Masacrul care a cutremurat întreaga Europă. Ce a dus la moartea și înrobirea a peste 100.000 de oameni pașnici

În 1822, insula Chios, locul de naștere atribuit marelui poet grec Homer, a fost scena unuia dintre cele mai sângeroase masacre din istoria Europei. În doar 24 de ore, peste 100.000 de oameni au fost uciși sau luați în sclavie, iar locuitorii unui sat întreg au ales să se arunce de pe o stâncă pentru a nu cădea în mâinile atacatorilor.

Masacrul de pe Insula Chios FOTO wikipedia

Pe 22 martie 1822, pe insula egeeană Chios, patria faimosului poet grec Homer, sosea o flotă otomană condusă de Kapudan (comandantul suprem al flotei otomane) Pașa Nasuhzade Ali Pașa. Pe insulă au debarcat nu mai puțin de 30.000 de soldați otomani. Așa începea unul dintre cele mai crunte masacre din istoria Europei.

Cei 125.000 de locuitori pașnici ai unei insule liniștite, cu o istorie milenară, au fost trecuți prin foc și sabie luni la rând. O parte au fost decapitați, împușcați sau schingiuiți, în timp ce alții au fost luați în lanțuri și duși ca sclavi în teritoriile îndepărtate ale Imperiului Otoman.

Cea mai tragică este povestea satului Anavatos, care a rămas efectiv o localitate-fantomă. Soarta tragică a insulei Chios l-a inspirat inclusiv pe celebrul pictor francez Eugène Delacroix. Măcelul de pe insulă a sensibilizat atât de mult opinia publică din vestul Europei, încât a mobilizat toate Marile Puteri.

Un război de eliberare de sub puterea Semilunei

Povestea masacrului de la Chios începe, de fapt, cu dorința grecilor de a fi liberi. După bătălia de la Cheroneea, din anul 338 î.Hr., lumea greacă a încetat să mai fie liberă. Filip al II-lea al Macedoniei a fost primul care a supus-o. Au urmat apoi romanii.

În perioada Imperiului Bizantin, lumea greacă s-a reinventat și a reușit să-și regăsească strălucirea, dar ulterior, începând cu sfârșitul secolului al XIV-lea, Grecia a început să intre treptat sub controlul Imperiului Otoman. Turcii au stăpânit Elada timp de patru secole.

De-a lungul secolelor, grecii și-au păstrat limba, religia ortodoxă și identitatea culturală, iar ideile iluministe și revoluțiile din America și Franța au alimentat dorința de independență.

În 1814, a fost creată organizația secretă Filiki Eteria („Societatea Prietenilor”), care a pregătit revolta. În februarie 1821, Alexandru Ipsilanti a trecut râul Prut și a încercat să declanșeze o revoltă în Principatele Dunărene. Este binecunoscută povestea legată de Tudor Vladimirescu și pandurii săi.

Deși această acțiune a eșuat, revolta izbucnită în Peloponez în martie 1821 a avut mai mult succes. De altfel, data de 25 martie 1821 este considerată în mod tradițional începutul revoluției și este sărbătorită astăzi ca ziua națională a Greciei, deși istoricii arată că luptele au început în mai multe locuri și la date apropiate.

Într-o primă etapă, adică între 1821 și 1823, revoluționarii greci au obținut mai multe victorii și au cucerit orașe importante. Au existat însă și conflicte interne între diferite facțiuni grecești, ceea ce a slăbit mișcarea.

Astfel, în 1825, Ibrahim Pașa, trimis de Muhammad Ali Pașa, a intervenit cu o armată bine organizată și a recucerit o mare parte din Peloponez.

Patria lui Homer

Povestea dezastrului umanitar de pe insula Chios a avut loc chiar în al doilea an al Războiului de Independență Grecesc. Iar oamenii care trăiau pe această insulă, spun istoricii, au fost victimele colaterale ale unei răzbunări complet disproporționate.

Practic, otomanii au vrut să dea o lecție revoluționarilor greci. O lecție de o cruzime ieșită din comun.

Insula Chios este a cincea cea mai mare insulă a Greciei, situată în nordul Mării Egee, la doar 7 kilometri de coasta Turciei. Insula este renumită în special pentru istoria sa milenară, dar și pentru faptul că este patria celebrului poet orb Homer, creditat ca autor al Iliadei și Odiseei.

Insula are aproximativ 842 de kilometri pătrați, cu un relief predominant muntos și stâncos. Era locuită încă din perioada neolitică, iar în Antichitate devenise un puternic centru al Ligii Ioniene, cunoscând o perioadă de înflorire economică și culturală.

Insula era renumită pentru dezvoltarea artelor, a sculpturii și pentru exportul de vin. Ulterior, între secolele al XIV-lea și al XVI-lea, insula s-a aflat sub dominația genoveză. Italienii practicau un comerț extrem de profitabil cu rășina de mastic.

În anul 1566, Imperiul Otoman a preluat controlul asupra insulei Chios. Datorită importanței economice a producției de mastic, autoritățile otomane au acordat insulei privilegii comerciale speciale și un grad considerabil de autonomie administrativă.

Chios înaintea masacrului

În anul 1821, atunci când izbucnise Războiul de Independență Grecesc, Chios avea în jur de 125.000 de locuitori, care trăiau fie în satele de coastă, fie în orașul Chora, principalul port și centrul administrativ și economic al insulei.

Majoritatea claselor conducătoare, dar și a protipendadei negustorești din Chios, nu vedeau cu ochi buni revoluția grecească și chiar au refuzat să se alăture răscoalei antiotomane. Motivul principal era dorința de a nu-și pierde privilegiile și veniturile importante câștigate din comerțul cu mastic în Imperiul Otoman și nu numai.

În plus, pătura bogată din Chios realiza că insula se afla mult prea aproape de centrul de putere al Imperiului Otoman din Anatolia pentru a putea fi apărată în cazul unor represalii. În cel mai apropiat punct, Chios se află la doar 6,7 kilometri de coasta anatoliană, fiind despărțită de aceasta prin Strâmtoarea Chios.

Cu toate acestea, câteva sute de revoluționari greci, înarmați până în dinți, au ajuns de pe insula vecină Samos. O parte dintre sătenii săraci și pescarii greci din Chios li s-au alăturat și au atacat garnizoana otomană din Chora.

Cu toate acestea, majoritatea populației din Chios nu s-a ridicat împotriva stăpânirii otomane și nici nu i-a ajutat pe revoluționari.

Chiar și în aceste condiții, otomanii au vrut să dea un exemplu cumplit la Chios, mai ales că era un teritoriu aflat la îndemână. O flotă condusă de Pașa Nasuhzade Ali Pașa a sosit pe insulă la 22 martie 1822.

Trupele au început imediat să jefuiască și să devasteze orașul. La 12 aprilie au fost emise ordine pentru incendierea orașului.

Un masacru care a cutremurat Europa. Satul transformat în cimitir

Represaliile otomane împotriva localnicilor nevinovați din Chios nu s-au oprit doar la jefuirea și incendierea cetății Chora. În următoarele patru luni, pe insulă au fost aduși peste 30.000 de soldați otomani, cu un singur scop: să ucidă sau să înrobească locuitorii insulei Chios.

Trupele otomane s-au năpustit asupra așezărilor și locuitorilor principalelor orașe. O parte dintre aceștia au fost omorâți cu bestialitate, iar restul au fost duși în lanțuri și vânduți ca sclavi.

Se estimează că peste 100.000 de localnici au fost uciși sau înrobiți. Restul de aproximativ 25.000 fie s-au sinucis pentru a nu ajunge sclavi, fie au fugit pe alte insule.

„În aprilie 1822, Kapudan Ali Bey Pașa, comandantul flotei otomane, a declanșat o invazie de amploare asupra insulei egeene Chios, care a culminat cu masacrarea, înrobirea și strămutarea majorității populației insulei. Masacrul din Chios a reprezentat un moment definitoriu al Războiului Grec de Independență și a constituit cel mai amplu masacru comis în timpul acestui conflict. Se estimează că până la 100.000 de locuitori au fost uciși sau transformați în sclavi, în timp ce aproximativ 20.000 au reușit să se refugieze în afara insulei. Vestea masacrului a provocat un puternic val de indignare în Europa, iar relatările despre «grecii aflați în suferință» și despre «atrocitățile turcești» au fost publicate pe scară largă în presa britanică”, preciza specialistul Yianni John Charles Cartledge în lucrarea The Chios Massacre (1822) and Early British Christian-Humanitarianism.

„Într-unul dintre cele mai mari masacre din secolul al XIX-lea”, adaugă autorul.

Cea mai impresionantă a fost soarta satului Anavatos. Cei care locuiau în această localitate rurală, situată pe marginea unei faleze, vedeau cum soldații otomani înaintează sistematic prin satele insulei, devastând totul în calea lor.

Numeroase biserici au fost incendiate în timp ce credincioșii se aflau încă în interior. Mănăstirea Nea Moni, renumită pentru mozaicurile sale bizantine, a fost transformată într-un adevărat loc al execuțiilor în masă.

Deși Anavatos era asemenea unei fortărețe naturale, dotată și cu ziduri din perioada medievală, localnicii știau că nu vor putea rezista prea mult. Erau puțini și nu aveau arme. Pentru a nu ajunge în sclavie, locuitorii satului s-au dus pe faleză și s-au aruncat efectiv în gol.

Astăzi, locul este considerat „satul morților”, fiind o zonă aproape nelocuită. De altfel, întreaga insulă a fost transformată într-un uriaș cimitir, fiind efectiv pustiită. Niciodată nu și-a mai revenit la strălucirea de altădată.

Soarta cumplită a acestor oameni nevinovați a sensibilizat întreaga Europă. Pictorul Delacroix a reprezentat dezastrul de la Chios într-una dintre operele sale celebre. Lordul Byron a plecat să lupte alături de greci împotriva otomanilor după această tragedie, alături de numeroși voluntari europeni.

Măcelul care a schimbat soarta Balcanilor

Evident, masacrul nu a rămas fără urmări. Așa cum precizam, mediatizarea atrocităților de pe insula Chios a sensibilizat opinia publică europeană.

Până și britanicii, susținători ai otomanilor din evidente motive economice, nu numai că și-au retras sprijinul față de aceștia, dar au dispus și măsuri militare împotriva lor.

„În Marea Britanie au început să circule numeroase broșuri și pamflete prin care se solicita acordarea de ajutor și sprijin financiar cauzei revoluționarilor greci. Unul dintre autorii acestor pamflete îi îndemna pe britanici să își amintească «ce a reprezentat Grecia odinioară» și să își manifeste solidaritatea și generozitatea, «în spiritul bunăvoinței și al filantropiei care a caracterizat până acum Insulele Britanice».În opoziție, otomanii erau adesea reprezentați drept «musulmani» și «barbari». În acest context, Masacrul din Chios a devenit un simbol al presupusei opresiuni exercitate de Imperiul Otoman asupra populației mentalul colectiv britanic, imaginea grecilor suferise o transformare încă din perioada Iluminismului și începutul secolului al XIX-lea. Dacă anterior aceștia erau percepuți în primul rând ca moștenitorii civilizației clasice, ei au început să fie considerați și «frați creștini», demni de sprijin și de asistență umanitară. În opoziție, otomanii erau adesea reprezentați drept «musulmani» și «barbari». În acest context, Masacrul din Chios a devenit un simbol al presupusei opresiuni exercitate de Imperiul Otoman asupra populației grecești, iar diferența religioasă dintre cele două comunități a constituit un factor important în mobilizarea sentimentului umanitar britanic”, preciza Yianni John Charles Cartledge în aceeași lucrare.

Ulterior, revoluționarii greci, în special căpitanii proveniți din insulele Psara și Hydra, au distrus nava-amiral a flotei otomane, Mansur al-Liwa, cu ajutorul navelor incendiare.

Aproximativ 2.000 de marinari otomani au murit în incendiu sau s-au înecat. Printre victime s-a numărat și Nasuhzade Ali Pașa, cel care a comandat masacrul de la Chios.

A fost o mare victorie grecească, dar mai ales o răzbunare pentru uciderea oamenilor nevinovați.

Ulterior, Marea Britanie, Franța și Rusia au semnat Tratatul de la Londra din 1827, prin care solicitau crearea unui stat grec autonom și au trimis o forță navală comună pentru a impune respectarea unui armistițiu între greci și otomani.

În urma refuzului otoman de a accepta condițiile impuse de Marile Puteri, flotele aliate au distrus flota otomano-egipteană în Golful Navarino, în octombrie 1827.

Acest eveniment a contribuit decisiv la formarea statului grec independent, recunoscut oficial în anul 1830.