Interviu „O săptămână de concediu pentru fiecare fugar prins, viu sau mort”. Mărturia românului care a scăpat de gloanțele grănicerilor peste Dunăre

Dan Sprînceană a încercat de trei ori să fugă din România comunistă, traversând Dunărea spre Iugoslavia. La ultima tentativă, ajuns pe malul sârbesc, a fost ținta focurilor deschise de grănicerii români. Scriitorul stabilit în Franța a relatat pentru „Adevărul” fuga care i-a schimbat viața.

Zona Dubova, locul unde mulți români au încercat să traverseze Dunărea înot. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Dan Sprînceană, scriitor stabilit în Franța, se numără printre românii care au reușit să fugă din țară în anii regimului comunist, traversând Dunărea spre fosta Iugoslavie. A făcut-o în august 1977, într-o perioadă în care Clisura Dunării era una dintre cele mai militarizate și periculoase zone de frontieră ale României.

În deceniile de comunism, accesul la malurile Dunării a fost strict controlat, iar apropierea de frontieră putea deveni mortală. Pe timpul verii, traversarea fluviului nu era o problemă pentru înotătorii buni, cu condiția să nu fie observați de la numeroasele posturi de grăniceri. Iarna, temerarii se echipau cu costume de izopren și se ungeau cu alifii menite să le încălzească trupurile. Camerele de cauciuc și pernele de plastic îi ajutau pe înotători să ajungă mai ușor pe malul celălalt.

Numeroși români care încercau să ajungă în Occident au fost prinși, răniți sau uciși de grăniceri, iar alții și-au pierdut viața în apele fluviului. Numărul exact al victimelor frontierei dunărene din perioada comunistă nu este cunoscut nici astăzi.

Dan Sprînceană a relatat pentru „Adevărul” despre cele trei încercări ale sale de a trece Dunărea și despre momentele cumplite prin care a trecut la ultima dintre ele. După ce a ajuns pe malul sârbesc, doar stâncile l-au ferit, spune el, de gloanțele trase de grănicerii români. Pe celălalt mal al fluviului, sentimentul libertății i-a spulberat temerile care îl copleșiseră.

Dan Sprinceană a scris mai multe cărți. Foto: Foto: Actualitte.com

Experiența fugii din România avea să devină, după aproape jumătate de secol, și sursă de inspirație literară. Dan Sprînceană a publicat romanul „Le soleil se levait à l’Ouest” („Soarele răsărea la Apus”), inspirat din propria evadare și din încercările de a trece frontiera comunistă, iar în 2026 și-a lansat un nou roman, „À la frontière de deux mondes” („La granița dintre două lumi”).

Adevărul: Ce v-a determinat să luați decizia de a fugi din România comunistă?

Dan Sprînceană: Am avut o viață ușoară și frumoasă în România. Am fost monitor de schi la Poiana Brașov și mă ocupam și de vânătoare la urși și cerbi pentru oamenii bogați care veneau aici. Am organizat vreo 40 de vânători.

Aveam însă probleme cu Securitatea, pentru că n-am vrut să colaborez cu ei și mă amenințau des. Dacă nu colaboram, mă amenințau că mă dau afară. Până la urmă, am văzut că nu mai aveam niciun viitor în România. M-am decis să plec.

Ați încercat de trei ori să treceți frontiera. Cum s-a desfășurat prima tentativă?

Da, de trei ori. A treia oară am reușit. La prima tentativă eram trei: eu, Vasile și Gunter. Vasile mai încercase o dată să fugă, fusese prins și cunoștea bine regiunea Dubovei. Am plecat prin munți, dinspre Băile Herculane spre Dubova. Nu aveam hărți, nu erau poteci, era o zonă foarte sălbatică.

Ne-am rătăcit și am ajuns la o baracă forestieră, o cabană unde se vindeau și băuturi și mâncare. Am intrat ca să aflăm unde suntem. Omul de acolo și-a dat seama că suntem fugari și a telefonat la grăniceri. Au venit militarii și ne-au prins. Eram la aproximativ o jumătate de oră de Dubova.

Ce s-a întâmplat după ce ați fost prins?

Ne-au dus cu Kalașnikovurile îndreptate spre noi, în jeepuri, până la Dubova. La Dubova a început catastrofa.

Înainte să ajungem la cabana aceea ascunseserăm tot ce aveam compromițător asupra noastră: o diplomă, dolari. Voiam să spunem că eram într-o excursie. Eu și Vasile eram oameni de munte, merseserăm pe toate masivele din România, așa că încercam să ne protejăm cu explicația aceasta.

Eram trei. Unul dintre noi a recunoscut că voiam să fugim. Eu și Vasile nu am recunoscut niciodată, pentru că nu aveau nicio dovadă materială împotriva noastră. Numai că, pe vremea aceea, nu mai conta prea mult dacă aveau dovezi sau nu.

Ne-au dus la Turnu Severin și ne-au băgat în închisoare. Pentru că nu voiam să recunosc, am fost bătut de un căpitan.

La un moment dat îmi era foarte sete și am cerut apă. Militarul care mă păzea cu Kalașnikovul l-a trimis pe un coleg mai tânăr să-mi aducă apă. După ce acesta a ieșit, cel care mă păzea mi-a spus: „Uite ce noroc a avut ăsta. Trei a împușcat săptămâna trecută, trei săptămâni de concediu”.

Regula era, din câte spunea el, o săptămână de concediu pentru fiecare om prins, viu sau mort. Atunci mi-a pierit toată pofta să mai beau apă. După aceea a intrat căpitanul care mă interoga și m-a bătut.

După prima tentativă ați fost judecat și condamnat. Cum s-a desfășurat procesul și ce a urmat?

Procesul a avut loc chiar în închisoare. Într-o dimineață am fost dus într-o sală mare, unde au venit și Vasile și Gunter, apoi mai multe persoane în civil. În fața noastră și-au pus robe negre. Atunci am înțeles că tribunalul venise la închisoare pentru procesul nostru.

Nu fuseserăm anunțați, iar avocații ne fuseseră desemnați din oficiu. Procesul a durat aproximativ 15 minute. Vasile a primit un an și jumătate de închisoare, pentru recidivă, eu am fost condamnat la un an, iar Gunter, care colaborase, la șase luni și a ieșit imediat datorită unei reduceri de pedeapsă.

După proces am fost transportat într-un vagon special, cu gratii, fără să mi se spună unde mă duc. Am ajuns la spitalul penitenciar din București, deși eram sănătos. Un medic de acolo chiar s-a revoltat când a văzut că fusesem pus într-un pat în care, cu două zile înainte, murise un bolnav de hepatită.

După câteva zile am fost mutat din nou. Eram transportați fără explicații, ca niște obiecte, fără ca cineva să considere că trebuie să ne spună unde mergem sau ce urmează. La sosirea mea, am rămas paralizat când am văzut numele stației: Gherla!

Cum s-a desfășurat a doua tentativă de fugă?

A doua încercare a fost un mare ghinion. Am dat peste un grup de aproximativ 200 de vânători de munte, care nu aveau nicio legătură cu paza frontierei.

Colonelul care îi conducea mi-a spus ceva de genul: „Dacă eram singur, închideam ochii. Dar cu 200 de oameni în jurul meu trebuie să te duc jos”.

M-au dus din nou la Turnu Severin. Cei de acolo mă așteptau deja, pentru că fuseseră anunțați prin radio.

Cât de greu era să ajungeți la Dunăre în zona Dubovei?

Era o cazarmă la Dubova și una la Orșova. Între Orșova și Dubova nu puteai să treci, pentru că era o barieră. Trebuia să ai motive serioase ca să treci de ea.

Noi, pentru că nu cunoșteam pe nimeni în satele acelea, ocoleam de la Băile Herculane, peste munți, până ajungeam la Dubova.

După două tentative eșuate, de ce ați decis să încercați din nou?

Nu mai puteam să stau în România. Istoria mea era terminată în România.

Nu făcusem armata, reușisem să o amân de la un an la altul, dar după a doua tentativă poliția și grănicerii m-au amenințat că mă vor trimite în armată.

Prima dată am stat opt luni la Turnu Severin și la Gherla. După a doua tentativă am stat doar cinci zile. Am ieșit în urma unei amnistii. Ceaușescu susținea în Occident că în România nu existau prizonieri politici.

Mi-au spus că, după conferința de la Belgrad, urma să fiu judecat din nou. Atunci mi-am spus că nu mai aveam nicio soluție: a treia oară trebuia să reușesc.

În ce perioadă au avut loc cele trei tentative?

Prima dată am fost prins în 1976, iar în 1977 am reușit să trec. Totul s-a întâmplat în mai puțin de un an, din octombrie până în august.

Traversarea reușită a avut loc la 12 august 1977. După ce am ajuns pe malul iugoslav și l-am salvat pe Bogdan, care făcuse crampe aproape de mal, ne-am îmbrățișat de bucurie.

Era ora 15:25. Am luat o sticlă mică de țuică, am băut câte o înghițitură ca să sărbătorim și apoi am sărutat pământul. Pentru noi era „pământul libertății”.

A treia tentativă a fost mai bine pregătită?

Cunoșteam acum bine terenul și am devenit eu șeful grupului. Am luat încă doi prieteni cu mine. Un alt prieten ne-a dus până în apropiere de Băile Herculane și de acolo am plecat pe jos.

Drumul era foarte greu. Eu eram obișnuit cu muntele, dar acolo nu existau hărți, nu erau marcaje și ne-am rătăcit din nou.

În mod normal, traseul de la Herculane la Dubova peste munți se putea face cam într-o zi. Noi am făcut cinci zile.

Am rămas fără mâncare și, timp de două-trei zile, am mâncat iarbă. A fost foarte greu.

Cum s-a desfășurat efectiv traversarea Dunării?

Am trecut ziua, în plină zi, pe la ora trei după-amiaza. Cred că am fost printre primii care au făcut asta.

La început nu ne-a observat nimeni. Ne vedea lumea, dar nimeni nu credea că există niște nebuni care trec Dunărea înot în plină zi.

Pe la jumătatea Dunării a apărut un vapor care venea repede. Am crezut că este un vapor militar. De fapt, era un vapor de pasageri. Cei de pe vapor ne-au văzut înotând spre Iugoslavia și au anunțat grănicerii.

Ați spus că s-a tras asupra dumneavoastră. Ce s-a întâmplat?

Grănicerii români au venit după ce noi ajunseserăm deja pe malul iugoslav. Au venit cu megafoane și au tras asupra noastră.

Noi eram ascunși după stânci. Nu a fost rănit nimeni. Ambarcațiunile lor nu se puteau apropia foarte mult de malul iugoslav, pentru că erau stânci și pietre sub apă.

Cei care au tras erau români. Îi auzeam vorbind românește. Grănicerii iugoslavi nu au intervenit.

Ce aveați asupra dumneavoastră în timpul traversării?

Aveam hainele și actele importante într-un sac prins pe piept. Asta a fost o greșeală, pentru că sacul ne împiedica să înotăm.

Îl puseserăm pe piept ca să nu fie văzut de la distanță, dacă l-am fi avut pe spate. Când a apărut vaporul și am crezut că sunt grănicerii, am vrut toți trei să ne desprindem sacii, dar erau atât de bine legați încât nu am reușit.

Nu puteam nici să înotăm craul cum trebuie, pentru că ne împiedicau sacii. Din fericire, vaporul nu era al grănicerilor. Când a venit vedeta cu militarii, eram deja în Iugoslavia.

Ce s-a întâmplat după ce ați ajuns în Iugoslavia?

Am făcut semn unui autobuz și acesta ne-a dus până la Belgrad. Pe drum am văzut câțiva militari iugoslavi, dar nu s-au băgat.

Din Belgrad am luat un tren. Aveam câțiva dolari și dinari și am mers până la Maribor. De acolo voiam să trecem munții spre Austria, dar eram prea obosiți.

La Maribor era o coadă de aproximativ zece kilometri de mașini care așteptau să treacă în Austria. Noi nu mai văzuserăm niciodată o frontieră occidentală. Am văzut niște ghișee și bariere, dar nu erau militari și nu era poliție cum știam noi.

Am trecut pur și simplu pe lângă ghișee, printre oameni. Cei de acolo probabil se întrebau ce căutăm pe jos, dar era foarte multă lume și am trecut.

Când am ajuns în Austria nici nu eram siguri dacă trecuserăm sau nu frontiera. Mai aveam niște dinari în buzunar. Am văzut un birou de schimb valutar, am pus dinarii pe tejghea și mi-au dat șilingi. Atunci mi-am spus: „Gata, am reușit”.

Privind în urmă după aproape 50 de ani, cât de mult v-a marcat această experiență?

Pe soția mea am cunoscut-o la aproximativ zece ani după ce am ajuns în Franța și ea poate spune că, și după zece-doisprezece ani, mă trezeam noaptea țipând.

Mă duceam la ușă să văd dacă nu era Securitatea în spatele meu. Aveam coșmaruri și după zece-doisprezece ani de la fuga aceea.

M-a marcat foarte mult. Iar când am scris cartea, acum câțiva ani, toate sentimentele acelea au revenit.

V-ați întors după 1989 la locul prin care ați ajuns la Dunăre?

Da. M-am întors prima dată acum vreo cinci-șase ani. Mai fusesem de mai multe ori în România, dar nu revenisem la Dunăre.

Am mers împreună cu soția și cu fata mea și am găsit cărarea pe care coborâserăm din munte spre Dunăre, înainte de Dubova. Era o cărare mică și abruptă care cobora până la mal.

Locul este la aproximativ doi kilometri de statuia lui Decebal. Drumul este cu vreo 40-50 de metri mai sus decât Dunărea. Pe partea cealaltă, spre Iugoslavia, sunt stânci abrupte. Tocmai stâncile acelea ne-au protejat atunci.

Ce credeți că nu înțeleg tinerii de astăzi despre frontiera României comuniste?

Frontiera, în sine, nu era problema cea mai importantă. Problema era conducerea, Securitatea și sistemul. Oamenii de acolo erau puși și îndoctrinați să îi privească într-un anumit fel pe cei care încercau să plece din țară.

De ce considerați important să fie cunoscută astăzi această poveste?

Pe mine nu persoana mea mă interesează, ci mărturisirea aceasta. Mi se pare important să ajungă la cei care nu cred sau la cei care au o imagine idealizată despre viața din timpul lui Ceaușescu. Dacă avem curiozitatea să ne informăm, încă mai sunt oameni care au trăit acele lucruri și care pot povesti ce s-a întâmplat.