Video Lumea uitată a moților din Apuseni: aur pentru Imperiul Roman, lemn pentru negoț. „O țară de piatră, unde sărăcia este aspră și tare ca piatra”

Aurul din ținutul Abrudului, pădurile din jurul Câmpeniului, mocănița de pe Valea Arieșului și Târgul de Fete de pe Muntele Găina au modelat viața moților din Apuseni. Din lumea izolată a ținutului aspru de munte s-au ridicat Horea și Avram Iancu.

Țărani din Țara Moților, satul Avram Iancu, în anii '30. Foto: Muzeul Etnografic al Transilvaniei

Vreme de secole, lumea moților, locuitorii celor mai înalte plaiuri din Apuseni, a gravitat în jurul a două mici orașe aflate la circa 12 kilometri unul de celălalt, dar cu istorii și economii diferite.

Abrudul și Câmpeniul, din județul Alba, numără împreună aproximativ 11.000 de locuitori. Pentru oamenii din satele răspândite pe munții din jur, ele au fost târgurile unde coborau din munți, își cumpărau cele necesare și aflau veștile din lume.

Țara Moților cuprinde, potrivit tradiției, orașele Câmpeni și Abrud și comunele apropiate Arieșeni, Albac, Bistra, Avram Iancu, Ciuruleasa, Bucium, Gârda de Sus, Horea, Roșia Montană, Poiana Vadului, Sohodol, Scărișoara, Vidra și Vadu Moților. Alături de moți, crișenii și mocanii sunt considerați urmași ai celor mai vechi locuitori ai Apusenilor.

„Granițele Țării Moților nu sunt precise, însă, cu mică aproximație, moții pot fi încadrați pe hartă între punctele: Scărișoara, Albac, Câmpeni, Bucium, Zlatna, Băița, Brad și Hălmagiu, la care se adaugă câteva sate din județul Cluj. Țara Moților se întinde, prin urmare, pe o bună parte din patru județe: Cluj, Turda (n.r. județ până în 1950), Alba și Hunedoara“, informa revista „Societatea de Mâine“, într-un amplu documentar despre Țara Moților, publicat în 1938.

Populația acestei zone montane însumează aproximativ 35.000 de locuitori, fiind în continuă scădere în ultimele decenii și aproape la jumătate față de sfârșitul anilor ’30, când atinsese un vârf demografic.

Primii daco-romani?

Originea numelui de „moț“ este disputată. Una dintre explicații îl leagă de termenul latin mons, care înseamnă „munte“. O altă explicație se referă la „moțul“ (chica de păr) pe care bărbații din vechime îl purtau pe creștetul capului, un obicei cu rădăcini străvechi.

1/10

Fete la târgul de la Găina de Szabo Tamas Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Romania jpg Foto: Muzeul Etnografic al Transilvaniei

Moții au fost legați de așezările din Munții Apuseni, dezvoltate în jurul orașelor Câmpeni și Abrud, dar și de alte sate de munte din Alba, Bihor, nordul Hunedoarei și din zone ale județelor Cluj și Arad.

Moții ar fi, în opinia unor autori, urmașii populațiilor care au locuit în Apuseni în Antichitate sau au ajuns aici ulterior: daci, coloniști romani, dar și grupuri ilire și dalmate aduse de Imperiul Roman pentru exploatarea zăcămintelor de aur și argint. Unii istorici amintesc de prezența unor triburi celtice și a agatârșilor în regiunea bogată în metale prețioase.

„Moţii sau țopii sunt urmaşii direcţi ai dacilor şi ai coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupării Daciei în anul 105 după Christos, în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui Decebal“, afirma publicistul Ion Rusu Abrudeanu în volumul „Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit“ din 1938. Alți autori au arătat că moții reprezintă o populație formată treptat, care și-a păstrat identitatea datorită reliefului dificil, a așezărilor izolate și a ocupațiilor specifice comunităților montane.

Abrudul și aurul Apusenilor

Abrudul, un oraș cu puțin peste 4.000 de locuitori, devenit centrul minier al Țării Moților s-a dezvoltat pe urmele unei așezări străvechi, care în vremea dacilor ar fi purtat numele Abruttus. Bogatele mine de aur din apropiere, cele mai cunoscute fiind la Roșia Montană, au fost considerate unul dintre motivele interesului împăratului Traian pentru cucerirea Daciei. Așezarea romană de la Abrud este menționată în unele lucrări sub numele de Alburnus Minor sau Auraria Maior, iar Roșia Montană era cunoscută drept Alburnus Maior.

Înainte de venirea romanilor, aurul din Munții Apuseni era exploatat de localnici, în special prin culegerea lui din aluviunile râurilor și din depozitele aflate la suprafață. „Îndată după victoria obținută în contra Dacilor, Legiunea XIII Gemina a ocupat întreaga regiunea muntoasă dintre Arieș, Crișul Alb și Mureș, iar împăratul Traian n-a întârziat de a trimite aici coloniști harnici și pricepuți în meșteșugul exploatărilor miniere“, arăta Ion Rusu Abrudeanu.

Populații venite din provinciile balcanice ale Imperiului Roman, între care iliri și dalmați, au participat alături de localnici la exploatarea zăcămintelor de aur, argint și cupru din Munții Metaliferi în secolele II–III d.Hr.

Abrudul a continuat să se dezvolte în Evul Mediu, devenind, datorită minelor de aur, unul dintre centrele miniere importante ale Transilvaniei.

„Era un timp în care meseriașii și profesioniștii cu grămada alergau din toate părțile la Abrud și la Roșia, pentru că aceste două orașe montane își avea timpul lor cel de aur, când se da băieșilor în loc de cruceri galbeni de aur, când băieșii rivalizau unii cu alții, care dintre ei să livreze aur mai mult la Zlatna. Atunci purta băieșul cizme cu ciucuri și pinteni de aur, iară soția lui strălucea în veștminte cusute cu flori de aur și de argint. În timpul acela se dedaseră oamenii a numai face socotelile cu cruceri, ci numai cu galbeni, pe atunci își sfărâmau capul proprietarii de băi, că ce se facă și ce se întreprinză cu atâta aur? Unul voia să-și acopere casa cu aur, altul să-și pardosească până și curtea cu taleri“, informa „Telegraful Român“, în 1857.

Legendele locale aminteau atunci că vreme îndelungată, datorită marilor zăcăminte de aur din jur, Abrudul nu a cunoscut sărăcia.

„Cronicarii vechi scriu că pe vremea regelui Matei Corvinul, primarul Abrudului când mergea în sărbători la biserică încălța cizme cu potcoave de aur, imitând pe regele Matei. Tot cronicarii spun că pe vremuri trăia la Abrud un locuitor cu numele Anghel, care era atât de bogat, încât în loc de sare, presăra mămăliga cu aur pisat ca nisipul“, arăta, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ion Rusu Abrudeanu, care locuise și studiase la gimnaziul din localitate.

În perioada habsburgică, minerii din împrejurimi își preschimbau la Abrud aurul obținut din minele de familie în bani, la oficiul statului sau prin intermediul negustorilor, înainte de a-și face târguielile. De aici, aurul preluat de stat intra în circuitul minier și monetar al monarhiei habsburgice.

Zlatna avea topitorii și un alt oficiu de schimb, la Alba Iulia se băteau monede de aur, iar unele cantități de aur din minele Abrudului erau valorificate chiar la Viena. Anual, din sutele de galerii miniere ale familiilor de moți, se adunau tone de aur.

Minele de familie au fost naționalizate de regimul comunist, iar industria locală a fost extinsă. În vecinătatea Abrudului au apărut cariere miniere mari de cupru, cum este cea de la Roșia Poieni și de aur, dezvoltată la Roșia Montană (video), peste vestigii ale faimoaselor mine de aur din vremea romanilor.

În Abrud, călătorii găsesc o piață istorică dominat de patru biserici monument, cea mai veche datând din secolul al XIII-lea. Unele case poartă plăcuțe de marmură care amintesc de personalitățile găzduite și de evenimentele petrecute în oraș. Din centru pornesc străzi cu locuințe vechi și o înfățișare romantică, iar mai departe apar cartierele de blocuri muncitorești, ridicate în deceniile de industrializare comunistă.

Câmpeni, târgul moților

Mai mult decât aurul ascuns în munți, pădurile Apusenilor au modelat vreme îndelungată viața localnicilor. Lemnul le-a oferit material pentru case, unelte și obiecte pe care le vindeau în târguri, iar locurile eliberate prin defrișare au devenit fânețe și pășuni.

„În Țara Moților nu sunt decât brazi, oameni, topoare și stânci. Este o țară de piatră, unde sărăcia este aspră și tare ca piatra“, scria Geo Bogza în anii ’30.

Familiile își ridicau gospodăriile aproape de izvoare, pășuni și locurile bune de cosit. Când găseau un teren potrivit departe de sat, se stabileau acolo. Așa s-au format numeroasele așezări risipite pe versanții Apusenilor. Unele comune numără și astăzi zeci de sate, despărțite uneori de drumuri lungi și anevoioase.

Pădurea le-a asigurat oamenilor traiul și a influențat meseriile transmise din generație în generație. Lemnăritul sau lucrul cu lemnul a fost din vremuri străvechi ocupația principală a moţilor.

În 1938, potrivit revistei „Societatea de Mâine“, în Țara Moților lucrau aproximativ 2.000 de ciubărari, 800 de cercurari, 700 de dulgheri, 500 de scândurari și 400 de șindilari. Cei mai numeroși erau însă tăietorii de pădure, numiți și țapinari: peste 3.000.

Meșterii în lemn au devenit cu timpul și buni negustori, care în trecut își transportau mărfurile peste tot în vechile regiuni ale Ardealului, Banatului și în Oltenia, mai ales către ținuturile bogate în grâu. După două sau trei luni, se întorceau acasă cu provizii.

1/11

Apuseni Foto Daniel Guță 3 jpg Foto: Daniel Guță . ADEVĂRUL

În timp ce Abrudul s-a afirmat ca așezare minieră, Câmpeniul, un oraș cu 6.500 de locuitori aflat în vecinătatea sa, a devenit unul dintre cele mai căutate târguri ale moților. Era, alături de Bistra, unul dintre locurile din Țara Moților unde se cultiva grâu. Pentru cei care rămâneau în Apuseni, drumurile se opreau adesea aici, unde își vindeau mărfurile și își făceau târguielile.

Calea ferată a moților

Câmpeniul și Abrudul au rămas legate printr-o cale ferată îngustă de puțin peste 10 kilometri, pe care mocănița circulă ocazional în scop turistic.

Tronsonul făcea parte din linia Turda–Abrud, lungă de aproximativ 93 de kilometri, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Calea ferată a fost folosită până spre sfârșitul anilor ’90 pentru transportul călătorilor și al mărfurilor, inclusiv al lemnului. Pe traseu se aflau gările Turda, Baia de Arieș, Câmpeni și Abrud, dar și o haltă numită Roșia Montană.

La mijlocul secolului XX, mocănița făcea parte din viața de zi cu zi a Văii Arieșului. Geo Bogza îi descria pe moții care călătoreau cu ea, îmbrăcați în cojoace mari de piele de oaie. Tinerii purtau tichii, iar bătrânii, căciuli, chiar și în gerul iernii: „În trenul acesta, înainte încă de a ajunge în inima Țării Moților, am văzut două lucruri minunate. Am văzut o femeie mâncând un măr și felul cum moții privesc munții. Pe urmă n-am mai văzut nimic atât de adânc, atât de revelatoriu“.

1/12

Orașul Câmpeni din Alba Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (6) jpg Foto: Daniel Guță . ADEVĂRUL

Astăzi, călătorii găsesc în centrul Câmpeniului câteva clădiri istorice printre blocurile ridicate în perioada comunistă. Una dintre ele a găzduit cartierul general al lui Avram Iancu (1824–1872), comandantul moților în timpul Revoluției din Transilvania de la 1848–1849, și adăpostește muzeul care îi poartă numele. Din apropierea casei se ajunge în piața centrală a orașului, mărginită de clădiri din secolul al XIX-lea, amestecate cu blocuri muncitorești din anii de comunism.

Muntele Găina, loc de întâlnire

De la Câmpeni, drumul urcă prin satele moților și prin pădure spre Muntele Găina, unul dintre locurile simbolice ale Țării Moților. Aici se întâlneau, la sărbătoare, familii venite din satele Apusenilor, aflate astăzi în județele Alba, Cluj, Bihor, Arad și Hunedoara.

„În cea dintâi duminică după Sân-Petru, liniștea de pe Muntele Găina încetează pentru o zi. Este ziua fantasticului Târg de Fete, în vederea căruia, încă din zorii dimineții, curg de pe toate văile și dealurile moți și moațe, crișeni și crișene, toți în haine de sărbătoare, ca să ia parte la acest târg, unde cântecele lăutarilor asurzesc pădurile“, relata Ion Rusu Abrudeanu.

1/13

muntele gaina (79) Foto Daniel Guță jpg Foto: Daniel Guță . ADEVĂRUL

În ciuda numelui, Târgul de Fete nu era o „târguială“ pentru fete, ci o nedeie la care oamenii făceau negoț și petreceau, iar tinerii din așezările îndepărtate aveau prilejul să se cunoască.

„Făceau acolo târg, unde nu numai că își puteau cumpăra toate cele de trebuință pentru casă, dar junii, totodată, își aflau acolo și mirese, care se înfățișau cu toată zestrea lor, iar un preot, ce întotdeauna se găsea la îndemână, ținea ceremonia cununiei, iar juna pereche se depărta acasă ca bărbat și nevastă“, relata în 1878 Iosif Vulcan, fondatorul revistei „Familia“.

Pentru familiile din satele izolate ale Apusenilor, a fost multă vreme unul dintre rarele prilejuri de întâlnire și petrecere.

„Locuitorii munților, fiind toți păstori, stau atât de departe cu locuințele lor unul de altul, încât cel mai apropiat vecin are nevoie de jumătate de ceas până ajunge la celălalt. Din această cauză, fetele tinere nu au unde să se ducă, iar tineretul de aici nu se întâlnește decât o dată în an, la Târgul de Fete ce se ține pe Muntele Găina. Femeile măritate se duc la înmormântări, însă fetelor nu le este permis nici măcar aceasta“, scria, în secolul al XIX-lea Mór Jókai în romanul „Sărmanii bogați“.