Obstacolul brutal pus în anii '80 la frontierele de vest: „Unii români s-au năpustit cu mașinile în barajele grănicerilor”
0Mii de români au încercat în anii '80 să fugă din România aflată sub regimul Ceaușescu. Cei mai mulți își riscau viața pentru a pleca în Occident trecând „fâșia verde” sau Dunărea spre Iugoslavia, însă unii dintre ei forțau pur și simplu granița cu mașina, povestește un fost militar.

Intrarea României în Spațiul Schengen a produs adevărate șocuri unor români care au trecut, începând din 1 ianuarie 2025, prin punctele de trecere a frontierelor cu Ungaria.
„A fost o adevărată bucurie să intrăm în România, atât de ușor”, scrie unul dintre români, oferind câteva imagini de la trecerea prin Nădlac.
Alți români s-au declarat bucuroși că au scăpat de aglomerație și de disconfortul întâlnirii cu polițiștii de frontieră, în timp ce unii și-au amintit de umilințele pe care le-au trăit în trecut din cauza unor vameși.
Cum arătau punctele de trecere a frontierei în anii '80
În anii ‘80, frontierele bine păzite din vestul României, cu Ungaria și fosta Iugoslavia erau cu totul neprimitoare față de înfățișarea pe care o au astăzi.
O recunoșteau și foști angajați ai Poliției de frontieră. Relatarea unuia dintre foștii grăniceri ai anilor ‘80 a fost redată în revista Poliției de Frontieră.
„Cam ce impresie își puteau face puținii turiști ce ne treceau granița în anii ‘80, văzând o mulțime de militari înarmați prin PCTF-urile noastre (n.r. puncte comune de trecere a frontierei), n-aș ști să zic. În orice caz, lucrurile se apropiau vizibil în această privință de ceea ce azi se poate regăsi prin statele nedemocratice, eventual cu dictaturi militare”, scria Ionel Bostan, fost militar în termen la Jimbolia, în 1981.
Acesta relata despre cum funcționau în urmă cu patru decenii punctele de trecere a frontierelor din România.
Tot ce însemna comanda, organizarea și funcționarea PCTF-ului revenea ofițerilor Ministerului de Interne (din Direcția Pașapoarte), dar care purtau uniforma celor din trupele de grăniceri ale Ministerului Apărării Naționale. Plutonului 2 Auto/rutier îi revenea sarcina asigurării posturilor fixe de pază (patru, de toate), cu militari în termen, cu patru schimburi în 24 ore.






Primul intra la debutul zilei grănicerești (ora 18:00), după care ne roteam din șase în șase ore. Cred că este interesant de spus că un post (Nr. 1) era la bariera de la intrarea în PCTF dinspre interiorul țării, Nr. 2 era pe firul de control auto corespunzând ieșirii către RSF Iugoslavia, Nr. 3 era pe firul de control auto la intrarea în România, iar Nr. 4 era cel de la bariera de lângă “dunga roșie”, care odată trecută, însemna că erai deja în Iugoslavia.
„Noi, cu arma la umăr (având atașat încărcător cu 30 cartușe, iar alte trei la cingătoare), postați lângă respectivele bariere, le acționam manual, deschizându-le sau închizându-le, în funcție de ce ne ordonau ofițerii Ministerului de Interne, după ce aceștia, împreună cu vameșii, finalizau toate procedurile de verificare. Îmi amintesc că în șase ore nu treceau, pe ambele sensuri, mai mult de 30 de mașini. Majoritatea erau cele ale cetățenilor sârbi, fiind caz rar când apărea vreun călător din Germania Federală ori Italia. Într-o atare din urmă situație, controlul dura ceva mai mult, dar nu am asistat vreodată la vreun fel de incident (întoarcere din drum etc.)”, relata fostul soldat.
Potrivit acestuia, preventiv, în PCTF era “cazată” permanent și o grupă “antitero”, formată din patru militari în termen, aparținând Trupelor de Securitate, care, și ei, erau echipați în ținute identice cu ale grănicerilor trupele MApN.
PCTF-ul mai avea în fiecare tură (12 cu 24 ore) câte un medic veterinar și un fitotehnist, la care trebuia să apeleze vameșii în cazul apariției unor intrări/ieșiri de anumite bunuri și produse, dar și un Shop și un Birou de schimb valutar.
„Ofițerul MI aflat la comanda PCTF, ne prelua de la Postul Nr. 1, după ce veneam pe jos (cale de 4 kilometri), în pas de manevră, cu armele la umăr fără încărcător, ne conducea la rastelul de verificare a armamentului, unde urmam binecunoscutele proceduri, după care ne “planta” pentru șase ore în cele patru posturi. Rutina era atât de accentuată, încât nu prea știu când au trecut șase luni petrecute aici”, arăta militarul.
Fugarii, întâmpinați cu focuri de armă
Punctul de trecere a frontierei din Jimbolia era apropiat de cel al sârbilor, astfel că militarii sârbi și români se vedeau unii pe ceilalți. Fostul soldat relata că ofițerii români erau însă mai stresați.
„Pe atunci, ne aflam sub efectul unor măsuri luate de autoritățile de frontieră ale RSR, ca urmare a mai multor încercări de trecere în forță - prin PCTF-uri sau Puncte de mic trafic - de către cei ce doreau să evadeze spre Vest. Aceștia au încercat să treacă în Iugoslavia, iar unii chiar au reușit, folosind mijloace auto cu care s-au năpustit în barajele grănicerilor, nesupunându-se la niciun fel de somație. Ori, în alte cazuri, grănicerii, luați prin surprindere nu au mai avut timpul necesar să riposteze în vreun fel. Apoi, dată fiind apropierea de teritoriul străin, deschiderea focului nici nu mai era posibilă”, își amintea acesta.
Unii dintre soldați luați pe nepregătite, încercau să îi oprească pe cei care forțau trecerea graniței.
„Din ce ne povestea plutonierul Ghiță Ciobanu, și anume că fiind pus în situația de a reacționa la o asemenea tentativă, aflându-se la un alt PCTF decât al nostru, nu a folosit amărâtul său de pistol Carpați, ce-l avea în dotare, ci a smuls rapid din mâna unui soldat aflat pe pista auto pistolul mitralieră și a descărcat la foc automat treizeci de gloanțe spre roțile mașinii cu fugari, care se proptea deja în bariera metalică dinspre sârbi. Reușindu-i prinderea făptuitorilor (vii, dar nu ne-a spus dacă a rănit pe cineva) și pentru că din partea RSF Iugoslavia nu a venit niciun protest pe cale diplomatică, plutonierul a fost premiat, citat prin OZ/CTGr și trimis la un curs scurt de ofițeri”, arăta acesta.
Capcanele din șosele
Autoritățile de frontieră din România anilor ‘80 au găsit un mijloc de a-i descuraja pe români să fugă cu mașinile din țară, forțând barierele drumului de la graniță.
„La PCTF-urile și Punctele de mic trafic de pe frontiera cu sârbii, au gândit să se “construiască obstacole sigure pe arterele de circulație lângă bariera dinspre frontieră (la PCTF Jimbolia, Postul Nr. 4, despre care am vorbit), prin secționarea șoselei asfaltate și săparea unui șanț lat de 1,5 metri și adânc de un metru, acoperit cu o placă metalică pe cric hidraulic cu patru suporți, acționat prin telecomandă sau electronic”. Și asta nu era totul. La aceleași PCTF-uri și Puncte de mic trafic urma ca de îndată să se amplaseze “benzi antipneu în structura șoselei care, prin acționare electronică, suprafața prevăzută cu colți metalici antipneu să devină obstacol pe partea carosabilă a șoselei, pentru orice fel de mașină care ajungea ilegal în zonă”, arăta ofițerul în rezervă Ionel Bostan .
La Punctul Jimbolia, acest fel de recuzită zăcea nefolosită vreodată; din când în când, ofițerii și maiștri militari de Serviciul tehnic al brigăzii umblau la instalații pentru întreținere și probe.
„Oricum, la o apăsare de buton îți putea răsări instantaneu din asfalt o grapă cu colți metalici ascuțiți ac sau se căsca un șanț betonat, lat și adânc, de netrecut pentru vehiculele rutiere. Sinistrul se accentua și de faptul că nici în lateralul căii nu puteai s-o cârmești, pentru că PCTF-ul era înconjurat de asemenea de șanț adânc și gard metalic”, își amintea militarul.
Mii de români încercau în acei ani să treacă granițele țării cu Iugoslavia peste „fâșia verde” sau prin fluviul Dunărea, sperând că își vor putea continua apoi călătoria în Occident.
Mulți dintre „frontieriști” au sfârșit - unii răpuși de gloanțe, alții dispăruți în apele fluviului.