Misterul gestului extrem al lui Ceaikovski. Cum ar fi încercat să-și provoace o boală fatală după căsnicia nefericită

Căsnicia de doar câteva săptămâni cu Antonina Miliukova l-a împins pe Piotr Ilici Ceaikovski în pragul celei mai mari crize din viața sa. Potrivit unei singure mărturii controversate, compozitorul ar fi intrat în râul Moscova sperând să contracteze o pneumonie fatală care să-i mascheze sinuciderea.

Piotr Ilici Ceaikovski și soția sa Antonia. Râul Moscova. Foto: Wikipedia

Marele compozitor Piotr Ilici Ceaikovski (1840–1893), autorul unor capodopere ca „Lacul lebedelor”, „Spărgătorul de nuci”, „Frumoasa din pădurea adormită” și Simfonia a VI-a „Patetica”, a rămas unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați artiști ai secolului al XIX-lea. Viața lui personală a fost marcată de frământări, de teama expunerii homosexualității și de o căsnicie care s-a destrămat la numai câteva săptămâni după nuntă.

În toamna anului 1877, copleșit de relația nefericită cu Antonina Miliukova și aflat în pragul unei căderi nervoase, Ceaikovski ar fi intrat până la brâu în apele reci ale râului Moscova. Potrivit relatării publicate ulterior de prietenul și colegul său Nikolai Kashkin, compozitorul spera să contracteze o pneumonie fatală, astfel încât moartea lui să pară naturală și familia să nu afle că își luase viața.

Ceaikovski alături de soția sa Antonia, în 1877 Foto: Wikipedia

Frigul nu i-ar fi provocat însă nicio boală. Kashkin a fost singurul contemporan care a descris presupusa tentativă, iar mărturia sa a fost publicată după moartea compozitorului. Fratele compozitorului, Modest Ceaikovski, a descris în biografia dedicată acestuia grava criză nervoasă din toamna anului 1877, dar nu a menționat tentativa de îmbolnăvire relatată de Kashkin. Scrisorile lui Ceaikovski confirmă disperarea și gândurile sale despre moarte, dar nu menționează nici ele episodul petrecut pe râul Moscova.

Compozitorul a cunoscut-o pe Antonina Miliukova (1848–1917) în mai 1872, în locuința din Moscova a fratelui ei, Aleksandr Miliukov. Tânăra a urmat apoi cursurile Conservatorului din Moscova, unde Ceaikovski era profesor, însă apropierea dintre ei a început abia în primăvara anului 1877, când Antonina i-a trimis mai multe scrisori în care își mărturisea dragostea. Deși nu era îndrăgostit de ea, compozitorul a acceptat căsătoria, sperând că aceasta îi va aduce stabilitate și îl va feri de zvonurile legate de viața sa intimă. Cei doi s-au căsătorit la 18 iulie 1877, la Moscova.

Căsnicia care l-a aruncat în criză

La câteva săptămâni după nunta cu Antonina Miliukova, Ceaikovski îi descria protectoarei și confidentei sale, Nadejda von Meck, starea de disperare prin care trecea. Scrisoarea din 28 iulie/9 august 1877 arată că se gândea la moarte, dar și că respingea ideea unei sinucideri fățișe.

„Am căzut într-o deznădejde profundă, cu atât mai cumplită cu cât nu aveam pe nimeni care să mă sprijine și să mă liniștească. Am început să-mi doresc moartea cu pasiune, cu lăcomie. Moartea mi se părea singura ieșire, dar nu putea fi vorba despre o moarte violentă”, îi mărturisea compozitorul, potrivit corespondenței publicate de Tchaikovsky Research.

Gândul la suferința pe care le-ar fi provocat-o celor apropiați îl împiedica însă să își ducă intențiile la îndeplinire.

„Trebuie să vă spun că sunt profund atașat de câteva dintre rudele mele: sora mea, cei doi frați mai mici și tatăl meu. Știu că, dacă aș hotărî să mă sinucid și mi-aș duce gândul la îndeplinire, le-aș da acestor oameni o lovitură fatală. Mai sunt și alte persoane, câțiva prieteni apropiați, a căror dragoste și prietenie mă leagă inseparabil de viață. În plus, am slăbiciunea – dacă poate fi numită astfel – de a iubi viața, de a-mi iubi munca și succesele viitoare. În cele din urmă, încă nu am spus tot ceea ce pot și vreau să spun înainte de a veni vremea să trec în eternitate”, arăta Ceaikovski în aceeași scrisoare.

Noaptea în care Ceaikovski ar fi căutat moartea

Nikolai Kashkin (1839–1920), critic muzical, profesor la Conservatorul din Moscova și apropiat al lui Ceaikovski, este singurul contemporan care a relatat presupusa intrare a compozitorului în apele râului Moscova. O versiune scurtă a episodului a apărut în volumul său „Amintiri despre P. I. Ceaikovski”, publicat la Moscova în 1896. Kashkin a prezentat pe larg povestea în articolul „Din amintirile despre P. I. Ceaikovski”, inclus în 1920 în volumul „Trecutul muzicii ruse. Materiale și cercetări”.

Râul Moscova. Ilustrată de epocă, în secolul al XIX-lea Foto: Wikipedia

Kashkin a reconstituit la persoana întâi presupusa confesiune pe care compozitorul i-ar fi făcut-o.

„Era firesc să ajung la convingerea că numai moartea, pe care ajunsesem să mi-o doresc, mă putea elibera. Dar nu îndrăzneam să recurg la o sinucidere evidentă și fățișă, de teamă să nu-i dau o lovitură prea crudă bătrânului meu tată și, de asemenea, fraților mei. Am început să mă gândesc la mijloace prin care aș putea să dispar fără să atrag atenția, ca și cum moartea ar fi avut o cauză naturală. Un asemenea mijloc chiar am încercat”, ar fi mărturisit Ceaikovski, potrivit relatării lui Kashkin.

Episodul s-ar fi petrecut într-o noapte rece din septembrie 1877, în perioada în care căsnicia compozitorului se îndrepta spre destrămare. Ceaikovski ar fi mers pe un mal pustiu al râului Moscova și ar fi intrat în apă aproape până la brâu.

„Într-o asemenea noapte am mers pe malul pustiu al râului Moscova și mi-a venit gândul că aș putea să răcesc mortal. Pentru aceasta, fără să fiu văzut de nimeni în întuneric, am intrat în apă aproape până la brâu și am rămas acolo atât timp cât am putut suporta durerea provocată de frig. Am ieșit din apă ferm convins că nu voi scăpa de o pneumonie sau de o altă boală provocată de frig”, relata Kashkin în numele compozitorului.

Ceaikovski ar fi revenit apoi acasă și ar fi susținut că participase la o partidă nocturnă de pescuit și căzuse accidental în apă. Planul nu ar fi avut însă urmările dorite.

„Sănătatea mea era totuși atât de puternică, încât baia rece nu a avut nicio consecință”, ar fi încheiat compozitorul povestirea, potrivit lui Kashkin.

Mărturia a fost publicată la aproape trei decenii după moartea lui Ceaikovski și la peste 40 de ani de la presupusul episod.

Tentativă pusă sub semnul întrebării

Corespondența lui Ceaikovski confirma criza sufletească prin care a trecut, dar nu și versiunea exactă relatată de Kashkin. Într-o scrisoare trimisă din Clarens, Elveția, la 25 octombrie/6 noiembrie 1877, profesorului Karl Albrecht și publicată de Tchaikovsky Research, compozitorul amintea posibilitatea de a-și lua viața.

„Mă chinuie foarte mult gândul că, prin plecarea mea, am pus Conservatorul într-o situație atât de neplăcută. Dar ce altceva puteam face? În orice caz, este mai bine să lipsesc un an decât să dispar pentru totdeauna. Dacă aș mai fi rămas măcar o zi la Moscova, mi-aș fi pierdut mințile sau m-aș fi înecat în valurile urât mirositoare ale, totuși, dragului râu Moscova”, îi scria Ceaikovski lui Karl Albrecht.

Compozitorul îi povestea apoi că, departe de Moscova și de căsnicia sa, începuse să-și recapete liniștea și să lucreze din nou.

„Duc aici o viață foarte liniștită și modestă împreună cu fratele meu Anatoli. Nu văd absolut pe nimeni. Ne-am instalat într-o pensiune minunată. În afară de noi doi, nimeni nu mai ia masa la masa comună. Liniștea și pacea sunt netulburate. Am început să lucrez cu destulă sârguință și am terminat instrumentația primului act al operei mele, pe care ieri l-am trimis la Moscova, pe adresa lui Nikolai Grigorievici”, adăuga Ceaikovski.

Biograful Alexander Poznansky a remarcat contradicția dintre această scrisoare și povestea lui Kashkin: Ceaikovski vorbea despre posibilitatea înecului, nu despre intrarea în apă pentru a se îmbolnăvi mortal.