De la dictatura regală la naționalismul lui Milošević. Cum au modelat regimurile autoritare istoria Serbiei

Istoria Serbiei în secolul XX a fost marcată de regimuri autoritare, de la monarhii absolutiste la totalitarismul comunist și naționalism. Aceste schimbări politice au modelat profund țara vecină, iar efectele lor se resimt până în prezent.

Milosevic la Haga Foto: AFP

„Sufletul Serbiei dăinuie în oamenii săi, care poartă povara istoriei cu demnitate și reziliență”, spunea scriitorul iugoslav Ivo Andrić, câștigător al Premiului Nobel. Și, într-adevăr, cel puțin în secolul XX, istoria modernă a Serbiei a fost marcată de autoritarism, absolutism și dictatură.

Liderii autocrați s-au succedat unul după altul, mai ales de la finele Primului Război Mondial și până în anii '90. Istoria acestui teritoriu a fost practic modelată de aceste regimuri, care au reconfigurat granițele țării, structura socială, economia și mentalitatea colectivă. Serbia a trecut succesiv prin dictatura regală, ocupația fascistă din al Doilea Război Mondial, regimul comunist al lui Tito și regimul autoritar-naționalist al lui Slobodan Milošević.

Regimurile dictatoriale au lăsat Serbiei o moștenire complexă la intrarea în secolul XXI: de la o economie care a trebuit reconstruită de la zero, tensiuni geopolitice nerezolvate, traume psihologice colective legate de războaie și bombardamente, până la o cultură politică în care liderii puternici, de tip autocrat, au continuat să fie populari în rândul unei mari părți a populației.

Dictatura de pe 6 ianuarie și regele care a vrut să șteargă identitatea sârbilor

După Primul Război Mondial, odată cu prăbușirea imperiilor Austro-Ungar și Otoman, Regatul Serbiei s-a unit cu alte teritorii locuite de popoare slave de sud pentru a forma, la 1 decembrie 1918, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, redenumit ulterior Regatul Iugoslaviei.

Pentru sârbi începea însă seria de regimuri dictatoriale care le-a marcat existența în epoca modernă. Pe scurt, tensiunile etnice și instabilitatea politică provocată de unirea atâtor regiuni, cu realități diferite, sub aceeași umbrelă au dus la tensiuni etnice. Totul a culminat pe 6 ianuarie 1929, când regele Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Alexandru I, a dizolvat parlamentul, a abolit constituția și a preluat întreaga putere executivă și legislativă. Pe scurt, a instaurat dictatura.

„A sosit ceasul când între Popor și Rege nu mai poate și nu mai trebuie să existe niciun intermediar... Interesele cele mai înalte ale statului și ale poporului îmi ordonă mie, ca rege și conducător al națiunii, să declar în fața lumii că nu mai putem merge pe această cale”, a precizat acesta în proclamația către popor.

Regimul a interzis partidele politice bazate pe criterii etnice sau religioase și a impus o identitate iugoslavă artificială, reprimând dur opoziția. Dincolo de aspectele cunoscute, au existat detalii șocante privind acest prim regim dictatorial din istoria modernă a Serbiei. În primul rând, regele Alexandru I a avut un plan secret: acela de a șterge complet identitățile etnice din cadrul noului stat, adică să nu mai existe sârbi, croați sau sloveni.

În acest scop, regele a interzis prin decret până și steagurile sau stemele regionale și tribale. A redenumit țara în mod artificial, cu o denumire care nu avea legătură cu nimic din istoria Serbiei. Mai precis, a schimbat oficial numele statului în Regatul Iugoslaviei, iar locuitorii nu mai erau sârbi, sloveni sau croați, ci iugoslavi.

Alexandru I al Iugoslaviei Foto: wikipedia

Tot în cadrul acestei dictaturi, regele s-a apucat și a redesenat complet harta administrativă a țării, abolind regiunile istorice și creând nouă provincii numite banovine (plus prefectura Belgrad). Numele acestor banovine au fost alese deliberat după cursuri de apă (de exemplu, Banovina Dunării, Banovina Savei), tocmai pentru a evita orice referire la grupurile etnice din teritoriu și pentru a fragmenta comunitățile compacte de croați sau musulmani bosniaci. Imediat după instaurarea dictaturii, regimul a înființat o instituție juridică de temut: Tribunalul pentru Protecția Statului.

Acesta ocolea procedurile standard ale sistemului judiciar civil și a fost utilizat aproape exclusiv pentru condamnarea rapidă, încarcerarea sau trimiterea în exil a liderilor politici marcanți ai opoziției.

„Dictatura nu a rezolvat criza, ci doar a mascat-o cu baionete. Regele a crezut că poate decreta o nouă identitate națională prin forță, dar nu a făcut decât să semene semințele distrugerii statului pe care pretindea că îl salvează”, preciza Svetozar Pribićević, un lider politic sârb din Croația, în perioada interbelică.

Efectele criminale ale totalitarismului: masacre și război civil

Așa cum se întâmplă de fiecare dată în istorie, dictatura naște o altă dictatură. Dorind să suprime complet naționalismul croat prin interzicerea partidelor politice, dictatura din 6 ianuarie a radicalizat de fapt elementele extremiste.

Din cauza persecuțiilor și a supravegherii polițienești stricte, deputatul croat Ante Pavelić a fugit din țară chiar în primele zile ale dictaturii și a fondat în exil, pe 7 ianuarie 1929, mișcarea extremistă Ustașa. Această grupare va complota mai târziu, în alianță cu IMRO, asasinarea regelui Alexandru I în 1934, la Marsilia.

În plus, odată cu ocupația nazistă din 1941, cei din Ustașe, adică ultranaționaliștii croați, sub controlul direct al armatei germane, au făcut ravagii. Sârbii au devenit victimele unui genocid masiv în Statul Independent al Croației (n.r. condus de Ustașe, evident). Pe teritoriul național al Serbiei, nemții au instituit regimul marionetă al generalului Milan Nedić. Ocupația a divizat societatea sârbă și a dus la un război fratricid între partizanii comuniști, conduși de Tito, și cetnicii regaliști-naționaliști. Holocaustul și războiul civil au lăsat răni adânci și o polarizare ideologică care a marcat decenii la rând societatea și politica sârbească.

Un comunism unic, gulagul secret și socialismul de piață

În Serbia, în secolul XX, o dictatură făcea loc alteia, așa cum deja am observat. Încă din timpul războiului, Aliații au început să susțină grupările de partizani comuniști, sub conducerea lui Josip Broz Tito, care luptau contra naziștilor. Și asta în condițiile în care vechii lor aliați, cetnicii, nu aveau eficiența partizanilor și începuseră deja să „alunece” pe alocuri în alianțe cu ultranaționaliștii. În 1943, Consiliul Antifascist de Eliberare Națională a Iugoslaviei (AVNOJ) s-a proclamat organismul legislativ suprem, punând bazele unei federații socialiste și interzicând întoarcerea regelui Petru al II-lea.

Tito dictatorul comunist al Iugoslaviei Foto: DW

În octombrie 1944, partizanii, sprijiniți de Armata Roșie, au eliberat Belgradul. Comuniștii au preluat rapid controlul instituțiilor și au eliminat brutal opoziția politică, colaboraționiștii și rivalii anticomuniști. După război, au fost organizate, cu ajutorul sovieticilor, alegeri „libere”, la fel ca în România. S-a format, la fel ca în țara noastră, un guvern de coaliție. Cu toate acestea, alegerile din noiembrie 1945 au fost controlate total de comuniști. La 29 noiembrie 1945, Iugoslavia a fost proclamată oficial republică federală, punând capăt monarhiei și marcând începutul dictaturii de factură comunistă.

Practic, Iugoslavia lui Tito era o republică comunistă federală, formată din mai multe națiuni, care răspundeau de partidul unic, dar și de un singur stăpân. „El a fost un monarh comunist. A guvernat o federație formată din șase republici, cinci națiuni, patru limbi și trei religii, dar care nu avea decât un singur stăpân”, se arăta într-un articol din presa occidentală din anii '70.

Dictatura comunistă a lui Tito a fost profund originală. Era un soi de „socialism de auto-administrare”. Tito a condus Partidul Comunist din Iugoslavia și a deținut controlul absolut, dar a menținut un sistem federalizat. În plus, la fel cum a făcut și Ceaușescu ceva mai târziu, Tito a inaugurat un soi de naționalism-comunism, rupând-o cu rușii. Din 1948, i-a făcut vânt lui Stalin și a precizat că era adeptul mișcării de „nealiniere” în Războiul Rece.

Tito a promovat un sistem economic hibrid și o deschidere neobișnuită către Occident. Deși Iugoslavia era un stat dictatorial cu un cult al personalității puternic, viața de zi cu zi și politicile lui Tito difereau radical de cele din România lui Ceaușescu sau din URSS. Spre deosebire de cetățenii din celelalte țări comuniste, care erau practic prizonieri în propriile granițe, iugoslavii puteau călători liber, fără viză, atât în Vest (Statele Unite, Europa Occidentală), cât și în Est. Tito a permis cetățenilor să plece la muncă în străinătate, iar banii trimiși de aceștia acasă au susținut economia fragilă a țării.

Ceaușescu și Tito Foto: Fototeca online a comunismului românesc

Iugoslavia nu a aplicat modelul sovietic al economiei centralizate rigide. Tito a introdus un experiment economic unic numit „autoconducere muncitorească”, prin care fabricile nu erau conduse direct de ministere, ci de consilii formate din proprii angajați. Întreprinderile concurau între ele pe o piață relativ liberă, iar muncitorii primeau bonusuri în funcție de profitul fabricii. Evident, ca orice dictatură, sistemul a fost măcinat de ineficiență, inflație și nepotism politic. Ca un aspect inedit, Tito era un cinefil împătimit și a transformat Iugoslavia într-un hub cinematografic major.

Dincolo de aceste aspecte de „comunism cu față umană”, a existat și represiunea extrem de dură. După ruptura dintre Tito și Stalin din 1948, Tito a înființat un lagăr de concentrare secret pe insula stâncoasă și pustie Goli Otok (Insula Golașă). Acolo au fost trimiși zeci de mii de iugoslavi suspectați de simpatii staliniste sau opozanți ai regimului. Tortura psihologică și fizică era aplicată chiar de către deținuți asupra altor deținuți, sub supravegherea poliției secrete (UDBA), asemănător cu „Fenomenul Pitești” din România.

„Disidența sub Tito nu era pedepsită cu execuții în masă ca pe vremea lui Stalin, ci cu izolarea totală, închisoarea pe Goli Otok sau exilul. Regimul era mai blând cu stomacul cetățenilor, dar la fel de necruțător cu mintea celor care cereau democrație adevărată”, preciza Milovan Djilas, fost vicepreședinte al Iugoslaviei și cel mai faimos disident din blocul comunist.

Regimul care a condamnat Iugoslavia la naționalism, războaie și izolare economică

Tradiția autoritară și dictatorială în Serbia a continuat și într-o perioadă în care Cortina de Fier și, în general, dictaturile din Europa se prăbușeau. Iar această tradiție funestă a fost continuată de regimul lui Slobodan Milošević, pe care-l vom trata foarte pe scurt, pentru că este probabil cel mai cunoscut multor români, fiind dintr-o perioadă recentă.

Putem spune că regimul lui Milošević, întins pe mai bine de un deceniu, a transformat profund Serbia și a marcat sfârșitul tragic al Iugoslaviei prin naționalism, războaie și izolare economică. Milošević a fost inițial un „aparatcik” comunist de rang înalt. În aprilie 1987, trimis în Kosovo pentru a calma tensiunile etnice, el s-a poziționat deschis ca protector al sârbilor în fața majorității albaneze, rostind celebra frază: „Nimeni nu are dreptul să vă mai bată!”.

Folosind o retorică naționalistă puternică și organizând mitinguri populare masive, el și-a înlăturat mentorul politic, pe Ivan Stambolić, și a preluat controlul total asupra Partidului Comunist din Serbia.

Bill Clinton discutând cu Milosevic Foto: wikipedia

Imediat, ca în orice regim autoritar, a centralizat statul. Până în 1989, a anulat autonomia provinciilor Kosovo și Vojvodina, concentrând toată puterea la Belgrad și devenind liderul incontestabil al Serbiei. Milošević a înlocuit ideologia comunistă cu una naționalistă sârbă, alimentând frica de celelalte grupuri etnice din Iugoslavia: croați, bosniaci, albanezi. În plus, a susținut militar și financiar separatiștii sârbi în conflictele din Croația și Bosnia-Herțegovina în războaiele din 1991–1995 și totodată a reprimat brutal insurgența din Kosovo din 1998–1999, declanșând intervenția militară a NATO împotriva Serbiei.

Din cauza războiului din Kosovo, dar și a implicării în conflictele din Croația și Bosnia, Iugoslavia a fost supusă unor sancțiuni internaționale severe. Regimul s-a caracterizat prin hiperinflație record, sărăcie extremă, criminalitate și apariția unei oligarhii loiale. Ca să înțelegem mai bine, Banca Națională a Serbiei a emis bancnota de 500 de miliarde de dinari, care la câteva zile de la imprimare nu mai valora nici cât să cumperi o sticlă de lapte. Regimul a supraviețuit tolerând și controlând direct o economie uriașă de piață neagră, unde benzina se vindea pe stradă în bidoane de plastic, iar marca germană devenise moneda oficială de facto.

„Milošević a fost un maestru al haosului. Când situația părea stabilă, el crea o nouă criză etnică, pentru că știa că doar în stare de război și asediu poporul sârb va uita de foame, de inflație și de lipsa de libertate”, preciza Zoran Đinđić, lider al opoziției democratice și prim-ministru al Serbiei după căderea regimului.

Din punct de vedere politic, Milošević folosea controlul și violența. Deși formal existau alegeri, mass-media de stat era strict controlată, opoziția era hărțuită, iar figurile politice sau jurnaliștii critici au fost asasinați, cele mai bune exemple fiind Ivan Stambolić și Slavko Ćuruvija.

Preoteste în stradă împotriva lui Milosevic Foto: yurope.com

„Regimul său a transformat televiziunea publică într-o fabrică de ură. Sârbii nu au fost bombardați doar cu avioane NATO în 1999, ci au fost bombardați zilnic, timp de un deceniu, cu minciuni care i-au făcut să creadă că întreaga lume este împotriva lor”, preciza Slavko Ćuruvija, jurnalist disident sârb.

În septembrie 2000, liderul sârb a făcut o mare greșeală strategică. Crezând că opoziția este fragmentată, Milošević a organizat alegeri prezidențiale anticipate. Opoziția Democratică din Serbia s-a unit în spatele lui Vojislav Koštunica și a câștigat scrutinul. La fel ca în 1996, la alegerile locale, Milošević a încercat să falsifice rezultatele și să impună un al doilea tur de scrutin. Au urmat însă greve generale și proteste masive în toată țara.

Pe 5 octombrie 2000 a avut loc „Revoluția Buldozerelor”, atunci când sute de mii de protestatari au invadat Belgradul, au ocupat Parlamentul și televiziunea de stat. Când forțele de ordine și armata au refuzat să tragă în mulțime, Milošević a fost forțat să își recunoască înfrângerea. În aprilie 2001, a fost arestat de noile autorități sârbe și ulterior extrădat la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie de la Haga, unde a murit în celulă în 2006, înainte de pronunțarea verdictului pentru crime de război și genocid.