Video Patrulaterul aurifer, tărâmul metalelor prețioase. „El Dorado” al Europei, ascuns în inima Transilvaniei
0Munții Apuseni păstrează cele mai mari rezerve de aur cunoscute în Europa. Metalul prețios a fost căutat din Antichitate și a făcut ca, de-a lungul timpului, unele dintre locurile descoperirilor sale să capete o aură de legendă. Cele mai faimoase dintre acestea – Zlatna, Abrud împreună cu Roșia Montană, Brad și Săcărâmb – formează „Patrulaterul Aurifer“, un vechi tărâm al căutătorilor de comori în adâncuri.
Povestea celor mai faimoase obiecte de aur dacice, brățările descoperite la Sarmizegetusa Regia, a început, în urmă cu aproape două milenii, într-una dintre văile Apusenilor, poate chiar în ținutul care avea să fie numit de istorici și geologi „Patrulaterul Aurifer“.
Locul celor mai bogate mine de aur din istoria României a fost împărțit între județele Hunedoara și Alba, pe o suprafață de aproximativ 600 de kilometri pătrați, dominată de munți acoperiți de păduri și străbătută de apele Crișului Alb, Ampoiului și Abrudului, fiind mărginită de Mureș.
Colțurile sale, unite imaginar într-un pătrat deformat, au fost marcate de orașele Abrud și Roșia Montană în nord, Zlatna la răsărit, Săcărâmb la sud și Brad, alături de fostul câmp minier Barza din vecinătatea sa, la apus. Întreg perimetrul măsoară aproape o sută de kilometri, astfel că un călător grăbit l-ar putea parcurge cu mașina într-o zi. Însă cei care vor să exploreze și să cunoască mai bine acest ținut străvechi vor avea nevoie de mai mult timp la dispoziție.
Cel puțin 24 de brățări dacice de aur, unele cu greutatea de până la 1,7 kilograme, au fost descoperite în anii 2000 la Sarmizegetusa Regia. Aurul pe care meșterii antici l-au folosit la confecționarea spiralelor, oferite ca ofrande zeilor, fusese cules din nisipul văilor din Apuseni, arătau experții.
Munții din vestul României sunt recunoscuți ca unul dintre locurile cele mai bogate în aur aluvionar.
„Cele dintâi exploatări aurifere s-au mărginit la strângerea aurului din albiile râurilor și văilor, unde este adus de ape din stâncile de cuarț aurifer, sub formă de foițe sau fire mici și subțiri, ori sub formă de firicele sau grăunțe minuscule și strălucitoare“, arăta istoricul Ion Rusu Abrudeanu în volumul „Aurul Românesc“ (1933).
Minele romane de aur
Aurul din Apuseni a fost și unul dintre motivele care l-au împins pe împăratul Traian să ocupe cu orice preț Dacia, la începutul secolului al doilea, adăuga publicistul.
„Faptul acesta se explică, de altfel, și prin graba cu care, îndată după victoria obținută împotriva dacilor, Legiunea XIII Gemina a ocupat întreaga regiune muntoasă dintre Arieș, Crișul Alb și Mureș. Împăratul Traian n-a întârziat să trimită aici coloniști harnici și pricepuți în meșteșugul exploatărilor miniere“, arăta istoricul.
Modul în care dacii extrăgeau aurul nu a putut satisface pretențiile romanilor, care urmăreau sporirea producției de aur, astfel că în zonă au fost aduși muncitori și sclavi din alte provincii romane, care au început exploatările în subteran.
Primele mine de aur cunoscute pe teritoriul României datează din secolul al II-lea d.Hr. și au fost înființate de romani, la numai câțiva ani după cucerirea teritoriilor dacice. Spre deosebire de băștinașii acestor ținuturi, romanii se arătau mai experimentați în exploatarea aurului din munți.
Au organizat primele districte aurifere, numite Alburnus Maior (Roșia Montană), atestat din 131 d.Hr., Ampellum (Zlatna) și Auraria Minor (Abrud), atestate și ele din secolul al II-lea, și au deschis primele galerii miniere – unele, ca Roșia Montană și Treptele Romane, fiind păstrate până în prezent.
„Minele Cetatea Mare și Cetatea Mică de la Roșia Montană, mai exact din muntele Cârnicul Mare, sunt și astăzi o icoană vie a ingeniosului mod de extracție practicat de romani. Masivul Cârnicul, încă din timpuri preistorice, a fost sfredelit și găurit de jur-împrejur, de sus în jos, prin galerii sau stolne, asemenea unei cetăți asaltate de brațe dornice, cu orice preț, de pradă și îmbogățire. Romanii erau foarte abili în săparea cavernelor cu arcuri boltite, aproape arhitectonice. Unele dintre aceste caverne, săpate în masivul de piatră dură, atrag și astăzi admirația vizitatorilor“, amintea Ion Rusu Abrudeanu.
Aurul trimis la Viena, sub Imperiul Austriac
Minele de aur din Apuseni au fost folosite în următoarele două secole, însă retragerea romanilor din Dacia și năvălirile barbare au dus apoi la abandonarea lor. Rămășițele acestora, vestigiile din munți și necropolele așezărilor antice de mineri au conturat tabloul unui ținut animat în Antichitate, aflat în mijlocul unor munți prea puțin prielnici dezvoltării așezărilor omenești.
Aurul a fost redescoperit în Evul Mediu, în pădurile seculare care acoperiseră cea mai mare parte a Apusenilor, înghițind până atunci aproape complet rămășițele așezărilor antice și ale drumurilor care le legau.
Exploatările moderne au început însă abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în vremea Imperiului Austriac, când unele mine au fost reorganizate cu planuri tehnice noi. Inginerii și specialiștii trimiși de administrația imperială au introdus utilaje moderne pentru acea epocă, au amenajat galerii sistematice și instalații de drenare a apelor, transformând vechile exploatări în centre miniere performante, care furnizau anual tone de aur Vienei, centrul politic al Imperiului Austriac.
Cele mai multe mine au rămas însă într-o stare rudimentară, fiind cele săpate de familii care încercau să își câștige existența, vreme de generații, dăltuind, în căutarea norocului, stâncile ce ascundeau filoanele de aur.
„În întreaga Transilvanie alternează cea mai mare bogăție cu cea mai amară sărăcie. Așa se întâmplă cu exploatarea întreprinderilor miniere, care, la Nojag (Săcărâmb), se desfășoară după toate regulile artei, pe când la Roșia Montană, la o distanță doar de câteva mile, se dă dovadă de o simplicitate francă, care probabil n-a suferit vreo schimbare de pe vremea romanilor, în afara acceptării forajului și a dinamitării“, scria, în 1805, Wilhelm Becker, un specialist minier din Freiburg, după ce vizitase regiunile miniere din Transilvania.
În urmă cu două-trei secole, ținutul izolat al Apusenilor devenise un tărâm al făgăduinței pentru căutătorii de aur din toate colțurile imperiului. Goana după metalul prețios a dus atunci la înființarea și dezvoltarea a numeroase sate de munte, locuite majoritar de români, dar și de familii venite de la sute și chiar mii de kilometri depărtare.
Casele poleite cu aur din Abrud
În secolul al XV-lea, bogăția localnicilor din Abrud devenise deja legendară. Cronicarii din vremea regelui Matia Corvin relatau că judele Abrudului mergea la biserică încălțat cu cizme potcovite cu aur, imitându-l pe suveran.
Alți localnici se arătau a fi atât de mândri cu bogăția lor încât, în loc de sare, presărau mămăliga cu aur pisat. În următoarele secole, orașul de la poalele Roșiei Montane a trecut prin mai multe epoci de aur, umbrite de evenimente cumplite, ca masacrele și distrugerile din timpul răscoalelor moților și ale Revoluției din 1848-1849.
Este cunoscut faptul că exploatarea unei mine de aur nu asigura întotdeauna prosperitate. Aurul era o speculaţie, în care norocul şi şansa sunt de mai mult folos decât cunoaşterea şi industria, arăta geologul David Ansted, din secolul al XIX-lea. Însă în vremurile sale bune, Abrudul devenise la fel de bogat ca marile orașe din Transilvania.
„Era un timp în care meseriașii și profesioniștii cu grămada alergau din toate părțile la Abrud și la Roșia, pentru că aceste două orașe montane își aveau timpul lor cel de aur, când se da băieșilor în loc de cruceri galbeni de aur, când ei rivalizau unii cu alții care dintre ei să livreze aur mai mult la Zlatna. Atunci purta băieșul cizme cu ciucuri și pinteni de aur, iar soția lui strălucea în veșminte cusute cu flori de aur și de argint. Iar oamenii se dedaseră a nu mai face socotelile cu cruceri, ci numai cu galbeni. Unul voia să-și acopere casa cu aur, altul să-și pardosească până și curtea cu taleri“, informa „Telegraful Român“ în 1857.
În secolul al XIX-lea, Abrudul era un târg al aurului, unde săptămânal sute de localnici preschimbau metalul prețios în monede, la oficiile statului sau în târg, urmând apoi să facă de aici cumpărăturile pentru a se întoarce cu mărfuri și alimente acasă. Anual, peste o tonă de aur era strânsă de oficiul de schimb din Abrud, de la cei aproape 7.000 de oameni care lucrau în 400 de mine din împrejurimi.
Minele de aur din jurul Abrudului au fost naționalizate în primii ani ai comunismului, iar în anii 2000 au fost închise. Puținii localnici care mai muncesc în minerit sunt astăzi angajați la cariera de la Roșia Poieni, cel mai mare zăcământ de cupru din țară.
Centrul orașului Abrud, mai puțin animat în prezent, este dominat de cele patru biserici-monument, cea mai veche datând din secolul al XIII-lea. Unele clădiri amintesc de personalități și evenimente marcante, dar și tragice, ca Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784) și Revoluția din Transilvania (1848-1849), când orașul a fost trecut prin foc.
Aur în noroi, la Roșia Montană
La mai puțin de zece kilometri de Abrud, călătorii descoperă Roșia Montană, cel mai vechi centru minier atestat în Transilvania, care păstrează galerii romane, necropole antice, monumente funerare, edificii sacre și ruine ale unor clădiri publice din epoca romană. Centrul fostului orășel minier, acum cu trei sferturi din clădiri părăsite, amintește de strălucirea sa din trecut. În secolul al XIX-lea, Roșia Montană era unul dintre cele mai prospere centre miniere din Europa.
„Când ploaia face să iasă din albie pâraiele muntelui, se găsește aur în noroiul drumului. Am putut vedea cu ochii această minune: un om a luat pământ din fața picioarelor noastre, l-a spălat și ne-a arătat pe fundul albiei praf de aur. Toți țăranii din Roșia Montană adună aur. Îndată ce posedă mijloacele necesare, își cumpără o bucată de teren, iar profitul este totdeauna așa de mare, că în acest colț al Transilvaniei pământul e mai scump decât în Franța“, relata publicistul Auguste de Gerando, care a vizitat zona în secolul al XIX-lea.
În secolul XX, minele private din Roșia Montană au fost desființate treptat, iar statul român a continuat exploatarea aurului până în 2000. Odată cu închiderea minelor, mulți dintre foștii muncitori și familiile lor au părăsit Roșia Montană.
În paralel, compania Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) a început să cumpere casele și terenurile localnicilor pentru a pregăti un proiect minier de anvergură, care viza extragerea a peste 300 de tone de aur și 1.600 de tone de argint. Exploatarea presupunea distrugerea unor așezări istorice, unele cu vestigii antice valoroase, și folosirea cianurii, cu riscuri majore pentru mediu. Mulți dintre cei rămași aici nu au fost de acord cu proiectul minier, blocat în cele din urmă de statul român.
În 2021, peisajul minier de la Roșia Montană a fost inclus în Patrimoniul cultural mondial UNESCO, o recunoaștere care i-a schimbat destinul și a sporit interesul turistic. „Au fost și o mie de turiști pe zi la Galeriile Romane. Roșia Montană are atât de multe de oferit oamenilor“, afirma localnicul Sorin Jurca, unul dintre cei care militează pentru conservarea și renașterea satului.
Zlatna, fostul centru aurifer sufocat de poluare
La vreo 35 de kilometri de Abrud se află Zlatna, un centru aurifer atestat din vremea romanilor, ridicat la rangul de oraș încă din secolul al XII-lea, datorită importanței sale industriale. În secolul al XVIII-lea, aici a fost înființată prima topitorie de metale neferoase, iar călătorii mai găsesc aici clădiri din acele timpuri, ca spitalul, actuala casă de cultură și gimnaziul în care a studiat Avram Iancu.
Vechea topitorie a fost transformată de regimul comunist într-un combinat metalurgic, care ajunsese la aproape 10.000 de salariați în anii ’80 și producea 15.000 de tone de cupru anual, dar și substanțe chimice, precum pulberea de aluminiu sau acidul sulfuric.
În ultimele decenii de comunism, orașul devenise unul dintre cele mai poluate din Europa. Solul și vegetația erau distruse în urma ploilor care aduceau depuneri de acid sulfuric, iar numeroși localnici sufereau de afecțiuni pulmonare și ale căilor respiratorii, din cauza emisiilor de gaze ce conțineau plumb și cadmiu. Pentru unii dintre localnici, traiul în micul oraș minier din Apuseni devenise greu de suportat.
„Inginerul-șef Mircea Roman a văzut cu ochii lui grădinile oamenilor și pădurile arse de acidul sulfuric provenit din combinarea bioxidului de sulf cu umiditatea din atmosferă. A văzut, de asemenea, ciorapii femeilor arși de același nefericit acid. Știe că există multe intoxicații cu plumb, că sunt afectate căile respiratorii, că oamenii au dureri de cap din pricina gazelor rezultate în urma procesului de producție; și mai știe că, din cauza cadmiului, osul devine spongios și fragil“, informa revista „Flacăra“, în 1987.
Uzinele din Zlatna au fost închise în anii 2000, iar din fostul complex industrial au rămas ruine, dar și un turn de evacuare a gazelor, înalt de peste 200 de metri, care domină așezarea de pe Măgura Dudașului. La poalele lui se întind cartierele orașului de pe Valea Ampoiului, traversat de calea ferată Alba Iulia-Zlatna.
El Dorado din Apuseni
Aflat la 25 de kilometri de Deva, în Munții Metaliferi, satul Săcărâmb din Hunedoara a fost unul dintre cele mai importante centre miniere ale Transilvaniei. Minele sale au fost deschise la mijlocul secolului al XVIII-lea, după descoperirea unui bulgăre de aur „îmbrăcat“ în telur, la poalele Dealului Calvariei – atunci un loc sălbatic, cu înfățișarea unei mari piramide cenușii, formată de vulcanul stins în urmă cu milioane de ani.
Ion Armindeanu, un sătean din Nojag (satul de la poalele Săcărâmbului), care își mâna porcii prin pădurile de munte, a observat sclipind, dintr-o râpă ascunsă, un bolovan. A coborât în deschizătura muntelui și a desprins bucata strălucitoare din roca în care fusese înțepenită, iar a doua zi s-a prezentat cu ea în fața unuia dintre proprietarii minelor din zonă, Ludovic Born.
Piatra s-a dovedit a fi aur, iar vestea descoperirii metalului prețios s-a răspândit cu repeziciune și a atras aici familii din toate colțurile Europei.
„Un român numit Ion Armindeanu a venit la tatăl meu, care exploata pe atunci o mină bogată de argint la Certeju, și i-a spus că zilnic se vede o flacără ce iese și joacă deasupra unei crăpături din pădure și el crede că asta ar însemna că trebuie să fie ascunse acolo minereuri bogate. Tatăl meu era, din fericire, destul de aventuros ca să dea atenție spuselor acestui om de treabă“, scria savantul Ignaz von Born, într-o scrisoare trimisă din Săcărâmb, în vara anului 1770.
În anii următori, locul din jurul noii mine a devenit o așezare cosmopolită, în care locuiau români, maghiari, germani, slovaci, englezi și alte familii de muncitori atrase de ceea ce unii autori au numit, în trecut, El Dorado din Transilvania, un tărâm al aurului căutat de aventurieri și savanți din toată Europa.
„Minerii şi familiile lor sunt intenţionat lăsaţi să câştige atât cât să ajungă la un fel de bunăstare şi să se poată desfăta uneori, în acest ţinut bogat, încât să nu fie siliţi să fure datorită sărăciei“, scria, în 1805, Wilhelm Becker.
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, din minele de aur din Săcărâmb au fost extrase, potrivit unor documente, peste 40 de tone de aur, dar și minereuri de argint, telur, plumb și metale rare precum kreneritul, muthmannitul, săcărâmbitul (nagyagit), petzitul și silvanitul.
Regimul comunist a dezvoltat industria minieră din Munții Metaliferi și a inclus minele din Săcărâmb în exploatarea Coranda-Certej. Minele și marea carieră Coranda din vecinătatea satului au fost închise în anii 2000, dar Săcărâmb a rămas un loc al legendelor, căutat de amatorii de fotografii datorită priveliștilor sale spectaculoase și climatului său aparte.
Minele cu bulgări uriași de aur
Barza, ținutul aurifer din jurul orașului Brad, din Hunedoara, a produs în secolul al XX-lea peste 200 de tone de aur, pe lângă cantități mari de argint, cupru și alte metale valoroase. Zăcămintele sale au fost exploatate încă din Antichitate, iar primele mine moderne au fost deschise în secolul al XIX-lea.
În anii ’50, când exploatarea zăcămintelor aurifere a înregistrat cea mai mare intensitate, sub presiunea regimului comunist controlat de sovietici, minele din împrejurimile Bradului dădeau peste 2,5 tone de aur pe an.
La mina Musariu, „perla“ câmpului aurifer Barza, filoanele de aur se întindeau pe distanțe de sute de metri, iar la intersecția lor muncitorii au descoperit adesea bulgări uriași de aur nativ. Miezul muntelui era atât de bogat în aur, încât unele pepite atingeau forme și dimensiuni uimitoare.
„Aici, la 6 decembrie 1947, s-a găsit o pepită de 53 de kilograme de aur masiv, într-o lentilă de minereu de o bogăție excepțională. Spectacolul oferit de natură era fantastic. Pare de necrezut că este posibilă prezența atâtor forme, în care imaginația găsește asemănări izbitoare de flori, plante, insecte, animale sau obiecte create de mâna omului“, arăta geologul Grigorie Verdeș, coordonator al volumului „Extaz și agonie în mineritul zărăndean“ (2015).
Minele Întreprinderii Barza au fost închise până la mijlocul anilor 2000, iar odată cu ele au dispărut locurile de muncă pentru mii de oameni din zona Bradului. Câteva dintre piesele de aur nativ descoperite aici și extrem de valoroase pot fi vîzute la Muzeul Aurului din Brad.
Treptele Romane, poarta antică spre adâncuri
La marginea orașului Brad, în pădurile de pe văile Ruzii și Musariului, Treptele Romane sunt una dintre puținele galerii miniere antice păstrate pe teritoriul României.
Galeria, cu o lungime de aproape 200 de metri, ilustrează modul în care arătau minele antice. Erau strâmte, iar înălțimea lor nu depășea un metru, ceea ce, potrivit arheologilor, arată că aici lucrau în special sclavi de statură medie. Galeria antică a mai fost folosită în secolul al XIX-lea ca poartă de intrare în adâncurile munților cu zăcăminte bogate în aur nativ. De la începutul secolului XX, intrarea în subteran, marcată de un foișor de piatră, a devenit obiectiv turistic și monument istoric.
În apropiere de Treptele Romane, pe teritoriul aceluiași câmp minier Barza, alte locuri păstrează urmele primelor exploatări de pe teritoriul României. La Ruda a fost descoperită în anii ’70 o necropolă antică, cu peste 120 de morminte de incinerație, aparținând populației ilire – coloniști aduși să muncească în minele de aur.
„Cimitirul de la Muncelu-Brad, prin particularitățile de rit și prin formele de vase, aparține unei populații coloniste de iliri sau dalmați, aduși imediat după cucerirea romană – populație care se îndeletnicea cu extragerea și prelucrarea minereului aurifer în secolele II-III e.n. Cimitirul, o descoperire de amploare, presupune existența unor așezări de mineri în această parte vestică a provinciei, cu punct principal extracția din minele Ruda-Brad“, arăta arheologul Adriana Rusu.
La fel ca la Roșia Montană, pădurea acoperă în prezent și rămășițele întinsului ținut aurifer al Bradului.
Se încarcă comentariile...
