Mister vechi de peste 2.000 de ani. Creaturile care l-au atacat cu pietre pe cel mai mare explorator al lumii vechi

Un jurnal de călătorie vechi de peste două milenii scoate la iveală unul dintre cele mai profunde și bizare mistere ale istoriei. Un mare explorator cartaginez vorbește despre o populație enigmatică de humanoizi numiți „gorile”, dar cu apucături foarte umane. 

Foto: London& Birmingham/reddit.com

Istoria ascunde multe mistere departe, încă, de a fi descifrate de specialiști. Mai ales când este vorba despre evenimente din istoria veche a umanității. Unul dintre cele mai bizare mistere din trecutul nostru îl reprezintă populațiile ciudate descrise de unul dintre primii mari exploratori cunoscuți ai umanității.

Au fost numiți „gorillai”, dar, așa cum arată specialiștii, comportamentul acestora diferă de cel al marilor primate africane și pare mai degrabă apropiat de cel uman. Nici până astăzi nu se știe cine erau „gorillai” descriși de Hanno Navigatorul, omul care a făcut prima călătorie pe mare pe coastele vestice ale Africii.

Cu toate acestea, exploratorul cartaginez a lăsat câteva mărturii prețioase din aceste călătorii, dar și despre înfruntarea cu acele „gorillai”.

Hanno, cel mai mare navigator al lumii vechi

Povestea acestui mister începe cu faimosul Hanno Navigatorul. Acesta era un general cartaginez pasionat de explorări și descoperiri de noi teritorii. Cartagina, cetatea în care se născuse, fusese întemeiată, în anul 814 î.Hr., de coloniștii fenicieni din cetatea Tir, de pe țărmurile Libanului de astăzi.

Fenicienii erau navigatori excepționali, dar și negustori faimoși. Aceștia au întemeiat Cartagina pe țărmurile Africii de Nord, în zona Tunisiei de astăzi, tocmai pentru a găsi noi piețe de desfacere și a avea acces la noi resurse. Cartagina a devenit o republică oligarhică care a început să controleze teritoriile din jur și a întemeiat un adevărat imperiu comercial în Mediterana.

Puterea acestui imperiu depindea de flota sa navală și de acordurile comerciale, precum și de capacitatea de a administra coloniile din regiune. Familiile care conduceau orașul, guvernat de suffeți aleși și de un consiliu puternic, investiseră masiv în colonizare ca modalitate de a proteja comerțul și de a-și extinde accesul la resursele strategice.

Întrucât dețineau controlul asupra unor rute maritime și porturi insulare esențiale, navigatorii cartaginezi își dezvoltaseră experiența necesară pentru a trece de strâmtoarea Gibraltar și de a-și stabili o prezență de-a lungul coastei atlantice a Africii de Nord. În secolul al V-lea î.Hr., acești oligarhi cartaginezi l-au trimis pe Hanno, un mare general, dincolo de granițele familiare ale Mediteranei.

Acesta a pornit de-a lungul coastei atlantice a Africii, într-o aventură nemaîntâlnită la acea vreme. Misiunea lui Hanno nu era doar explorarea, ci efectiv extinderea imperiului comercial cartaginez. Flota sa, formată din șaizeci de corăbii, avea și marinari și soldați, dar și coloniști.

Despre călătoria sa aflăm dintr-un text grecesc păstrat sub numele de „Periplul lui Hanno”. Conform acestui text, Hanno, în călătoria sa, ar fi întemeiat noi colonii. „Cartaginezii i-au ordonat lui Hanno să navigheze dincolo de Coloanele lui Hercule și să întemeieze mai multe orașe libio-feniciene. El a pornit la drum cu șaizeci de corăbii cu câte cincizeci de vâslași, aproximativ treizeci de mii de bărbați și femei, precum și provizii și alte echipamente”, se arată în „Periplul lui Hanno”.

Periplul lui Hanno, o aventură pe coastele Africii

Se presupune că expediția lui Hanno a durat mai bine de o lună de zile și a ajuns până în pădurile din apropierea Ecuatorului, în zona actualului Gabon. În fiecare loc, Hanno a consemnat observații scurte, dar informative, despre geografie și fauna sălbatică, precum și despre oamenii pe care i-a întâlnit, deși a lăsat puține măsurători detaliate sau indicații precise privind traseul. Pentru cartaginezi, teritoriile explorate erau o adevărată mină de aur, bogate în animale și fildeș.

La începutul călătoriei, Hanno a întâlnit triburi de-a lungul coastei marocane, care creșteau vite și trăiau în apropierea râurilor și a câmpiilor de coastă. Pe măsură ce flota înainta spre sud, oamenii lui Hanno au întâlnit crocodili și hipopotami în regiuni care adăposteau, de asemenea, turme numeroase de elefanți. Acest lucru sugera că ajunseseră într-o zonă tropicală sau subtropicală, mult dincolo de regiunile cunoscute de geografii greci sau romani. La scurt timp după aceea, Hanno a ajuns pe o insulă numită Kerne, pe care a folosit-o ca bază pentru călătoriile ulterioare spre sud. Nu în ultimul rând, exploratorul cartaginez a văzut un munte care arunca foc și care lumina cerul nopții. Cu alte cuvinte, văzuse un vulcan.

O întâlnire de pomină: „gorillai”, oamenii „blănoși”

La un moment dat, Hanno mărturisește că a dat peste un trib ciudat. Mai precis, vorbea despre indivizi îmbrăcați în piei de animale care i-au alungat pe membrii expediției aruncând cu pietre mari în ei. Această misterioasă populație trăia în zone muntoase.

„Pornind de acolo, am traversat un râu numit Chretes și am ajuns la un golf în care se aflau trei insule, mai mari decât Kerne. După o zi de navigație de aici, am ajuns la capătul golfului, deasupra căruia se înălțau niște munți foarte mari, pe care trăiau numeroși oameni sălbatici îmbrăcați în piei de animale. Aruncând cu pietre, aceștia ne-au împiedicat să debarcăm și ne-au alungat”, preciza Hanno.

De altfel, în alt pasaj, exploratorul cartaginez vorbește și despre alți humanoizi, „care alergau mai repede decât un cal”. „Dincolo de aceștia, etiopienii ostili ocupau un ținut plin de animale sălbatice. Acesta era înconjurat de munții cei mari din care izvorăște râul Lixos. Potrivit lixiților, printre acești munți trăiesc oameni ciudați: oameni ai peșterilor care aleargă mai repede decât caii”, preciza Hanno.

Trebuie precizat faptul că, pentru Hanno, toți oamenii de culoare erau considerați etiopieni, populație care intrase în contact cu cartaginezii. Ulterior, Hanno precizează faptul că auzea o muzică bizară în junglă, dar vedea și focuri aprinse.

„După ce ne-am aprovizionat cu apă de acolo, am continuat timp de cinci zile de-a lungul coastei, până când am ajuns la un mare golf care, potrivit interpreților noștri, era Cornul Occidentului. În interiorul acestuia se afla o insulă mare, iar pe ea o lagună [care era sărată] precum marea, precum și o altă insulă. Aici am debarcat. În timpul zilei, nu puteam vedea nimic în afară de pădure, însă, în timpul nopții, am observat numeroase focuri aprinse și am auzit sunete de flaut, bătăi de chimvale și tobe, precum și strigătele unei mulțimi. Ne-am înspăimântat, iar ghicitorii noștri ne-au sfătuit să părăsim insula”, se arată în „Periplul lui Hanno”.

Revenind la povestea cu oamenii înveșmântați în blănuri. Se pare că, în expediția sa, Hanno a mai dat peste o populație, aproape de vulcanii pe care-i văzuse anterior. Erau umanoizi cu păr des pe trup. Le-au spus „gorillai”. Au încercat să captureze câțiva. Nu au reușit să prindă masculi, doar trei femele. Se spune că le-au ucis, le-au jupuit și apoi, la întoarcere, le-au expus blănurile în templul lui Tanit din Cartagina.

Cine erau acești „gorillai”?

Populațiile găsite de Hanno, fie sălbaticii care umblau îmbrăcați în blănuri, fie cei care alergau mai repede decât caii și, cu atât mai mult, „gorillai”, au rămas niște mistere fascinante ale istoriei. Unii specialiști spun că acești gorillai erau, de fapt, gorile sau cimpanzei, cel mai probabil gorile.

De altfel, cuvântul care desemnează această primată mare vine chiar din povestea lui Hanno. Însă alți specialiști, precum istoricul Jonathan S. Burgess, cred că este vorba despre umanoizi, nu despre gorile în adevăratul sens al cuvântului. Despre populații rămase pe o treaptă inferioară a civilizației din cauza izolării.

Cu toate acestea, este greu de spus ce erau, de fapt, hominizi sau primate de talie mare. Se observă că mai existau diferite comunități primitive întâlnite de Hanno, care fie foloseau blănurile animalelor, fie aveau o pilozitate accentuată, fie calități neobișnuite.