Video Orașele moților lui Avram Iancu au istorii tulburătoare: „Nu știau ce să mai întreprindă cu atâta aur” VIDEO
0Vechile orașe din Munții Apuseni au păstrat istorii tulburătoare despre moții lui Avram Iancu și Horea și despre bogățiile din jurul lor. Epoca aurului a apus în Abrud și Zlatna, iar Câmpeni, fostul oraș al moților a resimțit și el declinul centrelor miniere din vecinătatea sa.
O locomotivă cu abur și vagoanele sale de epocă, ieșite de peste două decenii din uz și vandalizate apoi de oameni, îi întâmpină pe călători la intrarea în orașul Câmpeni din Alba (video), centrul Țării moților.
Garnitura ocupă o bucată din calea ferată îngustă, dezafectată, în apropierea podului peste râul Arieș și a gării din Câmpeni și amintește localnicilor de vremurile în care calea ferată a moților era folosită pe întreg traseul ei de peste 90 de kilometri. Linia mocăniței a fost inaugurată în 1912 și lega orașele Turda și Abrud, pe valea Arieșului, trecând prin Baia de Arieș, Câmpeni și Roșia Montană.
A fost desființată în anii ‘90, însă în Câmpeni s-a păstrat un sector al acesteia, de circa 11 kilometri, pe care mocănițele încă mai circulă, cu turiști, din gara Câmpeni spre orașul învecinat Abrud.
„Până în anii ’70, trenul era acționat cu locomotive cu abur. Pe măsură ce tehnologia a evoluat, moții au avut trenuri moderne, care erau echivalentul celor care circulau pe liniile normale, dar la o scară mai mică. Acestea au fost ultimele trenuri care au circulat pe Valea Arieșului. Podul de fier de la Câmpeni se află, de asemenea, pe lista monumentelor istorice”, informează Căile Ferate Înguste, societatea care are în grijă traseul.
În apropierea vechii garnituri, podul de cale ferată peste râul Arieș a rezistat trecerii timpului, însă acum doar pietonii mai circulă pe el. În spatele său, o altă mocăniță îi așteaptă pe turiști să se urcă în vagoane, în cursele ocazionale, pentru care se fac rezervări. În cea mai mare parte a timpului zile, este loc de joacă pentru copiii din Câmpeni.
În apropierea gării, un alt pod de fier, rutier și pietonal, vechi și el de peste o sută de ani este ceva mai intens tranzitat, chiar dacă o bucată din calea sa de rulare - din asfalt - s-a prăbușit lăsând să se vadă scheletul metalic. Din dreptul său, călătorii intră în centrul istoric al orașului, ocupat de câteva clădiri istorice, amestecate cu blocurile ridicate în timpul regimului comunist.
Prima clădire care le poate atrage atenția este muzeul din Câmpeni, aflat în șantier, amenajat în clădirea în care Avram Iancu (1824 - 1872) a locuit în vremea în care se afla la comanda trupelor de moți, în timpul Revoluției din Transilvania anilor 1848 - 1849.
După ce trec de ea, turiștii intră în piața centrală a orașului cu mai puțin de 7.000 de locuitori, înconjurată de câteva blocuri și de alte clădiri vechi din secolul al XIX-lea. În centrul ei, statuia ecvestră a celui supranumit Crăișorul Munților domină centrul pietonal, altădată târgul cel mai căutat din Țara moților - ținutul izolat al Apusenilor, în care pădurile au reprezentat dintotdeauna marea bogăție a regiunii.
„În Țara Moților, toporul nu este numai un lucru oarecare din inventarul gospodăriei. Toporul este o unealtă esențială, un element de viață, ceva indispansabil, pretutindeni prezent, ca aerul, ca respirația. La câmpeni, jumătate din vitrinele prăvăliilor sunt ocupate numai cu topoare, aranjate în toate felurile, cu tăișul scos în evidență. E marfa căreia trebuie să I se dea locul de cinste. Moții vin din creierii munților, dau o roată prin târg, se uită lung la vitrine și pornesc înapoi cu un topor în mână”, scria publicistul Geo Bogza, în „Țări de piatră, de foc și de pământ” (1939).
În târgul de la Câmpeni au pornit primele revolte ale moților, în 1782, iar doi ani mai târziu orașul a fost ocupat de răsculații conduși de Horea, Cloșca și Crișan. În secolul al XIX-lea, Avram Iancu și-a legat copilăria de orașul Câmpeni, unde a fost elev, iar mai târziu s-a întors aici, în calitate de conducător al românilor din Munții Apuseni. În secolul XX, industria lemnului a susținut economia orașului de la poalele Muntelui Găina - locul faimoasei sărbători tradiționale „Târgul de fete” - evenimentul care atrage cei mai mulți turiști în zona Câmpeniului.
Istoria tulburătoare a orașului Abrud
La 15 kilometri de Câmpeni, orașul Abrud din Alba (video) și-a legat existența îndelungată de minerit. Se află la poalele faimoaselor mine de aur de la Roșia Montană și a carierei de cupru de la Roșia Poieni, iar mineritul a fost ocupația cea mai răspândită în rândul localnicilor.
În ultimul deceniu de comunism, mii de oameni din Abrud și comunele învecinate munceau în minele de aur din zonă, însă, cu excepția carierei de cupru Roșia Poieni, acestea au fost închise până la mijlocul anilor 2000.
„Orașul a decăzut în ce privește locurile de muncă, iar în cea mai mare parte a timpului, centrul său istoric este pustiu. Se aud ecourile printre clădirile sale vechi, atât de liniște este aici”, spune Mioara, o localnică din Abrud.
În secolele trecute, orăşelul minier, acum cu o populație de 4.500 de locuitori, a fost scena unor evenimente cumplite. A fost trecut prin foc în zilele Răscoalei lui Horea, de la 1784, și de moții conduși de Avram Iancu, în 1849.
Timp de trei zile, între 6 şi 8 noiembrie 1784, aşezarea prosperă din Munţii Apuseni, locuită de români, unguri, saşi şi secui a fost asediară de oştile ţărăneşti conduse de Cloşca şi Crişan.
„În strigăte înfiorătoare ca acesta, ”să stingem pe unguri ca să nu rămână nici unul”, ţăranii năvăliră în oraş şi pătrunzând în casele ungurilor, îi masacrau unde îi găseau pe strade, în casele lor sau în biserici, devastând concomitent tot ce le venea în cale, spărgând buţile şi vărsând vinul. Bogătaşul ungur Ion Csany căzu lovit de furia ţăranilor sub amvonul bisericei reformate, unde se refugiase”, relata Ion Rusu Abrudeanu, în volumul “Moţii, calvarul unui popor istoric, dar nedreptăţit” (1928).
O relatare din vremea răscoalei arăta că localnicii din Abrud au trimis soli în întâmpinarea cetelor de răsculaţi, pentru a le promite bani şi alimente, dacă vor cruţa oraşul. Iobagii însă nu au vrut să îi asculte, afirmând că toate bunurile Abrudului sunt ale lor.
Marea parte a populaţiei a fost cruţată, însă, cu o condiţie. ”Luni, 8 Novembre, ţăranii cari ocupaseră Abrudul publică în mijlocul pieţei că porunca lui Dumnezeu şi a împăratului este că cine nu trece la religia românească şi cine nu se îmbracă în haine româneşti, va fi tras în ţeapă în faţa casei sale sau i se taie capul”, relata Ion Rusu Abrudeanu.
Populaţia Abrudului a trecut prin momente la fel de cumplite şi în timpul Revoluţiei de la 1849, când trupele lui Avram Iancu sprijinite de localnici au înconjurat Abrudul şi Roşia Montană, unde se aflau trupele insurgenților ungari, conduse de Hatvani. Atacul oștii lui Avram Iancu asupra Abrudului a început în după-amiaza de 9 mai 1849. După o luptă cumplită, trupele lui Hatvani au fost nevoiţi să se retragă spre Brad. O parte din populaţia civilă i-a urmat.
Urmăriţi de oştile lui Avram Iancu, au fost măcelăriţi, iar oraşul Abrud, unde mai rămăsesără unele trupe maghiare, a fost incendiat.
„Aici se apărară cu ultimele forţe în biserici, case şi beciuri, până când au fost biruiţi complet de focul de tun şi cel de puşcă al românilor. Când au văzut cadavrele fruntaşilor şi a altor fraţi întinse pe piaţa oraşului, furia lor ajunse la culme. Toţi maghiarii care n-au putut să se salveze au fost măcelăriţi. Mulţi au fost ascunşi de românii din Abrud în casele lor şi astfel au fost salvaţi. Oraşul luase foc din cauza împuşcăturilor. Acum însă glotaşii înfuriaţi dădură foc celor mai multe case ungureşti. Numărul insurgenţilor morţi, inclusiv unguri abrudeni, se poate evalua fără exagerare la 2.000. Pierderile poporului românesc au fost foarte mici”, scria Avram Iancu, în raportul său ca prefect, publicat în volumul „Luptele românilor din Ardeal 1848 – 1849” (Bucureşti, 1919).
În timpul retragerii din Abrud, maiorul Hatvani a promis că se va întoarce pentru a se răzbuna. Peste o săptămână a avut loc cea de-a doua bătălie de la Abrud, care s-a soldat cu o nouă înfrângere a trupelor sale, din care ar fi pierit peste 2.500 de oameni.
În secolul al XIX-lea, Abrudul și comuna învecinată Roșia Montană (video) reprezentau unul dintre cele mai prospere centre miniere din Europa.
„Era un timp în care meseriașii și profesioniștii cu grămada alergau din toate părțile la Abrud și la Roșia, pentru că aceste două orașe montane își avea timpul lor cel de aur, când se da băieșilor în loc de cruceri galbeni de aur, când băieșii rivalizau unii cu alții, care dintre ei să livreze aur mai mult la Zlatna. Atunci purta băieșul cizme cu ciucuri și pinteni de aur, iară soția lui strălucea în veștminte cusute cu flori de aur și de argint. În timpul acela se dedaseră oamenii a numai face socotelile cu cruceri, ci numai cu galbeni, pe atunci își sfărâmau capul proprietarii de băi, că ce se facă și ce se întreprinză cu atâta aur? Unul voia să-și acopere casa cu aur, altul să-și pardosească până și curtea cu taleri”, informa Telegraful Român, în 1857.
Orașul Zlatna, locul unde era topit aurul din Apuseni
Epoca mineritului aurifer a apus la sfârșitul secolului XX în Munții Apuseni, iar micile orașe ale moților au intrat în declin. Aceeași soartă cu a Abrudului a avut-o și orașul Zlatna (video), și el fost centru minier, cunoscut încă din vremea romanilor.
Încă din secolul al XVIII-lea, în Zlatna a fost înființată prima topitorie de metale neferoase. De atunci datează câteva clădiri publice din centrul orașului, ca spitalul și actuala casă de cultură, păstrate și reabilitate. Tot aici se află și gimnaziul în care a studiat Avram Iancu (1824 - 1872), după ce anii de școală petrecuți la Câmpeni.
La începutul anilor ’60, vechea topitorie din Zlatna a fost reconstruită și transformată treptat într-un combinat metalurgic, care s-a extins cu secții noi, în depresiunea în care se înșirau cartierele orașului.
În anii ’90, după două secole de activitate industrială, la combinatul din Zlatna a intrat în programul de restructurare, iar până în anii 2000 uzinele sale au fost închise. În orașul Zlatna din Alba au rămas o mulțime de construcții industriale abandonate, care amintesc de epoca metalurgică a așezării.
Cea mai mare dintre ele este fostul turn de evacuare a gazelor, de la combinatul din Zlatna. Coșul înalt de peste 200 de metri a fost construit la sfârșitul în numai două luni, în 1986, pentru noua uzină de cupru din Zlatna.
Coșul de dispersie a fost folosit un deceniu, fiind dezafectat odată cu închiderea uzinei în 1997. La poalele dealului, se întind cartierele cu clădiri din diferite epoci ale orașului și ruinele combinatului și ale unor mine, traversate de calea ferată Alba Iulia – Zlatna, funcțională, care trece pe valea Ampoiului.
Se încarcă comentariile...
