Cum a pierdut Europa Balcanii într-o singură zi. Un orgoliu nemăsurat și lecția ignorată a unui principe valah

Pe 25 septembrie 1396, îngâmfarea unui cavaler occidental a hotărât soarta Europei de Sud-Est. Oștile creștine au fost spulberate de otomani, iar islamul s-a instalat la Dunăre. Această înfrângere a făcut ca turcii să devină un pericol constant pentru europeni, mai ales pentru români și unguri.

Bătălia de la Nicopole din 1396 Foto: wikipedia

Pericolul otoman a planat asupra Europei timp de aproximativ 350 de ani, de la mijlocul secolului al XIV-lea până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Mai precis, perioada cuprinsă între 1354 și 1699 a fost marcată de expansiunea agresivă a otomanilor și de amenințarea directă la adresa Europei Centrale, concretizată prin două asedii devastatoare ale Vienei, cucerirea Ungariei și suzeranitatea apăsătoare impusă Principatelor Române. Și totul a plecat de la o bătălie decisă de orgoliul unui principe burgund. A fost prima confruntare dintre otomani și armatele creștine occidentale, încheiată cu o victorie zdrobitoare a turcilor. Aceștia s-au instalat în Balcani și la Dunăre, modificând decisiv destinul Europei de Sud-Est.

Taifunul pornit din podișurile Anatoliei și o lume creștină dezbinată

La începutul secolului al XIV-lea, în Podișul Anatoliei, pe teritoriul Turciei de astăzi, lua naștere o nouă forță politică și militară care avea să schimbe istoria Europei. Era vorba despre triburi turcice, cunoscute sub numele de otomani, după Osman, primul lor lider. Otomanii au cucerit rând pe rând statele turcilor selgiucizi din Asia Mică, dar și teritorii importante din Imperiul Bizantin. Sub conducerea unor sultani puternici, precum Murad I, armatele otomane au tăbărât asupra teritoriilor bizantine, ajungând până în Balcani. Acolo au întâlnit statele sârbești și bulgărești, divizate, pe care le-au cucerit rând pe rând. În 1389, după bătălia de la Kosovo, turcii cuceriseră cea mai mare parte a Balcanilor, reducând teritoriul Imperiului Bizantin la doar câteva posesiuni din preajma Constantinopolului. Ultimii țari bulgari și-au pierdut posesiunile. Șișman pierduse Nicopole, capitala sa, în fața otomanilor, iar fratele său, Strațimir, devenise deja vasalul acestora.

Ulterior, principele Valahiei, Mircea cel Bătrân, a atacat trupele otomane la sud de Dunăre și în Dobrogea. Mai precis, încă din primii ani ai domniei și în special în perioada 1390–1392, Mircea a trecut Dunărea în repetate rânduri pentru a lovi bazele otomane de la sud de fluviu, sprijinind și alți lideri locali sau ripostând la raidurile turcești. Cea mai importantă acțiune a avut loc în 1392, când oștile valahe au trecut fluviul, au atacat și au distrus tabere turcești, urmărind trupele otomane până la sud de Munții Balcani. Drept represalii, faimosul sultan Baiazid Fulgerul a organizat o expediție punitivă în Țara Românească, încheiată cu bătălia de la Rovine, în 1395. Deși Mircea a câștigat bătălia, nu a mai avut suficiente resurse militare pentru a continua războiul cu turcii, care dispuneau de rezerve consistente. Astfel, voievodul valah a fost nevoit să se refugieze temporar în Transilvania.

Pătrunderea tot mai agresivă a otomanilor dincolo de linia Dunării i-a făcut pe unguri să se simtă direct amenințați de expansionismul otoman. În plus, Republica Venețiană își simțea amenințate posesiunile de pe malurile Adriaticii. În aceste condiții, având în vedere influența regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, dar și a dogelui Veneției, papa Bonifaciu al IX-lea a făcut un nou apel la cruciadă în anul 1394. Inițial, și-au declarat susținerea pentru această cruciadă marile state medievale occidentale, inclusiv Franța, Anglia, Ducatul Burgundiei și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, dar și ordine cavalerești precum cel al Ospitalierilor. Forțelor acestora li se adăugau trupele Regatului Ungariei și cele ale vasalilor săi, inclusiv ale principelui Valahiei, Mircea cel Bătrân. În realitate, lumea creștină era dezbinată. Francezii și englezii se băteau deja de câteva decenii în ceea ce avea să rămână în istorie drept Războiul de O Sută de Ani, iar principii germani nu aveau răgaz pentru cruciade din cauza răfuielilor dintre ei. Doar ungurii, românii și croații, cei care stăteau cu turcul în coaste, erau dispuși să se mobilizeze și să plece la luptă cât mai curând.

În numele Crucii

Dintre occidentali, au răspuns însă apelului Papei doar burgunzii, câțiva cavaleri englezi și câteva mii de luptători din statele germane. În principal, era vorba despre forțele lui Ioan de Burgundia, conte de Nevers, care avea peste 10.000 de oșteni, majoritatea cavaleri greu înarmați și sergenți. În acest context, termenul "sergent" nu desemna un grad militar, ci un soldat profesionist, bine echipat și foarte experimentat, care servea mai ales în armatele burgunde, franceze și engleze. Lui Ioan de Burgundia i s-au alăturat și 1.000 de englezi, în special cavaleri greu înarmați și sergenți. Din Palatinat, Bavaria și Nürnberg au pornit către estul Europei peste 6.000 de luptători, inclusiv arbaletieri și infanteriști greu înarmați.

La rândul său, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a adunat grosul oștirii, adică peste 60.000 de luptători din toate categoriile. Oștile urmau să se întâlnească la Buda, capitala Regatului Ungariei, după care întreaga forță cruciată trebuia să se deplaseze la sud de Dunăre, către Nicopole, capitala țaratului bulgar al lui Șișman, vărul de gradul al doilea al lui Mircea cel Bătrân. Burgunzii au plecat din Montbéliard în aprilie 1396 și au ajuns la Viena în cursul lunilor mai și iunie. În iulie erau deja la Buda. Întreaga armată cruciată urma să fie condusă de Sigismund de Luxemburg. Printre cruciați se aflau și personaje faimoase ale Europei acelor vremuri, inclusiv Filip de Artois, conetabilul Franței, Jean al II-lea Le Meingre, mareșalul Franței, dar și Ioan cel Neînfricat, duce de Burgundia.

Acestei armate i s-a alăturat și Mircea cel Bătrân, principele Valahiei, cu mai bine de 1.000 de luptători, în special călăreți ușor înarmați și arcași. Printre cei adunați în tabăra cruciată de la Buda se afla și un tânăr de 16 ani din Bavaria, Johann Schiltberger, scutier al unui cavaler german din zona Münchenului. Acesta a lăsat o cronică amănunțită a cruciadei. El scria că, odată adunată, armata cruciată a pornit către Dunăre și a trecut în Bulgaria. "Apoi i-a luat pe oameni și i-a condus la Poarta de Fier, care desparte Ungaria de Bulgaria și Țara Românească, și a traversat Tunow în Bulgaria și s-a îndreptat spre un oraș numit Pudem. Este capitala Bulgariei. Apoi a venit conducătorul țării și al orașului și s-a predat regelui; apoi regele a luat în stăpânire orașul cu trei sute de oameni, soldați buni, cavaleri și pedestrași, și apoi s-a dus într-un alt oraș unde erau mulți turci", scria bavarezul. Mai precis, trupele cruciate, sub conducerea lui Sigismund de Luxemburg, au trecut Dunărea pe la Orșova. Au ocupat Vidinul și Rahova, apoi s-au îndreptat către cetatea Nicopole, cea mai importantă fortăreață stăpânită de otomani în Bulgaria.

Când orgoliul și fanfaronada au decis soarta Balcanilor

Există mai multe estimări privind efectivele trupelor cruciate. Unii susțin că numai Sigismund de Luxemburg avea 60.000 de oameni, iar aliații ridicau numărul total al oștenilor cruciați la aproape 80.000. Aceste cifre sunt însă exagerate. Alții susțin că armatele cruciate nu aveau mai mult de 20.000 de oameni. Aceasta este, probabil, cifra cea mai apropiată de adevăr. Cruciații au plecat la război fără să fie pregătiți pentru un asediu. Nu aveau mașini de asediu, așa că au încercuit cetatea Nicopole și au început să prăduiască împrejurimile.

După 16 zile de asediu, conștient că cetatea avea să rămână fără hrană și să capituleze, Baiazid Fulgerul a trimis o armată otomană numeroasă pentru a despresura Nicopole. Și aici cifrele diferă. Unii afirmă că armata otomană avea peste 100.000 de oameni, alții, în jur de 25.000 de soldați. Ultima cifră este cea mai apropiată de adevăr. Otomanii aveau o armată puternică, din care făceau parte faimoșii ieniceri, trupe de infanterie grea, spahiii, trupe de cavalerie de șoc, și achingiii, trupe de cavalerie ușoară folosite pentru flancarea și hărțuirea inamicului. Acestora li se adăugau numeroși arcași.

De cealaltă parte, cruciații aveau trupe diverse: cavaleri greu înarmați, adevărate "tancuri medievale", sergenți experimentați, călăreți ușor înarmați, infanteriști, arcași și arbaletieri. În plus, pe Dunăre operau mai multe galere creștine.

În cortul regelui Ungariei, apropierea armatei otomane a stârnit vii dispute. Mircea cel Bătrân s-a oferit să plece într-o misiune de recunoaștere cu oamenii săi, iar propunerea i-a fost aprobată. "Apoi a venit ducele Valahiei, numit Werterwayvod, care i-a cerut regelui permisiunea să meargă să cerceteze poziția inamicului. Regele i-a îngăduit acest lucru, iar el a luat cu sine o mie de oameni pentru a vedea cum stau lucrurile; s-a întors apoi la rege și i-a spus că le cercetase și că văzuse douăzeci de steaguri, iar sub fiecare steag se aflau zece mii de oameni, fiecare steag fiind separat de celelalte. Când a auzit acestea, regele a vrut să rânduiască ordinea de bătaie", arăta Johann Schiltberger.

În plus, Mircea cel Bătrân i-a cerut lui Sigismund de Luxemburg să-i permită să deschidă atacul. Planul era să lovească flancul drept al otomanilor și să-i scoată din poziții. Probabil, valahii doreau fie să-i atragă într-o capcană, unde să fie secerați de arcași, fie să-i aducă în calea cavalerilor burgunzi. Regele Sigismund de Luxemburg a fost încântat de idee și a acceptat-o pe loc, știind de ce erau capabili valahii în luptă. În plus, Mircea avea experiență în confruntările cu turcii.

Cert este că ducele Burgundiei, mânat de orgoliu, a refuzat ca altcineva să înceapă lupta în locul lui și, eventual, să culeagă laurii victoriei. "Ducele Țării Românești a cerut să fie primul care atacă, la care regele ar fi consimțit de bunăvoie. Când ducele de Burgundia a auzit aceasta, a refuzat să cedeze această onoare oricărei alte persoane, pentru motivul întemeiat că venise de la o distanță mare cu șase mii de oameni și cheltuise mulți bani în expediție și l-a implorat pe rege să fie primul care atacă. Regele i-a cerut să permită măcar ungurilor să înceapă, deoarece aceștia luptaseră deja cu turcii și știau mai bine decât alții cum erau înarmați", scria Schiltberger în memoriile sale.

Burgunzii au refuzat și au atacat primii, printr-o șarjă directă de cavalerie către pozițiile otomane. În timpul înaintării, au observat că otomanii împânziseră câmpul cu pari ascuțiți, meniți să oprească atacul cavaleriei. Burgunzii, englezii și francezii înzăuați au început să scoată țărușii sub o ploaie de săgeți lansate de turci. În cele din urmă, au atacat pe jos. Bine înzăuați și cu experiență de luptă, au făcut prăpăd în primele rânduri otomane. I-au măcelărit pe ieniceri, apoi au respins cavaleria ușoară turcească. Ulterior, au urcat dealul în urmărirea trupelor otomane. În spatele acestuia au dat însă peste grosul armatei sultanului Baiazid. S-au întors la cai și au încercat să scape, dar arcașii otomani le-au țintit caii. Apoi infanteria s-a năpustit asupra lor, provocând un măcel îngrozitor.

Ulterior, armata creștină a fost prinsă ca într-un clește și zdrobită. Oamenii fugeau pe unde apucau. Valahii, care anticipaseră deznodământul, s-au retras în ordine. "Dacă m-ar fi ascultat! Aveam destui oameni să luptăm cu dușmanii noștri", ar fi strigat regele Sigismund de Luxemburg în timp ce se retrăgea în grabă.

Johann Schiltberger, cel care a lăsat aceste mărturii, a fost, la rândul său, luat prizonier. A slujit diverși stăpâni turci și mongoli, inclusiv pe sultanul Baiazid I și pe cuceritorul Tamerlan. A călătorit prin Imperiul Otoman, Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Egipt și Siberia. După două sau trei decenii, a revenit acasă.

În urma acestei înfrângeri catastrofale, otomanii s-au instalat fără probleme în Balcani și la Dunăre, modificând profund raporturile de putere din regiune și reprezentând o amenințare constantă. Pentru români, aceasta a însemnat începutul câtorva secole de dominație otomană. Rămâne însă întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă Mircea ar fi atacat primul, în flancul drept? El văzuse cum erau dispuși otomanii și îi cunoștea destul de bine, căci se lupta de aproape șase ani cu ei. Îi învinsese aproape de fiecare dată, chiar și pe Baiazid Fulgerul. Ar fi putut Mircea cel Bătrân să salveze Balcanii la Nicopole? Nimeni nu poate răspunde cu certitudine la această întrebare.