Analiză Politolog: „Nicușor Dan a ieșit din logica cooperării loiale" - unde se termină medierea și unde începe negocierea politică

În plină încercare de formare a unei majorități parlamentare, implicarea lui Nicușor Dan în negocierile pentru viitorul Guvern ridică o întrebare esențială: cât de departe poate merge șeful statului în rolul de mediator fără ca medierea să se transforme în negociere politică? Un politolog explică limitele constituționale ale intervenției prezidențiale și cine are, în cele din urmă, responsabilitatea pentru formula și programul noului Executiv.

Evitarea anticipatelor și limitele Cotroceniului Foto: Arhivă

Nicușor Dan l-a desemnat pe Siegfried Mureșan candidat la funcția de prim-ministru, după o nouă rundă de consultări cu partidele parlamentare. Șeful statului a declarat că își dorește ca Guvernul propus să obțină votul Parlamentului și a insistat asupra nevoii de dialog între partide, în condițiile în care nu își dorește declanșarea alegerilor anticipate.

Constituția stabilește că președintele desemnează candidatul pentru funcția de prim-ministru după consultarea partidului care deține majoritatea absolută sau, dacă o asemenea majoritate nu există, a partidelor reprezentate în Parlament. Candidatul desemnat are apoi zece zile pentru a cere votul de încredere al Legislativului asupra programului și întregii liste a Guvernului.

„Președintele are, fără îndoială, un rol activ în formarea Guvernului. Constituția îi cere să consulte partidul care deține majoritatea absolută sau, în lipsa unei asemenea majorități, partidele reprezentate în Parlament și apoi să desemneze candidatul pentru funcția de prim-ministru. Dar această competență trebuie citită împreună cu art. 1 alin. (4) și art. 80 alin. (2) din Constituție. România este organizată potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, iar Președintele trebuie să vegheze la buna funcționare a autorităților publice și să exercite o funcție de mediere între puterile statului și între stat și societate,” declară Cătălin Done, politolog și analist de politică externă și securitate, declară pentru „Adevărul”.

Până unde poate merge președintele

În perioadele de blocaj, consultările de la Cotroceni pot depăși simpla îndeplinire formală a unei proceduri.

„Așadar, președintele poate facilita dialogul, poate convoca partidele, poate cere soluții și poate identifica o persoană care are șanse reale să obțină votul Parlamentului. Într-un blocaj, chiar trebuie să fie un factor de deblocare. Dar există o limită: medierea nu trebuie să se transforme în substituirea partidelor și a Parlamentului în procesul de construire a majorității. Majoritatea parlamentară este o realitate politică ce trebuie construită în Parlament. Președintele poate crea condițiile dialogului, dar nu poate deveni el însuși constructorul unei majorități politice în sensul negocierii programului, distribuirii responsabilităților politice sau stabilirii formulei de guvernare”, continuă acesta.

El amintește că programul și lista Guvernului ajung în cele din urmă în fața Parlamentului.

„Candidatul desemnat de președinte trebuie să ceară Parlamentului votul de încredere asupra programului și întregii liste a Guvernului. Decizia politică finală aparține Parlamentului, iar Președintele se supune total voinței exprimate de către Parlament. Așa funcționează democrația reprezentativă,” mai spune Cătălin Done.

Mediere sau negociere politică

Granița poate deveni dificil de observat atunci când discuțiile dintre președinte și partide se prelungesc, iar șeful statului încearcă să găsească o formulă capabilă să obțină o majoritate.

„Linia de demarcație este dată de scopul și natura intervenției prezidențiale. Din păcate, cei 36 de ani de democrație ne-au adus la pachet și președinți care au încercat să-și impună voința asupra actului de guvernare per se. Una este să îi întrebi pe liderii politici ai partidelor din Parlament «Care este soluția prin care puteți obține o majoritate parlamentară?» și alta este ca președintele să le spună «Aceasta este formula politică pe care trebuie să o construiți și acesta este programul pe care trebuie să îl adoptați». Prima conduită ține de mediere. A doua riscă să transforme președintele într-un actor politic participant la negocierea guvernării, ceea ce este periculos pentru sistemul de echilibru al puterilor în stat”, opinează specialistul.

Politologul subliniază că, în sistemul semi-prezidențial din România, șeful statului are un rol important, bazat pe propria legitimitate electorală, însă atribuțiile sale nu se confundă cu cele ale premierului și trebuie exercitate în limitele stabilite de Constituție.

În evaluarea actualei situații politice, Cătălin Done formulează și o critică la adresa modului în care președintele își exercită rolul.

„Este foarte important și principiul cooperării loiale între autorități. Curtea Constituțională a legat în jurisprudența sa acest principiu de separația și echilibrul puterilor. În Decizia 358/2018, Curtea a arătat, într-un alt context, că atribuțiile prezidențiale trebuie exercitate în limitele competenței constituționale și a subliniat rolul de mediere și conlucrare instituțională. Prin urmare, președintele poate fi foarte activ ca mediator, dar trebuie să fie prudent în momentul în care activitatea sa începe să semene cu negocierea unei coaliții politice. Or, eu am impresia că de ceva vreme Președintele Dan a ieșit din logica cooperării loiale,” crede el.

Cine stabilește programul de guvernare

Constituția precizează că Guvernul, în baza programului acceptat de Parlament, realizează politica internă și externă a țării și conduce administrația publică.

„Președintele poate avea, în mod inevitabil, influență politică. Este ales direct de cetățeni și are o legitimitate democratică proprie. Dar influența politică nu trebuie confundată cu competența de a conduce Guvernul sau, mai rău, de a dicta Parlamentului ce să facă. Constituția spune expres, la art. 102 alin. (1), că Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Iar art. 107 alin. (1) stabilește că primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia,” mai spune Cătălin Done.

În acest context, analistul face distincție între exprimarea unor priorități și implicarea în actul propriu-zis de guvernare.

„Așadar, președintele poate avea preferințe sau poate transmite priorități politice generale, dar nu poate transforma Palatul Cotroceni într-un centru paralel de guvernare, așa cum încearcă unii să îl convingă pe Președintele Dan să facă. Consilierii domnului Dan trebuie să înțeleagă că programul Guvernului este supus votului Parlamentului, nu aprobării politice a președintelui”, atrage atenția specialistul.

Evitarea anticipatelor și limitele Cotroceniului

Nicușor Dan a declarat în repetate rânduri că nu își dorește alegeri anticipate. Pe 24 septembrie, președintele spunea că un asemenea scenariu ar presupune alte luni de campanie și confruntări politice și cerea partidelor să găsească o soluție prin dialog.

„Evitarea alegerilor anticipate poate fi un obiectiv politic legitim, dar trebuie să fie urmărit prin instrumentele pe care Constituția le pune la dispoziția președintelui. Constituția nu îi conferă președintelui o putere generală de a construi orice majoritate pe care o consideră necesară pentru a evita alegerile anticipate. Există, prin urmare, un risc atunci când obiectivul politic - de exemplu evitarea anticipatelor - ajunge să determine alegerea candidatului sau formula politică înainte ca aceasta să fie rezultatul unei majorități parlamentare reale,” este de părere Cătălin Done.

Totuși, analistul consideră că este nevoie de prudență atunci când se discută dacă șeful statului și-a depășit atribuțiile. „Aș fi prudent cu formularea «a depășit rolul constituțional», pentru că aceasta este o concluzie juridică ce ar trebui susținută de analiza concretă a tuturor împrejurărilor,” completează el.

Influența vine și cu responsabilitate politică

Implicarea șefului statului în găsirea unei soluții poate avea și o consecință politică: asocierea sa cu formula de guvernare rezultată.

„În politică, nu poți să îți asumi public construcția unei soluții și apoi să pretinzi că nu ai nicio responsabilitate pentru rezultatul ei. Dacă Președintele se limitează la ceea ce îi cere Constituția - consultă partidele, identifică un candidat care are șanse să obțină sprijin parlamentar și îl desemnează - atunci responsabilitatea politică pentru actul guvernării rămâne în primul rând la partidele parlamentare și la candidatul desemnat. Dacă însă Președintele merge mai departe, intră în negocierile dintre partide, încearcă să construiască el însuși o anumită majoritate, își asumă public o anumită formulă de guvernare sau promovează insistent o anumită persoană pentru funcția de premier, atunci devine inevitabil asociat politic cu soluția pe care a contribuit la construirea ei”, explică acesta.

Pentru Cătălin Done, miza depășește actuala criză și privește raportul dintre instituțiile statului.

„În opinia mea, președintele trebuie să fie suficient de puternic pentru a media o criză, dar suficient de reținut pentru a nu deveni el însuși una dintre cauzele crizei. Într-un asemenea moment, rolul președintelui nu este să câștige o negociere politică, ci să creeze condițiile în care instituțiile constituționale să poată funcționa. A media nu înseamnă a conduce partidele. A desemna un premier nu înseamnă a conduce Guvernul. A avea o viziune politică nu înseamnă a putea impune programul de guvernare”, conchide specialistul.