Catastrofa de la Mohács. Cum a căzut bastionul Europei Centrale în fața celui mai puternic sultan otoman

La 29 august 1526, unul dintre cele mai puternice regate ale Europei Centrale era înfrânt de Imperiul Otoman, într-o bătălie care avea să schimbe pentru secole echilibrul de putere din regiune. Bătălia de la Mohács, purtată pe câmpiile Ungariei, a reprezentat un moment de cotitură în istoria continentului și a deschis drumul expansiunii otomane în Europa Centrală.

Bătălia de la Mohacs Foto: wikipedia

Regatul Ungariei a fost, în Evul Mediu, o adevărată poartă a Europei Centrale, o mare putere statală care proteja restul continentului de atacurile otomanilor. De multe ori, mari invazii ale Semilunei s-au izbit de rezistența armatelor maghiare și au fost stăvilite înainte de a se revărsa în centrul Bătrânului Continent, visul oricărui sultan.

În vara lui 1526, s-a produs un adevărat dezastru. O singură bătălie, plus o sumedenie de erori și o lipsă de cooperare, au dus la prăbușirea unuia dintre cele mai importante bastioane europene în fața Islamului. Pe 29 august, în bătălia de la Mohács, Ungaria nu a pierdut doar o singură luptă, ci însăși independența sa. O bună parte a nucleului regatului maghiar a fost transformat în pașalâc de unul dintre cei mai puternici sultani din istorie, faimosul Soliman Magnificul. Consecințele au fost multiple, spun istoricii.

„Poarta creștinătății” începuse să șubrezească și să scârțâie din balamale

Regatul Ungariei a fost una dintre cele mai puternice construcții statale din Europa Centrală. În plus, era o adevărată „poartă” sau, mai degrabă, „bastion” al creștinătății la fruntariile Europei Centrale. De la finele secolului al XIV-lea, otomanii, o uriașă forță stârnită din Anatolia, s-au înființat la Dunăre, cucerind mare parte din Balcani. Visul sultanilor era însă să ajungă în Europa Centrală, să doboare puternicul oraș al Habsburgilor, Viena, și să răspândească Islamul peste tot în lumea Occidentală. Tocmai de aceea, Regatul Ungariei a avut un rol geopolitic uriaș, reușind de multe ori să stăvilească invaziile otomane dincolo de Dunăre. Și Principatele Române au avut rolul lor, dar atitudinea lor oscila în funcție de relațiile în care se afla domnitorul aflat la acel moment pe tron cu otomanii.

De la jumătatea secolului al XV-lea, Ungaria cunoscuse o perioadă de apogeu. Mai ales în timpul domniei lui Matei Corvin, faimosul rege ungur care avea și origini românești. Ungaria era marcată de prosperitate economică, înflorire culturală și expansiune teritorială.

În timpul domniei lui Matei Corvin, Ungaria deținea teritorii în Bosnia, Serbia, Boemia (Cehia de astăzi), Slovacia, Slovenia, Croația și chiar Austria. Mai mult decât atât, Ungaria avea o armată de temut, formată din mercenari, numită „Legiunea Neagră”. După moartea lui Matei Corvin, în anul 1490, regatul Ungariei a cunoscut o decădere abruptă. Marii magnați (marii feudali maghiari) au ales un rege slab, pentru a-l manevra ușor și, mai ales, pentru a acapara cât mai multe feude și averi. Era vorba despre regele de origine poloneză Vladislav al II-lea din dinastia Jagello. A fost poreclit „Dobre Ulaszlo” tocmai fiindcă nu ieșea din cuvântul marilor nobili.

Atitudinea obedientă a regelui și apucăturile hrăpărețe ale marilor aristocrați au băgat Regatul Ungariei în faliment. Celebra „Legiune Neagră” a fost desființată, cetățile erau slab apărate, iar datoriile se înmulțeau. Slăbind autoritatea regală, dar crescând abuzurile feudalilor, în timpul lui „Dobre Ulaszlo” au avut loc și revolte populare, inclusiv războiul țărănesc al lui Gheorghe Doja din 1514. Vladislav al II-lea s-a prăpădit și a lăsat în urma lui o Ungarie slăbită financiar, militar și politic. La tron i-a urmat un copil de numai 10 ani, Ludovic al II-lea, controlat de marea nobilime. Se spune că nu avea bani nici de mâncare, nici de haine. În anul 1520, regatul Ungariei era sfâșiat de luptele între marii nobili.

Ungaria încolțită de mahomedani, creștinii se fac că nu văd

În timp ce Ungaria avea probleme interne serioase, Imperiul Otoman, rivalul de moarte al Europei creștine, era la apogeu. În 1520, pe tronul Imperiului urca unul dintre cei mai capabili sultani din istoria sa. Era vorba despre Soliman I Magnificul, fiul lui Selim I și al unei prințese georgience, născut la Trabzon. Soliman a fost un copil precoce, studiind de la o vârstă fragedă istoria, științele, literatura. Ulterior, s-a dedicat educației militare, învățând meseria armelor. A ajuns guvernator al Kaffei, în Crimeea, la numai 17 ani, și nu fiindcă era fiul sultanului, ci mai ales fiindcă era cel mai bun administrator din Imperiu. Imperiul lui Soliman se întindea din Balcani până în Persia (Iranul actual) și de la Marea Neagră până în Africa de Nord. Mai mult decât atât, face o adevărată reformă administrativă și militară care va eficientiza imperiul, transformându-l într-o superputere. Diplomat și politician rafinat, Soliman observă impasul în care se afla Ungaria.

Și a decis să acționeze. În primul rând, a atacat și a cucerit Belgradul, o fortăreață apărată de unguri și un punct vital în apărarea regatului maghiar. Soliman a transformat Belgradul într-o bază militară puternică. Capul său de pod în Europa Centrală. În plus, sultanul știa că Ungaria rămăsese singură. Creștinii nu numai că nu s-au coalizat în fața pericolului eminent, ba chiar au căutat să-și vadă fiecare de treaba lui. În loc să adune armate în ajutorul Ungariei, au preferat să se înțeleagă bine cu otomanii. Polonezii au făcut pace cu turcii. Habsburgilor nu le păsa că, dacă Ungaria cade, otomanii ajung sub porțile Vienei. Erau mai preocupați de războaiele cu francezii. În plus, doreau să le-o plătească ungurilor pentru problemele făcute în timpul lui Matei Corvin. La rândul său, în mod halucinant, regele Franței, Francisc I, întreținea corespondență cu Soliman Magnificul și chiar îl ruga să atace Viena.

„Conducătorul armatei ghiaurilor s-a aruncat în focul înfricoşător al bătăliei”

Europa Centrală se afla în fața unei invazii iminente, iar singura sa apărare era un rege de 20 de ani, în fruntea unei armate de cel mult 30.000 de oameni. Soliman, cântărind bine situația, s-a hotărât să dea lovitura decisivă. Sultanul avea o armată uriașă. Cifrele diferă în funcție de cronici și de aprecierile specialiștilor. Adică între 50.000 și 100.000 de soldați. În orice caz, era o forță bine echipată, disciplinată și cu experiență în război. În plus, armata lui Soliman avea 150 de tunuri. Trupele otomane atacă rapid și fac praf garnizoanele rarefiate ale cetăților de la Dunăre. Pe 11 iulie 1526, armata otomană se adună la Belgrad. Prima dată sunt trimise trupele de akingii, cavalerie ușoară, rapidă și eficientă, care pradă tot sudul Ungariei. Mai apoi, grosul armatei începe atacul frontierei. Cetățile ungurești cad una după alta, iar pe 19 august 1526, otomanii trec Dunărea pe un pod de vase la Eszek. În timp ce otomanii avansau vertiginos, Ludovic al II-lea încă era în expectativă. Avea la dispoziție doar cavaleria greu înarmată a nobilimii maghiare, dar și trupele experimentate ale arhiepiscopului de Kalocsa, Pál Tomori.

La aceștia se adăugau și mercenari germani, cehi și polonezi. Către Ungaria se îndreptau și trupe croate și transilvănene, dar nu au mai ajuns la timp. Ce-i drept, deși mai mică, armata regelui Ungariei era bine echipată și foarte experimentată. Ungurii aveau doar jumătate din numărul tunurilor otomane. În plus, armata ungurească era ținută pe loc de tot felul de dispute care aduc aminte de dilemele bizare din preajma bătăliei de la Nicopole. Pe de o parte, mercenarii cehi și polonezi cereau să fie organizată o apărare statică în forturi dotate cu artilerie, în timp ce marea nobilime dorea să obțină glorie șarjând asupra armatei otomane. În tot acest timp, otomanii făceau prăpăd prin Ungaria. În cele din urmă, marea nobilime și-a impus opinia, iar Ludovic al II-lea a ales ca loc de desfășurare al luptei decisive câmpia de la Mohács, în sudul Ungariei, aproape de Dunăre. Pe 29 august 1526, armata maghiară s-a așezat la Mohács, pe două linii, cu 80 de tunuri și 500 de culverine. La ora 13.00, armata otomană, ajunsă pe câmpul de luptă, a fost dispusă pe trei linii. Soliman a dat ordinul de atac. Armata din Rumelia (adică din teritoriile europene ale imperiului) a atacat prima. Cavaleria ușoară a lui Pál Tomori, formată din husari sârbi și unguri, a intrat în luptă și a făcut ravagii în rândurile otomanilor.

Profitând de momentul favorabil, cavaleria grea maghiară a șarjat pe câmpul de la Mohács. Ungurii au făcut praf flancul drept otoman și au intrat adânc în centru, punându-l în pericol inclusiv pe Soliman. Cu mult sânge rece, sultanul a ordonat ienicerilor să intre în luptă. Erau elita armatei otomane. Ienicerii, dar și toate rezervele armatei otomane, au reușit să atace flancurile armatei ungurești și să o încercuiască. A prins-o ca într-un clește. A început masacrul. Regele Ludovic al II-lea a încercat să-și regrupeze armata fără succes. A atacat în fruntea ultimilor cavaleri. „Conducătorul cel rău al armatei ghiaurilor s-a aruncat în focul înfricoşător al bătăliei, şi în timp ce unii dintre eroicii săi prinţi şi vitejii săi comandanţi cădeau şi alţii erau capturaţi, el a rămas neclintit pe câmpul de luptă”, precizau cronicile otomane. Ludovic al II-lea a fost însă aruncat din șa de calul speriat de o salvă de tun. Tânărul rege a căzut într-un râu. Din cauza armurii grele, s-a înecat. Vânătoarea de oameni a durat până a doua zi dimineață. Pe 30 august 1526, pe câmpul de la Mohács zăceau peste 20.000 de soldați unguri, 4.000 de călăreți și 500 de mari nobili. Ungaria se prăbușise.

Consecințele bătăliei de la Mohács

Pe scurt, bătălia de la Mohács a fost un punct de cotitură în istoria Europei. Regatul Maghiar și-a pierdut autonomia pentru aproape patru secole, iar Ungaria centrală și sudică a devenit pașalâc turcesc. Buda, capitala Ungariei, a fost ocupată de otomani, deschizându-le drumul către Europa Centrală, visul marilor sultani. De altfel, Soliman a și atacat Viena câțiva ani mai târziu. Doar un noroc a făcut ca Viena să reziste. Pentru Principatele Române, prăbușirea Ungariei le-a izolat de restul lumii europene și le-a adus într-o zonă de maximă presiune și control otoman.