Sechestrat în „Fierăstrău”, cea mai crudă metodă de a-ți distruge adversarul. A fost utilizată în „Războiul Mercenarilor”

Unul dintre cele mai încărcate de cruzime războaie din istoria omenirii a fost purtat acum mai bine de 2300 de ani. Un mare imperiu și-a pedepsit mercenarii pe care nu a putut să-i mai plătească în cel mai crunt mod posibil, lăsând mii de soldați să se mănânce între ei. 

Mercenarii crucificați FOTO wikipedia

În secolul al III-lea î.Hr., în Mediterana se pregătea o confruntare teribilă. Cartagina, o superputere a Mediteranei, născută dintr-o colonie feniciană de pe coastele Africii de Nord, își construise un adevărat imperiu comercial, ocupând cu antrepozite și fondând colonii din Marocul de astăzi și până în Sicilia și sudul Spaniei.

Cartagina și aristocrația sa formată din negustori și armatori putred de bogați controlau întregul bazin al Mediteranei. Hegemonia Cartaginei era însă contestată și amenințată de o nouă forță care câștiga tot mai mult teren în Peninsula Italică. Era vorba despre Republica Romană.

După ce cucerise mare parte din Italia, Roma a început să-și facă loc și în insulele Mediteranei. Acolo s-a produs ciocnirea între cele două forțe. A urmat un război devastator între Cartagina și Republica Romană.

După 23 de ani de lupte, romanii au ieșit victorioși din ceea ce a rămas în istorie sub numele de Primul Război Punic. Această înfrângere a epuizat resursele financiare ale Cartaginei, ducând-o într-un moment foarte delicat al existenței sale.

Cartaginezii aveau o armată puternică, dar care se baza mai mult pe mercenari. Sau, ca să fim mai exacți, 80% din armata cartagineză era formată din mercenari de diferite neamuri.

După Primul Război Punic, cu vistieria goală, Cartagina nu a mai avut cu ce să-și plătească războinicii de pe alte meleaguri. Nu a durat mult până când a izbucnit haosul.

Mercenarii au atacat Cartagina și au comis atrocități fără seamăn, cerându-și soldele restante. Așa s-a născut unul dintre cele mai sângeroase și pline de cruzime războaie din istoria lumii, marcat de schingiuiri, mutilări și, în cele din urmă, de exterminare în masă.

A rămas în istorie sub numele de Războiul Mercenarilor sau Războiul fără armistițiu.

O adunătură flămândă de războinici și o visterie mult prea goală

Primul Război Punic dintre Roma și Cartagina s-a terminat în anul 241 î.Hr. Cartagina a fost obligată să accepte un tratat dezavantajos, aproape rușinos, prin care pierdea Sicilia, dar era obligată să plătească și despăgubiri masive de război.

Cel mai mare general cartaginez, Hamilcar Barca, tatăl faimosului Hannibal Barca, cuprins de furia capitulării, a părăsit Sicilia, acolo unde era cantonată armata cartagineză, și a plecat la Cartagina, unul dintre cele mai mari și importante orașe antice ale vremii (astăzi, pe acel loc se află o suburbie a orașului Tunis, capitala Tunisiei).

Adjunctul său, Gisco, a preluat comanda, dar s-a trezit în fața unei probleme extrem de grave. Mai precis, era la conducerea unei armate de 20.000 de oameni, dintre care cei mai mulți erau mercenari cărora trebuia să le achite soldele restante.

Cei mai mulți erau veterani ai războaielor duse de cartaginezi în bazinul mediteraneean, deci o forță militară de temut.

Gisco nu avea de unde să le dea bani, fiindcă vistieria Cartaginei a fost efectiv golită de cheltuielile cu războiul, dar și de despăgubirile de război pe care a trebuit să le plătească Romei.

Această armată de mercenari era compusă din războinici gali, greci, libieni, iberi, numizi, liguri și se afla staționată în Sicilia, așa cum am precizat mai sus, locul unde a fost încheiat armistițiul.

Aflat într-o situație extrem de delicată, Gisco a început să apeleze la tot felul de subterfugii. În primul rând, a plătit o parte a soldelor cu ceea ce mai rămăsese prin vistierie. Era însă o mică parte din ceea ce trebuiau să primească mercenarii.

Iar ofițerii cartaginezi nu mai puteau tărăgăna la nesfârșit lucrurile.

Greșelile magnaților și o armată barbară dezlănțuită

Neștiind ce să facă și primind răspunsul de la Senatul cartaginez că nu sunt fonduri pentru plata mercenarilor, Gisco a luat prima sa decizie. A împărțit cei 20.000 de mercenari în contingente mai mici și i-a trimis în Cartagina, pe rând.

„În acest fel, guvernul cartaginez putea să plătească fiecărui contingent ceea ce i se cuvenea și să-l trimită înapoi în ținutul de origine înainte de sosirea următorului. Astfel, se evita atât o presiune excesivă asupra vistieriei statului, cât și concentrarea unui număr prea mare de mercenari în oraș în același timp.

Însă, când primul contingent a ajuns la Cartagina, mercenarii au descoperit că cei care îi angajaseră nu erau în măsură să-i plătească. Două decenii de război secătuiseră aproape complet vistieria Cartaginei, iar puținii bani rămași urmau să fie folosiți pentru plata despăgubirilor de război către Roma”, precizează Harrison W. Mark în „Mercenary War” pentru World History.

S-a dovedit o greșeală aproape fatală. Dacă pe primii mercenari Senatul cartaginez a putut să-i plătească și a scăpat de ei, pentru următoarele contingente, cele mai numeroase, nu a mai avut bani.

S-a trezit între zidurile cetății cu o armată de mercenari flămândă, nesupusă și care fierbea de furie. În cele din urmă s-a trecut la jafuri, violuri și furturi. Nimeni nu mai era în siguranță.

„În oraș se săvârșeau fărădelegi atât în plină zi, cât și în timpul nopții”, preciza istoricul grec Polibos.

Imediat, Senatul cartaginez a luat decizia de a-i muta pe mercenari cât mai departe de oraș. I-a momit în orașul părăsit Sicca, la 170 de kilometri de Cartagina. Le-a promis că, dacă merg acolo, vor primi banii.

Pentru a fi convingători, le-au plătit suficient aur cât să le ajungă pentru nevoile zilnice, pentru jocuri de zaruri, hrană și alte distracții.

A fost a doua greșeală.

Rămași fără ocupație, fără controlul strict al ofițerilor, la Sicca s-a dezlănțuit dezordinea. Devenise un loc al pierzaniei, cu beții, bătăi și lipsă de disciplină.

Mai mult decât atât, mercenarii și-au calculat cu precizie câți bani aveau de primit.

Atunci, cartaginezii fac a treia greșeală. Îl trimit pe Hanno, un magnat cartaginez, om politic și general, opozant al familiei Barca și lider al facțiunii aristocratice.

Hanno a încercat să-i convingă pe mercenari să accepte o plată mult redusă a soldelor, explicându-le că nu mai sunt bani. În zilele următoare, Hanno a continuat să poarte discuții cu conducătorii mercenarilor, însă, din cauza numeroaselor limbi vorbite în tabără, a fost nevoit să se bazeze adesea pe traducători. Drept urmare, mesajele sale erau frecvent denaturate sau înțelese greșit.

În plus, lipsa de carismă a lui Hanno a încins spiritele.

Atunci când în Africa de Nord au curs râuri de sânge

Mercenarii și-au pierdut răbdarea. Peste 10.000 de luptători, majoritatea veterani, din mai multe neamuri și triburi, au pornit înarmați până în dinți către Cartagina.

Și-au instalat tabăra la numai 20 de kilometri de marele oraș. Erau hotărâți să-și obțină soldele cu arma în mână.

Pentru locuitorii Cartaginei a fost un șoc. Orașul a fost străbătut de un val de panică, mai ales că nu exista o armată care să-i apere.

Armata angajată de Senat să protejeze și să lupte pentru Cartagina se întorsese împotriva ei. Erau neamuri barbare puse pe jaf și măcel.

Speriați, cartaginezii le aduceau zilnic aur și încercau să-i îmbuneze. Încurajați de această atitudine, mercenarii au devenit tot mai lacomi și cereau tot mai mult.

„Pe scurt, ei veneau necontenit cu noi și noi cereri exagerate, împingând condițiile înțelegerii până la limite imposibil de acceptat”, spunea Polibiu.

Văzând acest lucru, oficialii cartaginezi l-au numit din nou pe Gisco pentru a negocia cu mercenarii. Acesta, împreună cu mai mulți ofițeri cartaginezi, a ajuns în tabăra mercenarilor cu niște cufere pline cu aur.

Acolo au negociat cu doi lideri ai mercenarilor: un italic numit Spendius și un libian numit Mathos.

Și unul, și altul aveau mare interes ca rebeliunea mercenarilor să continue și să ducă la ocuparea Cartaginei. Libianul se temea de represaliile împotriva poporului său după ce armata de mercenari s-ar fi împrăștiat, iar italicul ar fi urmat să fie predat Romei.

Așa că, în cele din urmă, cei doi lideri ai mercenarilor i-au atacat pe ofițerii cartaginezi, dar și pe Gisco.

A urmat un supliciu cumplit. Aceștia au fost castrați, le-au fost tăiate mâinile, le-au fost zdrobite picioarele și apoi au fost îngropați de vii.

A urmat un război de o sălbăticie ieșită din comun.

Inițial, cartaginezii au fost înfrânți. Armata încropită de Hanno a fost masacrată de mercenari. De altfel, aceștia erau soldați experimentați și obișnuiți cu strategiile cartagineze.

În cele din urmă, la conducerea armatei a fost numit Hamilcar Barca, cel mai mare general cartaginez. Acesta a reușit să adune o armată de aproximativ 10.000 de oameni dintr-un amestec de noi recruți, cetățeni cartaginezi, dezertori din tabăra rebelilor și mercenari loiali, la care s-au adăugat 70 de elefanți de luptă și un corp de cavalerie numidiană condus de Naravas, care a trecut de partea sa.

A urmat un șir de lupte extrem de sângeroase. I s-a spus Războiul fără armistițiu pentru că a fost un conflict de anihilare, fiecare tabără urmărind să o distrugă complet pe cealaltă.

Hamilcar era un general talentat, așa că a reușit în cele din urmă să obțină mai multe victorii.

„Fierăstrăul”, canionul morții și al canibalilor

În anul 238 î.Hr., armata de mercenari, din care mai rămăseseră câteva mii de soldați, a fost împinsă de Hamilcar într-o capcană.

Ademenită într-un defileu îngust, numit „Fierăstrăul”, armata de mercenari a fost efectiv prinsă. Ambele capete ale defileului au fost sigilate.

Mercenarii prinși înăuntrul defileului au fost lăsați fără mâncare și apă.

A urmat un supliciu cumplit. Mercenarii și-au mâncat întâi animalele de povară, apoi caii și câinii. Au trecut la sclavi și prizonieri, pentru ca, în cele din urmă, să se lupte și să se mănânce între ei.

Cei care au scăpat cu viață au fost masacrați de trupele lui Hamilcar.

Armata de mercenari a dispărut efectiv. Au mai rămas doar câțiva lideri care au fost crucificați în fața Cartaginei.