Cine au fost adevărații „părinți fondatori” ai Valahiei. Conducătorii misterioși care stăpâneau ținuturi bogate și au cucerit teritorii ungurești

Primul voievod valah atestat vreodată în istorie a fost un personaj misterios care stăpânea inclusiv o parte din Transilvania de astăzi. Era un lider militar puternic, avea o țară bogată și reușise să-și însușească inclusiv teritorii stăpânite de unguri.

Blazonul voievozilor Valahiei Foto: wikipedia

Începuturile poporului român ridică încă numeroase întrebări. Sursele scrise sunt puține, iar descoperirile arheologice permit doar reconstituirea parțială a acestei perioade. Formarea românilor și a limbii române a fost un proces îndelungat, ale cărui etape și limite geografice continuă să fie discutate de istorici și lingviști.

Întemeierea statelor medievale românești este, la rândul ei, un subiect de cercetare și dezbatere. În memoria colectivă, începuturile Țării Românești și ale Moldovei sunt asociate cu „descălecatele”: venirea unor conducători de peste Carpați, precum legendarul Negru-Vodă, din Făgăraș, sau Dragoș, din Maramureș. Aceste tradiții simplifică însă un proces politic mai complex, desfășurat într-un spațiu în care existau deja comunități organizate și conducători locali.

Înaintea consolidării celor două state, cnezii și voievozii stăpâneau teritorii care aveau propriile structuri politice și militare. Rolul lor nu anulează contribuția întemeietorilor cunoscuți, dar arată că organizarea statală nu a apărut dintr-odată, odată cu sosirea unui singur conducător.

Despre aceste căpetenii timpurii s-au păstrat puține informații. Ele sunt mai puțin cunoscute publicului decât domnitorii din secolele următoare, pentru care izvoarele sunt mai numeroase. Documentele oferă totuși indicii despre resursele, organizarea și relațiile politice ale comunităților din care avea să se formeze Țara Românească.

De la populațiile romanizate la români, un proces îndelungat

Etnogeneza românilor nu poate fi redusă la un moment precis sau la o simplă contopire între daci și romani, imediat după cucerirea Daciei din anul 106 d.Hr. A fost un proces desfășurat de-a lungul mai multor secole, început prin romanizare și continuat în condițiile transformărilor din Antichitatea târzie și Evul Mediu timpuriu.

Populațiile romanizate au intrat în contact cu diferite grupuri migratoare. Un rol important l-au avut slavii, a căror prezență în regiunea dunăreană și în Balcani s-a intensificat începând cu secolul al VI-lea. Conviețuirea și asimilarea au lăsat urme în limbă și cultură, fără să înlăture caracterul romanic al limbii române.

Una dintre interpretările istorice situează formarea românilor într-un spațiu întins, pe ambele maluri ale Dunării, între care au existat contacte și deplasări de populație. Întinderea exactă a acestui teritoriu și evoluția comunităților sale rămân însă subiecte de dezbatere.

Izvoarele medievale trebuie citite cu atenție, deoarece denumirile folosite de cronicari nu corespund întotdeauna identităților etnice de astăzi. Menționarea unor „romani” într-un text bizantin nu reprezintă, în sine, o atestare sigură a românilor.

Un exemplu este tratatul militar „Strategikon”, atribuit împăratului Mauricius. Acesta datează de la sfârșitul secolului al VI-lea sau începutul celui următor, nu din secolul al VIII-lea. Referirile sale la populațiile din regiunea dunăreană trebuie interpretate în contextul militar și politic al epocii.

Nici pasajele invocate din geografia armeană atribuită tradițional lui Moise Chorenati nu pot fi prezentate fără rezerve drept dovezi ale existenței unei „Țări a Valahilor”. Datarea, transmiterea textului și identificarea numelor geografice necesită o analiză distinctă.

Arheologia completează informațiile din izvoarele scrise. Descoperirile asociate culturii Dridu oferă date despre comunitățile din zona Dunării în Evul Mediu timpuriu. Așezările, locuințele, uneltele agricole și cerealele carbonizate indică existența unor populații sedentare, pentru care agricultura avea un rol important.

Aceste vestigii ajută la reconstituirea vieții cotidiene și a legăturilor culturale dintre comunități. Ele nu permit însă atribuirea automată a unei identități etnice tuturor locuitorilor: obiectele și tehnicile puteau circula între populații care vorbeau limbi diferite.

Frații călugări și o istorie puțin cunoscută a românilor

Spațiul locuit de aceste comunități rurale a fost străbătut de numeroase populații migratoare. În diferite perioade, părți din teritoriile actuale ale României s-au aflat sub dominația sau influența avarilor și, ulterior, a statului bulgar. Întinderea și intensitatea acestui control au variat. În unele regiuni, autoritatea se exercita mai ales prin obligații tributare și militare, comunitățile locale păstrându-și propriile forme de organizare.

Ulterior, pecenegii și cumanii au devenit prezențe importante în spațiul extracarpatic. Aceștia din urmă și-au exercitat influența mai ales la sud și la est de Carpați. Rolul lor în formarea elitelor politice locale rămâne un subiect de dezbatere. Printre interpretările cunoscute publicului se numără ipoteza lui Neagu Djuvara privind originea cumană a dinastiei Basarabilor, care nu reprezintă însă un consens istoriografic.

În secolul al XIII-lea, un document al cancelariei maghiare oferă informații importante despre organizarea politică a teritoriilor de la sud de Carpați. Este vorba despre Diploma cavalerilor ioaniți, emisă în 1247 de regele Béla al IV-lea al Ungariei. Prin acest act, suveranul acorda Ordinului Ospitalierilor teritorii și venituri în schimbul unor obligații de apărare și colonizare. Inițiativa se înscria în reorganizarea frontierelor regatului după invazia mongolă din 1241–1242. Contextul emiterii diplomei.

Ioaniții, cunoscuți și drept ospitalieri, făceau parte dintr-un ordin religios și militar cu experiență în cruciadele din Țara Sfântă. Béla al IV-lea urmărea să folosească această experiență pentru apărarea granițelor și consolidarea influenței coroanei maghiare la sud de Carpați.

Diploma descrie mai multe formațiuni politice din spațiul viitoarelor provincii Oltenia și Muntenia. Regele le acorda ospitalierilor țara Severinului și cnezatele lui Ioan și Farcaș, până la Olt, exceptând teritoriul voievodului Litovoi, lăsat românilor în condițiile stăpânirii anterioare. O prevedere asemănătoare privea țara lui Seneslau, aflată la est de Olt.

Actul reglementa și împărțirea veniturilor între coroană și ordin, precum și obligațiile locuitorilor. Prin urmare, păstrarea conducătorilor locali și a autonomiei lor nu trebuie confundată cu recunoașterea unei independențe depline.

Documentul atestă existența unor cnezate și voievodate înainte de constituirea Țării Românești. Acestea dispuneau de resurse economice, de o organizare proprie și de capacitate militară. Legătura lor cu așezările din secolele anterioare trebuie însă reconstituită cu prudență, fără a presupune o evoluție identică pentru toate comunitățile.

Originea numelor conducătorilor a stârnit, la rândul ei, discuții. Litovoi și Seneslau sunt nume de origine slavă, iar Farcaș corespunde maghiarului farkas, care înseamnă „lup”. Potrivit unei interpretări, acesta din urmă ar putea reprezenta traducerea unui nume local. Ioan este un nume creștin răspândit în numeroase limbi. Niciunul dintre aceste nume nu stabilește, singur, originea etnică a purtătorului său.

Resursele comunităților de la sud de Carpați

Diploma cavalerilor ioaniți oferă și informații despre economia regiunii. Sunt menționate mori, semănături, fânețe, pășuni, pescării și iazuri, precum și biserici existente sau care urmau să fie construite. Aceste prevederi descriu un spațiu locuit și exploatat economic, ale cărui venituri prezentau interes pentru coroana maghiară și pentru ospitalieri.

Documentul face referire atât la bunuri existente, cât și la amenajări viitoare. De aceea, nu toate facilitățile enumerate pot fi atribuite automat fiecăruia dintre teritoriile conduse de Litovoi, Seneslau, Ioan și Farcaș.

Pescăriile de la Dunăre și iazurile de la Celei apar alături de terenurile agricole și de pășunile pentru animale. Agricultura, creșterea vitelor și pescuitul constituiau surse de hrană și de venit. Prevederile privind împărțirea obligațiilor datorate regelui indică existența unor mecanisme de colectare, fără să permită însă măsurarea exactă a prosperității comunităților.

Țările lui Litovoi și Seneslau beneficiau de un statut distinct în cadrul concesiunii. Menținerea conducerii locale reflecta raporturile de putere și înțelegerile politice ale momentului. Diploma nu oferă suficiente informații pentru a explica această situație exclusiv prin bogăția teritoriilor sau prin forța lor militară.

Precursorii întemeierii Țării Românești

Dintre formațiunile menționate în diplomă, voievodatele lui Litovoi și Seneslau ocupă un loc important. Conducătorii lor pot fi considerați precursori ai organizării statale din spațiul sud-carpatic, fără a fi confundați cu întemeietorii statului unificat de mai târziu.

Litovoi atrage în mod deosebit atenția istoricilor. Centrul stăpânirii sale este plasat, în general, în nordul Olteniei, în zona Gorjului de astăzi. Întinderea exactă a voievodatului și raporturile sale cu Țara Hațegului au primit interpretări diferite.

În pasajul din lucrarea „Țara Litua”, istoricul Vasile Cărăbiș descrie un voievodat întins în principal pe teritoriul actualului județ Gorj, cu legături peste munți, prin Valea Jiului, și cu o extindere spre câmpia Olteniei. Această reconstituire evidențiază importanța trecătorilor și a contactelor dintre comunitățile de pe cele două laturi ale Carpaților.

Trebuie deosebită însă atestarea lui Litovoi din 1247 de informațiile despre voievodul cu același nume care s-a confruntat ulterior cu puterea maghiară. Istoricii nu sunt unanimi dacă este vorba despre aceeași persoană sau despre doi conducători succesivi. Bărbat este cunoscut în legătură cu acest conflict ulterior, ca frate al voievodului învins. 

Izvoarele sugerează existența unei societăți diferențiate, cu elite locale și oameni de rând, precum și a unor structuri capabile să mobilizeze resurse și luptători. Aceste formațiuni politice constituie o etapă importantă în procesul care avea să ducă la întemeierea Țării Românești.

Cnezatele și voievodatele românești Foto: wikipedia

Litovoi își consolidase puterea și încercase să-și extindă stăpânirea asupra unor teritorii revendicate de coroana maghiară, profitând de dificultățile politice ale Regatului Ungariei. Refuzul de a mai plăti tribut a dus la un conflict deschis cu regele.

„Voievodul «Litovoi Gorjeanul» – cum îl numește Iorga – ocupa împreună cu frații săi o parte din teritoriul din sud de Carpați pe care-l avea coroana ungară ca putere suzerană și refuză să mai plătească tribut. (...) Stăpânitorul Țării Litua e înfățișat ca un adversar de temut, șeful unei familii cu aparență de dinastie. Vechiul calificativ de cneaz voievodal a dispărut, iar Litovoi este voievod”, se arată în lucrarea „Țara Litua”.

Împotriva sa, regele Ungariei l-a trimis pe magistrul Gheorghe, numit Georgius în documentele latine. Un act al cancelariei maghiare prezintă conflictul din perspectiva suveranului:

„Și, în sfârșit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea preaiubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi împreună cu frații săi, în necredința sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru, aflătoare dincolo de Carpați, și cu toate îndemnurile noastre nu s-a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l-am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius”.

În confruntarea plasată de obicei în jurul anului 1277, Litovoi a fost ucis, iar fratele său, Bărbat, a căzut prizonier. Datarea exactă și locul bătăliei nu sunt stabilite cu certitudine. Bărbat a fost eliberat în schimbul unei răscumpărări însemnate și a acceptat suzeranitatea regelui maghiar. Suma plătită sugerează că familia voievodală dispunea de resurse importante.

Despre Seneslau, menționat în Diploma cavalerilor ioaniți din 1247, informațiile sunt mai puține. Voievodatul său este localizat la est de Olt, în zona subcarpatică, fiind asociat de istorici cu regiunea Argeșului. Izvoarele nu permit însă stabilirea sigură a întinderii stăpânirii sale sau a unei genealogii.

Ipoteza potrivit căreia Seneslau ar fi fost urmașul unui conducător numit Mișelav, precum și presupusa legătură de rudenie cu Tihomir trebuie tratate cu prudență. Nu există suficiente dovezi pentru a afirma că Tihomir i-a fost fiu sau nepot ori că el a realizat unificarea formațiunilor politice din regiune.

O asemenea succesiune a fost propusă de Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor”. Istoricul considera că întemeierea Țării Românești s-a realizat prin reunirea cnezatelor și voievodatelor de pe ambele maluri ale Oltului. Pornind de la documentele care îl menționează pe Basarab și pe tatăl său, Tihomir, Giurescu avansa ipoteza că acesta din urmă fusese și predecesorul său la conducerea voievodatului. Astfel, propunea succesiunea Seneslau, Tihomir, Basarab.

Această reconstituire nu dovedește însă existența unei filiații directe între cei trei. Basarab I este conducătorul asociat consolidării Țării Românești și afirmării independenței sale față de coroana maghiară, în timp ce rolul exact al predecesorilor rămâne mai greu de reconstituit.

Nici tradiția descălecatului lui Negru-Vodă nu poate fi acceptată ca relatare documentară, dar nici respinsă categoric drept o simplă poveste. Ea trebuie deosebită de informațiile confirmate de izvoare. Litovoi și Seneslau ilustrează existența unor structuri politice locale înaintea întemeierii Țării Românești, fără ca documentele păstrate să permită atribuirea întregului proces lor și presupuşilor urmași.