați care ascund un ritual spectaculos. „E cea mai impresionantă simfonie a naturii de la noi”

Chemările grave ale cerbilor răsună toamna în pădurile Carpaților și îi pot speria pe turiștii care nu le cunosc originea. Boncănitul este un ritual spectaculos, în care masculii își anunță forța, atrag ciutele și își avertizează rivalii.

La început de toamnă, cerbii se află în perioada de împerechere. Foto: Diana Parkhouse, Pixabay

Sunetele stranii care răsună în pădurile Carpaților îi pot speria pe turiștii care nu le cunosc originea. Sunt chemările cerbilor aflați la boncănit, un ritual spectaculos prin care masculii atrag ciutele și își avertizează rivalii. Deși cerbii evită, în general, oamenii, apropierea de ei poate deveni riscantă în această perioadă. În România trăiesc peste 70.000 de cerbi comuni și lopătari, animale sălbatice de care românii sunt legați de secole prin legende, tradiții și vechi relatări despre viața din munți.

În Munții Retezat, unde se află cel mai vechi parc național din România, înființat la mijlocul anilor ’30, călătorii pot auzi cum liniștea pădurilor este spartă de chemările puternice ale cerbilor aflați în căutarea perechilor.

„Pădurile răsună de chemările puternice ale cerbilor (Cervus elaphus). Este perioada boncănitului, sezonul de împerechere, când masculii își măsoară puterile și concurează pentru accesul la femele (ciute). Glasurile lor anunță prezența și îi provoacă pe rivali, iar uneori confruntările ajung la încleștarea coarnelor”, a informat administrația Parcului Național Retezat.

Camerele de monitorizare a faunei, amplasate pe teritoriul Parcului Național Retezat, au surprins secvențe din acest spectacol al naturii, petrecut în lunile de toamnă.

„Boncănitul cerbilor, adică perioada de împerechere a cerbilor, debutează în septembrie și se încheie în octombrie, în funcție de climă și altitudine. În această perioadă, cerbii se luptă, folosindu-și coarnele dezvoltate de-a lungul verii, pentru supremația asupra cârdurilor de ciute”, arătau reprezentanții Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva.

Cerbii își anunță prezența în timpul boncănitului prin mugete puternice, cu ajutorul cărora încearcă să-și intimideze adversarii. Intensitatea mugetelor reprezintă și un indiciu al poziției masculului în ierarhie.

„Când doi masculi par egali ca mărime și determinare, departajarea se face prin lupta directă”, arată Romsilva.

Cerbul comun și cerbul lopătar, obiceiuri diferite de boncănit

Cerbul comun este cel mai mare reprezentant al familiei cervidelor din România și trăiește îndeosebi în regiunile de deal și de munte. Masculii sunt mult mai mari decât femelele și sunt singurii care poartă coarne.

„Greutatea medie a taurilor este de circa 200 de kilograme, iar a ciutelor, de circa 80–100 de kilograme. Diferența de talie este evidentă. Petele deschise la culoare de pe corpul vițelului constituie un mijloc natural de apărare împotriva dușmanilor, imitând razele soarelui care străbat frunzișul arborilor. Fenomenul se numește homocromie. Petele dispar după vârsta de trei luni. Coarnele sunt prezente doar la masculi”, arată Romsilva.

Cerbul lopătar (Dama dama) este mai mic decât cerbul comun și poate fi recunoscut după coarnele late, asemănătoare unor lopeți. Primele atestări documentare ale prezenței sale pe teritoriul României datează din secolul al XIII-lea, în Transilvania.

„Mediul de viață optim îl constituie pădurile de foioase, aerisite, cu poieni și goluri în interior, situate la câmpie și în regiunile de coline. Coarnele lopătarului ating dezvoltarea maximă la vârsta de 8–12 ani”, informează Romsilva.

Cerbi lopătari Foto: Septimiu BIZO / Scami-BIZO

Cerbii lopătari intră la boncănit mai târziu decât cerbii comuni. Dacă glasurile cerbilor comuni încep să răsune din septembrie, perioada de împerechere a lopătarilor are loc în octombrie și durează două-trei săptămâni.

„Glasul cerbului lopătar este ceva mai slab decât al cerbului comun în timpul boncănitului. Simțurile sunt la fel de bine dezvoltate, mirosul și auzul fiind cele mai bune”, arată Romsilva.

Sunetele emise de lopătari sunt diferite de mugetele grave și prelungi ale cerbilor comuni.

„Taurul de lopătar boncănește în perioada împerecherii, dar boncănitul acestuia seamănă mai mult cu un grohăit neclar decât cu un muget în adevăratul sens al cuvântului, precum cel al cerbului carpatin”, mai arată Romsilva.

Ritualuri de împerechere la cerbi

Cele două specii pot adopta și strategii diferite în sezonul de împerechere. Masculii de cerb comun apără grupurile de ciute pe care reușesc să le atragă, însă, în anumite condiții, pot deveni teritoriali și pot păzi locurile frecventate de femele.

Cerb în timpul boncănitului. Foto: Parcul National Piatra Craiului

„La începutul boncănitului, aproximativ 58 la sută dintre masculii adulți au stabilit teritorii în zone preferate și le-au apărat chiar în absența femelelor”, arătau cercetătorii Juan Carranza, Fernando Álvarez și Tomás Redondo într-un studiu publicat în revista Animal Behaviour.

Cercetarea, realizată în sud-vestul Spaniei, a arătat că teritoriile ocupate de cerbi aveau, în medie, aproximativ 2,3 hectare. Masculii care se instalau mai devreme în locurile bogate în hrană și frecventate de ciute reușeau să atragă mai multe femele.

Cerbii lopătari pot adopta alte strategii. În unele populații, masculii se adună în arene de împerechere numite lekuri, unde fiecare apără un teritoriu restrâns și încearcă să atragă femelele prin chemări repetate și marcaje olfactive.

Masculii pot scurma pământul, se pot tăvăli în adânciturile create și pot marca locul cu urină și secreții.

„Gropile de boncănit sunt mici adâncituri săpate de masculi în pământ, în care aceștia pot urina și se pot culca în perioada împerecherii”, explicau cercetătorii Giovanna Massei și R. Terry Bowyer într-un studiu publicat în Journal of Mammalogy.

Aceștia au analizat 200 de asemenea locuri și au constatat că 73% dintre gropi se aflau la cel mult trei metri de un copac. Masculii își frecau coarnele și corpul de arborii din apropiere, lăsând mirosuri prin care își semnalau prezența și marcau arena de împerechere. Cercetătorii au observat că lopătarii preferau anumiți arbori, mai înalți și mai groși, amplasați în locuri ușor accesibile.

Romsilva arată că luptele dintre lopătari pot fi mai frecvente și mai aprige decât cele dintre cerbii comuni. Pe aceeași suprafață de boncănit se pot întâlni mai multe cârduri de ciute și mai mulți masculi reproducători, nu doar un singur mascul alături de femelele pe care le apără.

„Cerbii lopătari se luptă, sub ochii ciutelor, pentru supremație în perioada boncănitului. Împerecherea cerbilor lopătari are loc în a doua jumătate a lunii octombrie și chiar în primele zile ale lunii noiembrie”, informează Romsilva.

Perioada de gestație a ciutelor durează aproximativ șapte luni. Acestea fată unul sau doi viței în luna iunie a anului următor, iar puii rămân alături de mamă timp de aproximativ un an.

Cerbul lopătar aparține genului Dama, în timp ce cerbul comun face parte din genul Cervus. Cele două specii se deosebesc prin forma coarnelor, talie și unele trăsături anatomice. Spre deosebire de cerbul comun, lopătarul nu dezvoltă păr lung pe gât în perioada boncănitului și nu are canini în maxilarul superior.

Cum răsuna „orga muntelui” în urmă cu aproape un secol

Boncănitul cerbilor îi fascina și pe iubitorii munților din perioada interbelică. Revistele cinegetice publicau relatări ample despre nopțile de septembrie în care mugetele masculilor se auzeau dintr-o vale în alta.

„În serile bune, acolo întârziam uneori până târziu în noapte, ascultând cântecele de dragoste ale cerbilor. Ne așezam strânși alăturea, cu pelerinele pe noi, aprindeam țigările și rar cădea câte o vorbă. Se poate să fie o floare crescută din tulpina spinoasă a patimei vânătorești încântarea care ne cuprindea și pe noi, ca și aproape pe toți vânătorii de cerbi, atunci când asistam la acest concert. Am încercat să-l înfățișez și alte dăți – pana mea e prea slabă pentru ca slova ei să se apropie de realitate. Aș zice că e cea mai impresionantă simfonie a naturii de la noi, mult deasupra concertului păsărilor dintr-o dumbravă în luna mai. Cu o condiție: orchestra să aibă destui instrumentiști”, scria Ionel Pop (1889–1985), unul dintre cei mai prolifici autori români de literatură inspirată din natură și din lumea vânătorii.

Mugetele cerbilor se împleteau fără încetare, unele venind de la mari depărtări, iar altele izbucnind atât de aproape, încât ascultătorii simțeau aerul vibrând.

„Uneori izbucnea muget de aici, de aproape, doar de sub buza coastei din fața cabanei, atât de aproape încât parcă simțeam și vibrarea aerului tremurat de buciumul puternic. Atunci ne rețineam și răsuflarea și urmăream încordați calea și gândurile celui ce se frământa în zbuciumările dragostei. Uneori nu ne puteam opri râsul: toamnă după toamnă am auzit în preajma acelei cabane un muget de-a dreptul comic. Era un cerb care mugea întocmai ca o vacă de casă, când vine cu ciurda și îi este dor de vițelul ei. Râdeam și ne părea bine că mai trăiește «vaca», cunoștință veche, care până la urmă s-a dovedit a fi un taur destul de voinic”, adăuga scriitorul. Concertul se oprea odată cu venirea dimineții.

„După ce se ridica soarele, alaiurile de nuntă lâncezeau, taurii bătrâni se retrăgeau în grabă în sihăstriile lor, mugetele încetau”, relata Ionel Pop, fondatorul și directorul revistei cinegetice Carpații, apărută la Cluj între 1933 și 1948.

Într-o altă relatare, publicată în 1932, Ötvös Balázs, de la Casa Verde din Timișoara, observa că apropierea boncănitului schimba comportamentul masculilor. Chiar și cerbii puternici, cunoscuți într-un anumit teritoriu, puteau porni în căutarea altor cârduri și apăreau în locuri unde nu mai fuseseră văzuți.

„Chiar înainte de a începe boncănitul cerbilor, se naște în ei un fel de migrație, punându-se în mișcare chiar cerbii cei mai tari, cei mai capitali. Apar pe teren cerbi pe care nu i-am văzut, nu-i cunoaștem, care părăsesc locul lor stabil, chiar dacă au destule cerboaice, îndemnați de instinctul lor natural, care îi scoate dintre femelele lor, între care sunt și fiice de-ale lor, ca să evite dezastruoasa acumulare a sângelui înrudit și să ducă sânge proaspăt în alte familii de cerboaice”, scria Ötvös Balázs în articolul „Regenerarea vânatului”.

Autorul își sprijinea explicația pe observațiile făcute în parcurile împrejmuite, unde animalele nu puteau migra pentru a găsi alte ciute și nici alte exemplare nu puteau pătrunde din exterior.

„Cine cunoaște parcurile de vânat mare, îngrădite, de unde nu poate ieși vânatul, dar nici nu poate să intre, dacă vecinul nu are vânat mare, va observa că, pe lângă cea mai bună îngrijire și o hrană cât de rațională, cerbii degenerează. Nu numai că trofeele devin din an în an mai mici, dar și corpul cerbilor este mai mic, până ajunge să fie chiar pipernicit”, adăuga acesta, în Revista Vânătorului.

Legătura locuitorilor din Carpați cu cerbii are rădăcini străvechi

În Antichitate, cerbii, prezenți în număr mare în Munții Carpați, erau considerați un substitut al zeului patern al locuitorilor acestor ținuturi și un simbol al virilității. Ei au fost reprezentați pe unele dintre scuturile de fier descoperite în cetatea dacică Piatra Roșie.

„Cerbul este asociat atât civilizației neolitice a lemnului (copacii își lasă în jos ramurile ca să-i mănânce mugurii; Muma Pădurii călătorește într-o trăsură trasă de cerbi), a lutului și culturilor agrare (din coarnele cerbului oamenii preistorici își confecționau brăzdare de plug), cât și civilizației indo-europene a crescătorilor de animale. Trăsăturile care l-au impus ca divinitate sunt frumusețea și eleganța corpului, podoaba capului (coarnele), puterea (singurul animal sălbatic care înfruntă și poate învinge ursul), viteza de deplasare”, arăta etnologul Ion Ghinoiu în Dicționarul de mitologie română (2013).

Din oasele și copitele cerbului, anticii confecționau obiecte de cult și unelte precum ace, cuțite, brăzdare de plug și pahare, iar coarnele sale căpătaseră o valoare sacră. Cerbii au fost vânați intens de daci, după cum indică numărul mare de oase descoperite în siturile arheologice, însă nu s-au lăsat domesticiți. Unii autori antici, printre care Ovidius, relatau despre bucuria cu care geții vânau cerbi, atunci când viscolul și zăpezile mari făceau aproape imposibilă deplasarea animalelor.

„Sacrificiul ritual al cerbului, narat în colindele cert precreștine, poate fi interpretat ca inițiere a feciorului înainte de căsătorie sau ca jertfă divină făcută la moartea și renașterea simbolică a anului sau anotimpului”, adăuga omul de știință.

Imaginea cerbului a rămas prezentă și în tradițiile populare românești. În unele regiuni din Moldova și Bucovina, cetele care colindă de Anul Nou includ Jocul Cerbului, un obicei în care unul dintre participanți poartă o mască împodobită cu coarne, oglinzi, mărgele și panglici. Mișcările animalului, căderea și revenirea lui la viață simbolizează reînnoirea timpului, fertilitatea și speranța într-un an îmbelșugat.

În colindele vechi, cerbul apare și ca animal fabulos care traversează hotarele dintre lumi, îi călăuzește pe tineri spre căsătorie și aduce daruri familiei. Cerbul cu leagăn între coarne a fost interpretat ca simbol al vieții veșnice, al renașterii naturii, al fecundității și al belșugului.