Cu cine s-a aliat în secret România pentru a-și proteja granițele. Povestea unui tratat care ar fi schimbat destinul țării noastre
0Românii au schimbat taberele de mai multe ori în istorie. Au fost nevoiți să facă compromisuri și chiar să îndure umilințe pentru a supraviețui. Puțin cunoscut publicului larg este faptul că la un moment dat românii au încheiat un pact secret cu Germania și Austro-Ungaria.
Încă de la întemeierea primelor state medievale, în secolul al XIV lea, românii au fost nevoiți, înconjurați de regate puternice și vecini hrăpăreți, să se adapteze în permanență în politica externă, să schimbe taberele la nevoie și să se asigure mereu că au sprijin din partea celor puternici. Mulți domnitori au jonglat cu otomanii în timp ce purtau tratative în secret cu habsburgii sau rușii. Alții au schimbat taberele brusc într-o permanentă luptă pentru stabilitate și independență.
Secolul al XIX lea și întemeierea statului român modern îi găsește pe români într-o situație asemănătoare.
Un stat tânăr, care abia-și obținuse independența în 1878, avea nevoie de garanții de securitate, mai ales că Imperiul Țarist nu renunțase nicio clipă la ideea de a ocupa Principatele. În aceste condiții, românii au fost nevoiți să facă compromisuri. Au abandonat aliatul tradițional, Franța, înfrânt și umilit de prusaci, și au încercat să găsească sprijin în zona germană. Mai precis, au încheiat un tratat secret de aliață cu Austro-Ungaria, intrând în Tripla Alianță alături de Germania și Italia. A fost un compromis care ar fi șocat opinia publică românească, puternic filofranceză, dacă ar fi fost aflat. În Primul Război Mondial, România ar fi trebuit, în baza acestei orientări și apropieri, să intre în luptă de partea Triplei Alianțe, o decizie care cu siguranță ar fi schimbat soarta și istoria țării noastre.
Independența României și gândurile ascunse ale aliaților țariști
În anul 1877 izbucnea un nou război ruso-turc. Înfrântă în Războiul Crimeei, Rusia profită de revoltele anti-otomane ale statelor balcanice și se repede asupra Imperiului Otoman. În acest scop după ce Serbia și Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman, Alexandru al II-lea s-a întâlnit cu împăratul austriac Franz Joseph I la Reichstadt, în Boemia. Acolo s-au făcut cărțile pentru soarta Balcanilor. Rușii erau de acord să îi dea austriecilor pe bosniaci iar rușii căpătau sudul Basarabiei și portul Batumi. Bulgaria urma să devină independentă, dar evident sub influență rusească.
După un an de tratative între cei trei împărați (al Rusiei, Prusiei și Austro-Ungariei), Rusia declară război Imperiului Otoman, pe 24 aprilie 1877. România intra și ea în poveste. Carol I și țarul Alexandru al II lea s-au înțeles ca trupele rusești să fie lăsate să treacă pe teritoriul țării noastre către Bulgaria, acolo unde urma să aibă loc atacul rusesc. În plus, românii își asigurau rolul de spectator. Cu toate acestea lucrurile se complică pentru ruși pe frontul bulgăresc. Se împotmolesc în redutele din jurul Plevnei și sunt nevoiți să ceară ajutorul românilor. Carol I și guvernul abia așteptau. De altfel trupele românești erau deja mobilizate. Românii trec Dunărea și fac senzație. Au o contribuție decisivă la înfrângerea turcilor în Bulgaria. Numai că rușii, după război încep să-și dea arama pe față. Aveau un plan ascuns și deloc prietenos în ceea ce privește România. pe scurt, s-au pregătit să ocupe țara.
„Soldații Diviziei a XI rusă răspândesc zvonul că acum România nu mai este un stat independent ci s-a încorporat cu Rusia, și chiar Carol I a fugit din țară, fiind înlocuit de Marele Duce Nicolae”, se arăta într-un document trimis către Ministerul de Interne.
Un alt raport și mai îngrijorător semnala aspecte grave privind propaganda rusă pe teritoriul românesc. „Rușii au venit în țară numai din dorința de a ameliora soarta țăranilor și că pentru aceasta vor ocupa Bucureștii, vor dezarma Armata Română, vor ucide proprietarii și le vor lua pământurile pentru a le împărți sătenilor care să le cultive și va face ca dijma să fie redusă numai la una din zece”.
Lucrurile au evoluat în mod îngrijorător. În cadrul ședinței Consiliului de Miniștri din 6 aprilie 1878 se lua act de ocuparea unei părții a teritoriului României de către trupele rusești. La acea dată ne-au salvat britanicii care au amenințat Rusia cu războiul. În plus, țarul s-a temut ca nu cumva românii, care arătaseră ce pot pe câmpul de luptă, să se fi aliat cu englezii și otomanii tăindu-le retragerea. Abia la un an de la terminarea războiului ruso-turc, rușii și-au retras trupele de pe teritoriul românesc.
Francezii la ananghie, românii schimbă macazul și caută un aliat mai puternic
În acest context delicat, un stat tânăr ca România, cu mari puteri expansioniste, în vecinătate precum Imperiul Țarist sau Imperiul Austro-Ungar, căuta garanții de securitate urgente. Mai ales după pățania cu rușii. Cei care au susținut cel mai mult România în procesul său de modernizare și devenire statală națională au fost francezii. Mai precis Napoleon al III lea, împăratul Franței a susținut cauza românească în anul 1859 și mai ales proiectul de stat tampon, prin unificarea Moldovei cu Țara Românească, ca factor de echilibru în zona central-est europeană. În anul 1878-1879, românii nu se prea mai puteau baza pe francezi și mai ales pe Napoleon al III lea. Împăratul francez murise în 1873 iar Franța suferise o înfrângere umilitoare în fața Prusiei în urma războiului din 1870.
Regele Prusiei se încoronase ca împărat german în Sala Oglinzilor de la Versailles, iar în Europa se năștea o nouă super putere Imperiul German. Pe scurt, francezii aveau grijile lor, cu lupte politice cauzate de instaurarea celei de-a treia republici. În plus, nu mai reprezentau super-puterea din epoca lui Napoleon al III lea. Așa că politicienii români, evident influențați și de neamțul Carol I, au căutat să schimbe macazul. Adică să-și reorienteze politica externă și să caute prieteni mai puternici, care să le garanteze integritatea teritorială și mai ales independența.
O alianță secretă în ciuda opiniei publice
România s-a reorientat în aceste condiții către puternicii vremii, adică către Imperiul German. O alianță cu nemții și Austro-Ungaria ar fi însemnat însă o problemă mare pentru Guvern și rege. Și asta în condițiile în care, în România exista o simpatie generală pentru Franța și o adversitate puternică pentru Germania și Austria.
Nemții nu erau văzuți bine de populație pentru că atacaseră și umiliseră Franța, în timp ce austriecii erau considerați adevărați dușmani ai națiunii române după ce, începând cu 1867, în Transilvania s-a trecut la deznaționalizarea forțată a românilor. Erau cunoscute și mișcările anti-dinstice pe fondul războiului franco-prusac dar și proiectele patriotice și constituirea de organizații care militau pentru eliberarea Bucovinei și a Transilvaniei de sub stăpânire austro-ungară. Cel mai bun exemplu era societatea „Carpații” fondată de Mihai Eminescu în 1882, cu scopul de a uni toate teritoriile românești într-un stat numit „Dacia Mare”.
Cu alte cuvinte dacă se afla de noua orientare a politicii externe, ar fi izbucnit un scandal imens în societatea românească. Așa că primul-ministru Ion C. Brătianu și Carol I au decis să încheie un pact secret cu Austro-Ungaria. Inițial a fost o apropiere de Germania, singura care putea oferi garanții solide României, fiind la momentul respectiv o forță militară de temut, la nivel european. Alianța cu Germania presupunea însă și o apropiere față de Austro-Ungaria. La rândul lor austriecii căutau o alianță cu România pentru a-și întări flancul sudic. Ideea apropierii de Germania era susținută de puțini oameni politici, în special conservatori filogermani printre care și P.P. Carp și Titu Maiorescu. Negocierile au avut loc la băi. Adică în stațiunea de la Franzebad, acolo unde Ion C. Brătianu s-a întâlnit cu Otto von Bismarck, „cancelarul de fier” al Germaniei. Ulterior, regele României, prusac pur-sânge a fost invitat să fie nașul de botez al viitorului împărat al Germaniei, Wilhelm al II lea. Cu alte cuvinte, lucrurile se legau tot mai bine.
La sfatul Kaiserului Wilhelm I, primul-ministru al României, împreună cu regele Carol I au făcut o vizită la Viena unde s-au întâlnit cu împăratul Franz Joseph. Pe 25 august 1883 Carol I și Franz Joseph au bătut palma. Au urmat întâlnirile tehnice dintre Ion C. Brătianu și D.A Sturdza, cu ministrul de externe austriac von Kalnoky dar și cu Bismarck, cancelarul german. Pe 18 octombrie, D. A. Sturdza ministrul de externe al României și omologul său von Kalnoky au semnat la Viena, tratatul secret dintre România și Austro-Ungaria. Prin acest tratat cele două state se obligau să-și vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat. În plus, cele două state își promiteau prietenie. Tratatul avea o durată de cinci ani, dar se prelungea automat cu încă trei, dacă nu era denunțat de niciuna dintre părți. Germania a aderat la tratat tot pe 18 octombrie
„Oricare ar fi sentimentele intime ce am păstra în fundul inimii noastre, noi nu trebuie să manifestăm nici simpatii, nici ură vreunei puteri sau națiuni. Politica noastră, care trebuie să insufle în fiecare moment, care trebuie să ne absoarbă toate puterile, politica noastră trebuie să fie condusă de un unic și singur simțământ, de simțământul conservațiunii naționale”, preciza prim-ministrul Ion C. Brătianu.
Cu alte cuvinte, inițial, România a aderat la Tripla Alianță, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia. Carol I, spunea că acest tratat este cel mai avantajos pentru România.
Mai ales că prevedea disoluția Imperiului Austro-Ungar, după 1914, iar România putea lua ușor Transilvania și Bucovina, printr-un proces de unificare. Ulterior, românii au schimbat din nou taberele și au trecut de partea Antantei alături de Franța și Marea Britanie, la presiunea opiniei publice și a partidelor politice pro-antantiste. Carol I și-ar fi dorit ca România să respecte alianța din care făcea parte și să intre în război de partea Germaniei. Nu a fost susținut decât de P.P. Carp.
Se încarcă comentariile...
