De la „voievodul Apocalipsei” la „prințul păcii”. Povestea incredibilă a copilului unui preot caterisit, devenit părinte al culturii românești

Deși puțin cunoscut publicului larg, Radu, vărul lui Vlad Țepeș, a fost unul dintre voievozii care au marcat istoria românilor. Într-o perioadă dominată de conflicte și instabilitate, a reușit performanțe diplomatice remarcabile, ajungând să medieze chiar și dispute internaționale și contribuind la dezvoltarea culturii românești.

Radu cel Mare cu Macarie Foto: imagine creata cu AI

Deși istoria românilor, ca de altfel a întregului Ev Mediu, este plină de regi, principi sau voievozi războinici, progresul tehnologic, economic și cultural a fost realizat, cu adevărat, de „prinții păcii”, acei lideri providențiali care au știut să mânuiască mai bine instrumentele diplomației, pana de scris și tiparnița.

Culmea, mulți dintre ei au rămas aproape niște anonimi pentru majoritatea populației, fiind cunoscuți mai ales de specialiști și de amatorii pasionați de istorie. De exemplu, în istoria românilor toată lumea îi cunoaște pe Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul și, bineînțeles, Vlad Țepeș, un voievod român cu notorietate internațională mai ales după răspândirea legendelor cu vampiri. Dar, vărul faimosului Vlad Țepeș a fost un voievod cu o domnie de două ori mai lungă decât a fiului lui Drăculea, mult mai stabilă și plină de realizări economice, administrative și culturale. A fost prima „epocă de aur” a civilizației românești medievale, concurând ca importanță și strălucire cu faimoasa „renaștere ștefaniană” din Moldova.

Acest domnitor s-a numit Radu al IV-lea Basarab și a rămas cunoscut în istorie, așa cum l-a denumit faimosul istoric și filolog român Gheorghe Șincai, drept „Radu cel Mare”, datorită realizărilor sale ca domnitor și mai ales pentru perioada de prosperitate și dezvoltare economică adusă Valahiei. Totodată, este protagonistul uneia dintre cele mai bizare întâmplări din istoria românilor. 

Copilul din flori al răspopitului și o lume a haosului

Radu cel Mare s-a născut în Valahia, în anul 1467, într-o perioadă foarte tulbure. Mai precis, Radu a văzut lumina zilei în mijlocul unui război civil. După moartea lui Mircea cel Bătrân și mai ales a fiului său Mihail, Valahia s-a cufundat în decenii de lupte interminabile pentru tron între dinastiile Dăneștilor și Drăculeștilor.

Fii legitimi sau bastarzi, veri, frați sau indivizi cu genealogii inventate se băteau pentru a ajunge pe tronul Valahiei. De această situație au profitat clanurile boierești, care și-au sporit puterea într-atât încât ei ajungeau să decidă cine mai rămâne sau nu pe tron. Totodată, Imperiul Otoman a profitat de aceste dezbinări interne pentru a se amesteca direct în numirea domnitorilor din Țara Românească și a pune piciorul pe grumazul voievozilor care se închinau de bunăvoie, numai pentru a obține puterea. Turcii au transformat treptat-treptat Valahia într-un stat vasal supus, unde ei făceau legea. Radu a fost fiul din flori al lui Vlad Călugărul cu o boieroaică, Rada. Tatăl său era un personaj obscur al Evului Mediu românesc, rămas în istorie doar ca omul care a transformat supraviețuirea la rang de artă.

O reprezentare ipotetică a lui Vlad Călugărul cu fiul său Radu Foto: imagine creata cu AI

Nu era un războinic și nici nu era foarte priceput în diplomație sau politică. În plus, originea sa îi atârna greu de gât și a fost cât pe ce să-și piardă viața din cauza acestei obârșii. Mai explicit, Vlad Călugărul se numea de fapt Petru și a fost fiul lui Vlad Dracul și fratele lui Vlad Țepeș. Implicit, era nepotul lui Mircea cel Bătrân. Faptul că era „os domnesc” echivala cu o condamnare la moarte, fiindcă toți cei cu potențial de pretendent erau vânați de clanurile rivale și mai ales de domnitorii deja în funcție, temători de competiție. Iar Vlad Călugărul nu era ca frații săi, adică nu era un războinic. Ca să scape cu viață în acele vremuri de restriște, Petru s-a călugărit la Mănăstirea Glavacioc (comuna Ștefan cel Mare, județul Argeș). Acolo a fost și preot, dar și egumen. La un moment dat însă, după moartea fratelui său, Vlad Țepeș, intră în cărțile pentru domnie.

Nu ezită, renunță la rasa călugărească, se răspopește și devine domnitor în anul 1481. Prima dată domnește puțin, fiind înlăturat de pe tron, dar revine în 1482 și rămâne domn până la moartea sa în 1495. A fost un caz unic în istoria românilor ca un călugăr să devină domnitor al țării. „A fost în tinerețe călugăr, după aceea și preot și egumen în mănăstire. După aceea s-a răspopit și s-a ridicat la domnie și s-a însurat”, arată Letopisețul Cantacuzinesc. Firea sa religioasă și pașnică i-a marcat întreaga domnie. A devenit supus al turcilor pentru a-și asigura liniștea. Ba chiar a și participat alături de turci la campaniile împotriva Moldovei lui Ștefan cel Mare, în 1484 și 1485. Totodată, a menținut relații bune și cu transilvănenii, dar și cu boierii, încercând să împace pe toată lumea. Poate de aceea a și supraviețuit până la vârsta de 70 de ani.

Domnitorul din vremea „Apocalipsei”, unul dintre marile mistere ale istoriei românilor

Fiul preferat al lui Vlad Călugărul a fost Radu. Probabil a fost fiul care a fost cel mai apropiat tatălui și care s-a pliat cel mai bine pe învățăturile, dar mai ales pe felul său de a fi, așa cum se va vedea pe parcursul domniei, atunci când va ajunge stăpân peste Valahia. Despre copilăria și tinerețea lui Radu nu se știe mare lucru. Cel mai probabil a fost însă un cocon domnesc educat, așa cum se putea în perioada respectivă, cu accentul pus pe învățătura religioasă. Având trecut de preot și egumen, Vlad Călugărul dă o mulțime de danii mănăstirilor de la Muntele Athos. Trimite bani, le donează sate și moșii. Cu această ocazie aflăm că Radu avea un statut privilegiat. Adică pe la vârsta de 23 de ani era deja asociat la domnie, conducea împreună cu tatăl său, Vlad Călugărul.

Era cel mai puternic semnal oferit boierilor și tuturor actorilor externi că acela era fiul care urma să preia tronul după moartea sa. „În noiembrie 7001 (1492) – documentul nu are în original ziua emiterii – Vlad Călugărul confirmă mănăstirii athonite Hilandar o sumă anuală de 5000 de aspri. În intitulatura documentului, Vlad Călugărul apare ca «[...] eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și binecinstitorul Io Vlad voievod, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia» și este însoțit și de «copiii dăruiți mie de Dumnezeu, Io Radul voievod și Mircea», în timp ce în monogramă domnul apare singur «Io Vlad voievod, din mila lui Dumnezeu»”, preciza Liviu Marius Ilie în „Vlad Călugărul și Radu cel Mare, relații de familie și relații politice în vremea «Sfârșitului Lumii»”, lucrarea cuprinsă în „Cercul Puterii, oameni, rețele, strategii, sec. XV-XVII”, editor Ramona Neacșa. În anul pomenit și în respectivul document se întâmplă însă ceva bizar.

Un fapt iarăși unic în istoria românilor. Vlad Călugărul era o persoană foarte religioasă, iar acest aspect i-a influențat profund politica. În primul rând, caracterul împăciuitor și oroarea de conflicte militare. Mai apoi, credea în tot soiul de povești propagate în mediul ecleziastic în acea perioadă. Mai precis, în mediul ortodox era așteptată Apocalipsa. Sau, ca să fim mai expliciți, în mentalitatea colectivă a Europei de Est și a lumii ortodoxe, anul 1492 era așteptat ca fiind anul Sfârșitului Lumii. Această panică generalizată nu era o simplă superstiție izolată, ci se baza pe calcule oficiale ale teologiei vremii, strâns legate de calendarul utilizat în acea epocă. Statele ortodoxe, inclusiv Țările Române și Marele Cnezat al Moscovei, foloseau Calendarul Bizantin.

Conform acestuia, Creația lumii avusese loc în anul 5508 î.Hr. Printr-un calcul simplu (5508 + 1492), anul 1492 corespundea exact anului 7000 de la Facerea Lumii. În teologia creștină răsăriteană, istoria pământului era comparată cu cele 7 zile ale Creației. Se credea că omenirea va exista timp de 7 „zile cosmice” (fiecare zi având 1000 de ani), urmând ca anul 7000 să marcheze sfârșitul veacurilor și A doua venire a lui Hristos. Totodată, în calendarul bisericesc bizantin, noul an începea la 1 septembrie, nu la 1 ianuarie. Din acest motiv, data de 31 august 1492 (care încheia anul 7000) era considerată literalmente ultima zi a lumii vechi.

Panica a fost atât de profundă încât scribii bisericești și teologii refuzaseră să mai calculeze Pascalia (calendarul Paștelui) dincolo de anul 1492, considerând că orice efort este inutil deoarece timpul se va opri. Consecințele au fost devastatoare. Oamenii din întreaga lume slavă și bizantină au încetat să mai cultive pământul sau să facă planuri de viitor, așteptând Judecata de Apoi.

În unele cazuri, această teamă a influențat succesiunile la tron și deciziile politice ale domnitorilor din spațiul românesc și din Balcani, care căutau mântuirea prin ctitoriri de biserici și acte de penitență. Ei bine, în această stare de panică totală a intrat și Vlad Călugărul. Așa că, efectiv de pe la sfârșitul lunii august a anului 1492, Vlad Călugărul a dispărut de pe tronul Țării Românești. În locul său a fost lăsat Radu al IV-lea, moștenitorul său. După ce a trecut și luna septembrie și omenirea nu a mai dispărut, Vlad Călugărul se întoarce pe tron și va mai rămâne acolo încă trei ani.

„Tatăl (Vlad Călugărul) dispare din documentele vremii, iar ca domn titular apare fiul (Radu) ce era asociat cu doar câteva zile mai devreme. Cum Apocalipsa «a trecut» pe nesimțite, tatăl s-a întors pe tron, iar la scurt timp documentele îl amintesc din nou ca asociat pe fiul său. La fel de evident este faptul că unele întrebări rămân încă fără răspuns, iar cea mai importantă pare a fi: Unde și cum și-a petrecut Vlad Călugărul «Sfârșitul Lumii»?”, precizează Liviu Marius Ilie în aceeași lucrare. Și într-adevăr nimeni nu știe ce a făcut Vlad Călugărul în acea perioadă. Dar fiul său, trimis să fie domnitor în momentul „Apocalipsei”?

Prințul păcii și un părinte al culturii românești

După aproape trei ani de la isprava cu pricina, Radu ajunge pe deplin domnitor al Valahiei. Vlad Călugărul moare, iar el îi urmează la tron drept Radu al IV-lea. A fost contemporan o perioadă cu Ștefan cel Mare, dar spre deosebire de omologul său mult mai vârstnic, Radu a mers pe urmele tatălui său în ceea ce privește politica externă. Mai precis, era un om al păcii și al diplomației, nu al războiului. Și se pare că alesese drumul cel mai bun. Mai ales că a oferit Valahiei, în mijlocul unor vremuri extrem de tulburi, mai bine de 13 ani de pace și prosperitate. Tocmai de aceea a rămas în istorie drept Radu cel Mare, unul dintre cei mai importanți voievozi români. În primul rând, s-a asigurat că are liniște cu turcii. Le-a plătit un tribut mai mare, numai să fie lăsat în pace. Și turcii, mulțumiți de cei 12.000 de galbeni anual.

Acești bani nu au cumpărat doar securitatea Principatului, ci și accesul la piețele otomane. Iar asta a însemnat o înflorire economică fără precedent a Valahiei. Totodată, Radu cel Mare s-a asigurat încă de la început că nu va avea probleme cu boierii. S-a bazat mai ales pe clanul Craiovenilor, cei mai puternici boieri olteni. Aceștia au câștigat o mare influență și putere în vremea lui Radu cel Mare, dar prețul a fost corect: au asigurat liniștea țării.

Ba chiar și cu ungurii, după modelul tatălui său, Radu cel Mare a avut relații dintre cele mai bune. A oferit privilegii negustorilor unguri și transilvăneni, mai ales sașilor, oferindu-le piețe de desfacere, dar și șansa de a pătrunde pe zonele comerciale otomane. Radu cel Mare era un maestru al diplomației. Doar cu vorbe meșteșugite, favorurile cele mai potrivite, reușea să obțină ceea ce alții reușeau numai cu spada. În 1497, o solie a domnitorului valah aduce daruri de mulțumire regelui Ungariei, „cai de oaste înșeuați împărătește, săbii poleite cu aur și bătute cu daruri scumpe”, fiindcă îl îndepărtase pe Mihnea, fiul lui Vlad Țepeș, un pretendent, de la hotarele Valahiei.

Radu cel Mare a mediat întâlnirea dintre Baiazid al II lea și Vladislav al II lea Foto: imagine creata cu AI

S-a asigurat de asemenea că transilvănenii nu-i vor proteja și adăposti pe alți pretendenți la tron. În schimb, Radu cel Mare, cu multă abilitate, a reușit să protejeze Ungaria și Ardealul de atacurile otomane. Evident, cu vorbele meșteșugite și nu cu paloșul. A colaborat excelent cu Ștefan cel Mare și i-a trimis inclusiv ajutor militar contra regelui Ian Albert al Poloniei, când invadase Moldova. Ulterior, cu Bogdan cel Chior, fiul lui Ștefan, a avut un conflict, dar care s-a stins rapid.

„S-au rugat de Bogdan Vodă să facă pace cu Radu Vodă pentru că sunt creștini și de o seminție. Deci Bogdan Vodă, văzând atâta rugăminte la acel călugăr, au făcut pace pentru voia lui și au trimis solii la Radu-Vodă și atunci Radu Vodă cu boierii săi au jurat pe Sfânta Evanghelie ca să fie pacea neclintită”, precizau cronicile despre trimiterea călugărului Maxim să medieze conflictul.

În această atmosferă de pace și prosperitate economică, Radu a devenit un părinte al culturii românești. Și asta în condițiile în care îl aduce pe călugărul Macarie, dar și prima tiparniță din istoria Țărilor Române. La 1508, Macarie tipărește prima carte din spațiul românesc la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște. Este vorba despre Liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur și ale Sfântului Vasile cel Mare, scrise în slavonă. Ulterior, a sprijinit înființarea de școli pe lângă mănăstiri, tipărirea altor lucrări și ctitorirea de mănăstiri și lăcașuri de rugăciune și cultură.

Un pacificator regional și boala care-l consuma încet, dar sigur

Radu cel Mare a rămas faimos și pentru Pacea de la Seghedin din 1503. Era un om atât de înțelept și dobândise reputația unui diplomat atât de rafinat încât a fost capabil să medieze un conflict între două superputeri regionale. Mai precis, Radu cel Mare i-a adus cu multă abilitate la masa negocierilor pe sultanul Baiazid al II-lea și pe regele Ungariei, Vladislav al II-lea. Aceștia au încheiat Pacea de la Seghedin. Această pace a asigurat o perioadă de stabilitate și liniște în zonă, ducând la dezvoltare economică și culturală. Influențat puternic de tatăl său, Radu cel Mare a fost un om foarte religios. S-a preocupat de ctitorii, de danii către mănăstirile de la Muntele Athos, dar cel mai important: a reorganizat Biserica Ortodoxă din Țara Românească și i-a oferit un prestigiu incredibil în zona Balcanilor. Și a făcut acest lucru cu Nifon, fostul patriarh de Constantinopol.

Până la urmă avea să se certe cu Nifon, dar împreună au reușit ceea ce Nicolae Iorga remarca: un „Bizanț după Bizanț”. Pacea și prosperitatea pe care a adus-o asupra Valahiei, dar și asupra întregii regiuni au fost observate și lăudate până și de sultanul otoman. „Care, cu toate că era în cea mai mare slăbiciune a puterilor sale, s-a purtat cu cea mai mare deșteptăciune și, cu toate că șapte ani a fost pus în rădăvan și dus din loc în loc, totuși a cârmuit Țara Românească spre deosebita mulțumire a supușilor. Aceștia, cu toată firea lor nestatornică, schimbătoare, nu s-au înstrăinat din cauza slăbiciunii și a podagrei de domnul lor bun, înțelept și destul de potrivit pentru cârmuire prin superioritatea sufletului său”, spune sultanul despre Radu cel Mare.

Și într-adevăr, marele domnitor ar fi continuat să rămână un factor de pace și stabilitate în zonă dacă trupul nu i-ar fi cedat din cauza unei boli cronice de care suferea. Oamenii spun că era vorba despre gută sau podagră. Este însă posibil să fi suferit și de diabet de tip II, care l-a îngenuncheat în cele din urmă. Radu cel Mare a murit la numai 41 de ani, după o suferință de câțiva ani.