Sectă de fanatici care a terorizat Orientul: mâncau carne de om și îi îngrozeau deopotrivă pe creștini și musulmani

Una dintre cele mai temute secte din istoria creștinătății a ajuns să inspire groază chiar și celor mai redutabili luptători ai Evului Mediu. Membrii săi purtau haine zdrențuite, atacau și jefuiau tot ce le ieșea în cale, renunțaseră la orice formă de proprietate, iar despre ei au circulat și relatări potrivit cărora ar fi practicat canibalismul.

Se spune că tafurii practicau canibalismul Foto: talhoffer.wordpress.com

Fanatismul religios este una dintre cele mai periculoase forme de manifestare ale umanității. Și asta în condițiile în care credința este transformată într-o ideologie religioasă rigidă, absolută și exclusivistă, care nu lasă loc pentru dialog, toleranță sau compromis. Iar efectele sunt devastatoare. În primul rând, justifică violența și terorismul, fiindcă fanaticii tind să împartă lumea în mod radical în „noi” (cei buni) și „ei” (infidelii, păcătoșii). Această mentalitate elimină empatia față de cei care nu împărtășesc aceeași credință. În mintea unui fanatic religios, actele de agresiune, războiul sau atentatele teroriste nu mai sunt văzute ca infracțiuni sau crime, ci ca îndeplinirea unei „voințe divine” sau ca un sacrificiu nobil. Iar printre cei mai de temut fanatici religioși din istoria umanității au fost tafurii.

Este vorba despre o sectă extrem de violentă și incontrolabilă care a luat naștere în vâlvoarea războaielor religioase. Sau, mai precis, în timpul Primei Cruciade, când mase întregi de europeni au plecat către Orientul Apropiat pentru a „salva” „Țara Sfântă”, adică Israelul și Palestina de astăzi, din mâinile „necredincioșilor”. Majoritatea au plecat cu gândul la căpătuială și la bogățiile Orientului, în timp ce unii au fost purtați de fervoarea religioasă. Printre aceștia s-au aflat și tafurii, un fel de gloate de vagabonți zdrențăroși care au făcut ravagii pe unde au trecut și i-au băgat în sperieți deopotrivă pe cavalerii creștini, dar și pe războinicii musulmani. Povestea lor a fost scrisă în mai multe izvoare medievale și mai ales în poemele și cronicile cruciadelor din Orient.

Cruciada săracilor

În anul 1095, Papa Urban al II-lea, în timpul Conciliului de la Clermont, a lansat un apel către întreaga Europă creștină pentru eliberarea „Țării Sfinte”. Cu alte cuvinte, eliberarea Ierusalimului, aflat în acel moment sub stăpânirea turcilor selgiucizi (și, ulterior, din 1098, a fatimizilor din Egipt). De ce Ierusalimul? Evident, fiindcă acolo se afla Sfântul Mormânt, locul unde a fost înmormântat Iisus Hristos.

În plus, Palestina era plină de locuri cu o mare însemnătate pentru creștini. Mulți pelerini mergeau acolo, străbătând distanțe impresionante. Ei bine, având ca pretext atitudinea ostilă a selgiucizilor față de creștini, Papa a dezlănțuit toată furia războinică a feudalilor europeni asupra statelor musulmane din Orient. Motivele erau multiple. Pe de o parte, muta violența excesivă dintre feudalii europeni dinspre Europa către Orient, dădea un scop cavalerilor dezmoșteniți care se țineau de tâlhării la drumul mare și, în plus, oferea șansa unor noi rute comerciale și deschiderea de noi antrepozite. Nu mai vorbim de afluxul de bogății, dar și de posibilitatea Bisericii Catolice de a se extinde și de a face noi prozeliți în teritoriile orientale.

Cruciații asediază o cetate în Orientul Apropiat Foto: wikipedia

Ei bine, la apelul de cruciadă au răspuns primii săracii Europei. Mai precis, țărani iobagi care sperau să scape de seniori și să se căpătuiască prin Orient, orfani, oameni fără căpătâi, vagabonți și călugări rătăcitori. Toți sub conducerea lui Petre Eremitul, un călugăr sărac, și a unui cavaler rămas fără avere, poreclit și Walter cel Sărac.

A purtat numele de „cruciada săracilor” și a constituit, de fapt, prima fază a Primei Cruciade din anul 1096. Zeci de mii de țărani, meșteșugari, femei, bătrâni și copii, o mulțime complet dezorganizată, nedisciplinată, aproape neînarmată și lipsită de provizii sau fonduri, au pornit pe un drum pe care nici măcar nu-l cunoșteau. Erau mânați, așa cum s-a precizat, în primul rând de dorința de a scăpa de foametea și sărăcia din Europa medievală. Armata populară a pornit la drum în primăvara anului 1096. De-a lungul traseului prin Europa Centrală și Balcani (inclusiv prin Ungaria și Imperiul Bizantin), lipsa hranei a împins mulțimile la jafuri systematice. Pe parcurs, grupuri de „cruciați” au comis pogromuri violente împotriva comunităților evreiești din Renania.

Când au ajuns la Constantinopol, împăratul bizantin Alexios I Comnenul, alarmat de lipsa de disciplină, de sărăcia și mizeria acestei gloate, s-a grăbit să îi transporte peste Strâmtoarea Bosfor, în Asia Mică, pentru a proteja capitala. Odată ajunși pe teritoriul controlat de turcii selgiucizi, lipsa totală de tactică militară și-a spus cuvântul. Sărăcimea s-a divizat în facțiuni și a început să atace așezările locale fără un plan coerent. În octombrie 1096, corpul principal al cruciadei țăranilor a fost atras într-o ambuscadă de către armata sultanului Kilij Arslan I în Bătălia de la Civetot și masacrat. Cei care au supraviețuit au fost vânduți în sclavie.

„Regele Tafur” și o armată de zdrențăroși

Ei bine, pe lângă armatele lui Petre Eremitul, tot din rândurile țăranilor, ale vagabonzilor de prin orașe sau ale celor foarte săraci, inclusiv ale celor certați cu legea, s-a format un fel de sectă dominată de un fanatism aparte. Se spune că era condusă de un cavaler sărăcit din Normandia. Acesta și-ar fi vândut calul, armura, scutul și celelalte arme, rămânând doar în zdrențe. Înarmat cu o coasă, acesta a depus jurământ de sărăcie și ar fi plecat către „Țara Sfântă” să o elibereze de „păgâni”. În jurul lui s-au strâns tot felul de „coate-goale”, țărani fugiți de pe domenii, calfe de meșteșugari, cerșetori, borfași și alți oropsiți ai soartei. Cavalerul sărăcit i-a pus pe toți să depună jurământ de sărăcie. Adică să nu dețină bani, haine scumpe și arme bune. Gloata „regelui Tafur”, cum a fost numit în cronicile medievale, era îmbrăcată doar în zdrențe, pe jumătate goală, desculță și înarmată cu ciomege, securi, ciocane și alte unelte agricole sau meșteșugărești. Mâncau doar buruieni, lăstari și ce prindeau pe drum. Nu aveau însă interdicția de a jefui, mai ales din teritoriile păgâne, considerând prada drept un „dar de la Dumnezeu”.

Armata „regelui Tafur” nu a plecat însă odată cu cea a lui Petre Eremitul. Ea s-a ținut aproape de armata cavalerilor care a plecat în Prima Cruciadă în vara lui 1096. Aspectul acestei trupe neobișnuite, care provoca efectiv silă, mai ales aristocraților, a fost descris foarte plastic de Guibert de Nogent (călugăr benedictin, teolog, cronicar și istoric francez care a scris despre cruciade): „În această armată exista un alt tip de oameni, care umblau desculți, nu purtau arme și nu aveau voie să dețină bani. Murdari, goi și săraci, ei mărșăluiau în fruntea tuturor, hrănindu-se cu rădăcini de plante și cu cele mai amărâte lucruri care cresc din pământ. Un normand de neam bun, despre care se spunea că fusese cândva cavaler, iar acum era doar pedestraș, i-a văzut rătăcind fără un conducător; așa că și-a lepădat armele și hainele pe care le purta, vrând să se declare regele lor. Și-a luat numele de Tafur, un termen preluat din limba barbarilor. Printre păgâni sunt numiți Tafur cei pe care noi îi numim, ca să nu folosim un termen moștenit ad litteram, Trudennes – adică oameni care pierd vremea, care își petrec timpul rătăcind fără țintă dintr-un loc în altul”, preciza cronicarul francez. Pe scurt, tafur era un cuvânt care desemna o persoană fără adăpost, un rătăcitor, pe scurt, un vagabond.

Fanatici și canibali

Alte surse documentare, precum „Chanson d’Antioche”, arată că tafurii erau de o brutalitate excesivă și că toți se temeau de ei, chiar dacă erau doar o bandă de zdrențăroși prost înarmată. Erau însă foarte fanatici. Erau, pe de o parte, utili armatei cruciaților cavaleri, fiindcă se spune că erau folosiți drept cărăuși, ca ajutoare la încărcat armele de asediu, la manevrat berbecii pentru spart porțile și la alte activități privind munca de jos. „Aproape că unii ar putea crede că acești oameni nu erau de niciun folos binelui general și că le-ar fi putut da altora ceea ce le oferea lor în mod inutil. Însă nimeni nu poate descrie cât de utili erau în transportul hranei, în strângerea tributului sau în aruncarea cu pietre în timpul asediilor asupra orașelor. Erau mai iscusiți la cărat povagă grea decât măgarii și catârii și se pricepeau la azvârlit proiectile fel de bine ca mașinăriile și catapultările de război”, scria Guibert de Nogent.

Inamici jupuiți Foto: wikipedia

Totodată, atacau inamicul cu o ferocitate ieșită din comun, probabil legată de fanatismul lor religios. Se temeau de ei atât creștinii, cât și musulmanii. Erau o forță incontrolabilă. De altfel, selgiucizii se temeau mai tare de tafuri decât de restul cruciaților, fiindcă jefuiau și ucideau fără milă, mai ales pe cei considerați păgâni. Atunci când guvernatorul Antiohiei le-a cerut liderilor cruciați să-i oprească pe tafuri, sub forma unui armistițiu, marii baroni au fost nevoiți să recunoască că nu prea au putere asupra lor.

Poate cea mai întunecată practică legată de isprăvile tafurilor prin Orient a fost cea a canibalismului. Se spune că aceștia mâncau carne de om, dar nu neapărat de foame, ci ca un simbol al extremismului lor religios. Consumau doar carnea de păgân. Totul a început la asediul cetății Ma'arra din Siria, acolo unde a fost constatat canibalismul în rândul cruciaților. Cadavrele erau consumate din cauza foametei care pusese stăpânire pe tabăra cruciată. Toate actele de canibalism au fost puse în cârca tafurilor.

„Mai mult, când bucăți de carne au fost găsite printre cadavrele păgânilor la Ma'arra și în alte părți, în timpul unei foamete cumplite, un zvon oribil (bazat pe un fapt săvârșit în ascuns și extrem de rar) s-a răspândit pe scară largă printre păgâni: cum că în armata francă existau oameni care se hrăneau cu lăcomie din cadavrele sarazinilor. Pentru a circula acest zvon printre ei și mai pregnant, oamenii au scos cadavrul zdrobit al unui turc la vederea celorlalți turci, l-au pus pe foc și l-au fript ca și cum carnea urma să fie mâncată. Când au aflat ce s-a întâmplat, crezând că scenariul era real, turcii au început să se teamă și mai mult de vitejia fără de frică a Tafurilor decât de ceilalți lideri ai noștri. La fel ca vechii păgâni, turcii erau chinuiți de gândul cadavrelor lăsate neîngropate mai mult decât pare vreun creștin să fie preocupat de propriul suflet sau să se teamă de osânda veșnică”, adăuga Guibert de Nogent.

Asediul Antiohiei de către cruciați Foto: wikipedia

Ulterior, la Antiohia, o altă fortăreață musulmană cucerită de creștini în sudul Turciei de astăzi, situația s-a repetat. Tafurii au fost acuzați de canibalism.

„Spre deosebire de cronici, unde canibalismul este tratat în mare parte ca un fenomen extrem de rar și ascuns, Chanson d’Antioche îi descrie pe tafuri practicând acest obicei în mod deschis și entuziast. Aceasta demonstrează o trecere de la tacticile de supraviețuire descrise în general în cronici, la o versiune mai ritualică a canibalismului, folosită totodată ca o formă de violență împotriva inamicului. Când tafurii se plâng de foame, Petru Sihastrul îi instruiește să mănânce cadavrele turcilor. Acțiunile tafurilor de aici sunt descrise în termeni similari cu cei folosiți de Radulf din Caen (Ralph of Caen), poemul susținând că «les Turs ont escorciet, s’en ont le quir osté, / En l’eve et el rostier ont le car quisiné» (au jupuit turcii, le-au dat pielea jos / le-au gătit carnea prin fierbere și prin coacere pe jar), lucru pe care îl fac chiar sub ochii locuitorilor Antiohiei. Aceștia din urmă își exprimă o stare de extremă suferință și teamă la această vedere, afirmând: «quar s’il le püent faire tot sonmes vergondé!» (căci dacă pot face așa ceva, suntem cu toții pierduți)”, preciza Jennifer Markey de la Universitatea din Bristol în „The Tafurs in the Chanson d’Antioche and Estoire d’Antioche”. Ulterior, după Prima Cruciadă, tafurii au dispărut din istoria scrisă. Probabil fie au fost masacrați în Orient, fie s-au întors în Europa, unde bandele lor s-au împrăștiat.