Cele mai misterioase coduri din istorie. Manuscrisul vechi de 600 de ani pe care nimeni nu l-a putut descifra și comoara de 60 de milioane de dolari

Scrierile codate au rămas, de-a lungul timpului, unele dintre cele mai fascinante mistere. Folosite pentru a proteja secrete de stat, a transmite informații sau chiar a păstra indicii despre locuri în care ar fi fost ascunse comori, unele dintre cele mai celebre coduri din istorie nu au fost descifrate nici până astăzi.

Voynich printre manuscrisele sale Foto: Credit: Chronicle / Alamy Stock Photo

Oamenii au simțit mereu nevoia de a-și proteja secretele, mai ales când venea vorba de diplomație și mesaje trimise în vreme de război. Așa a apărut criptografia, un domeniu fascinant care ascunde încă multe mistere. Încă din lumea antică, oamenii au ales să folosească scrieri codate pentru a transmite mesaje secrete aliaților, fără ca acestea să poată fi vreodată descifrate de inamic.

Cele mai celebre scrieri codate din Antichitate au fost cele ale lui Iulius Caesar, cele utilizate de spartani, dar și „cifrul Polybius”, o metodă greacă antică ce transforma literele în coordonate numerice folosind o grilă de 5x5, punând bazele transmiterii de mesaje prin semnale vizuale (cum ar fi torțele). În alte condiții, scrierile codificate au fost utilizate pentru a păstra memoria unor locuri în care erau ascunse comori sau pur și simplu pentru a ascunde memorii tulburătoare care ar fi putut schimba sau rescrie istoria.

O parte dintre aceste scrieri codate au fost descifrate de-a lungul timpului. De exemplu, o scrisoare secretă a lui Napoleon către aliații săi a fost descifrată cu ajutorul inteligenței artificiale destul de recent. Altele au rămas însă un adevărat mister și ascund informații care ar putea schimba percepția noastră asupra unor realități istorice sau ar putea oferi informații despre bogății fără seamăn.

Un cifru indestructibil și peste un secol de eforturi în zadar

Printre cele mai misterioase și totodată puternice scrieri codate din istorie este așa-numitul manuscris Voynich, aflat în custodia Bibliotecii Beinecke de Carte Rară și Manuscrise a Universității Yale din Statele Unite. Propriu-zis, este vorba despre un codex ilustrat (o formă timpurie de carte, alcătuită din pagini cusute sau legate la un loc, care a înlocuit sulul de papirus), scris de mână, care nu a putut fi descifrat niciodată, oricâte eforturi s-au depus, nici măcar cu ajutorul tehnologiei moderne.

Cu ajutorul datării cu radiocarbon, realizată de specialiști de la Universitatea din Arizona în 2009, s-a ajuns la concluzia că această carte a fost scrisă la începutul secolului al XV-lea, probabil între 1404 și 1438, în Italia. Nu este cunoscut însă autorul și scopul manuscrisului — adică de ce a scris cineva așa ceva și, mai ales, într-un limbaj codat. Manuscrisul conține aproximativ 38.000 de simboluri, sub forma unor pictograme, dar și numeroase ilustrații de plante, animale și oameni, desenate pe cele 240 de pagini ale sale, incluzând inclusiv nuduri de femei, dar și elemente de astrologie și alchimie. Fiecare ilustrație este comentată bogat cu ajutorul acelor pictograme, pe care nimeni nu a reușit să le descifreze.

În plus, nimeni nu știe dacă este vorba despre un cod de limbaj, un cifru sau o altă formă de criptografie. Sunt și ipoteze de lucru care au precizat că această scriere nu este decât o farsă, dar aceste presupuneri au fost rapid respinse, mai ales că nimeni nu ar fi stat să scrie și să ilustreze 240 de pagini, mai ales într-un secol în care acest lucru presupunea multe resurse și migală, pentru o banală glumă.

Pagina din manuscrisul Voynich Foto: wikipedia

Cert este că primul proprietar al acestui manuscris este Georg Baresch, un alchimist din Praga secolului al XVII-lea. Ulterior, cel care l-a făcut cu adevărat faimos și i-a dat și numele a fost librarul polonez Wilfrid Voynich, cel care l-a cumpărat în 1912 de la un colegiu iezuit de lângă Roma. Era, la acea vreme, privit ca o ciudățenie sau ca o farsă, așa că nu era considerat prea valoros. Voynich l-a luat cu el în Statele Unite, l-a popularizat și a încercat, fără succes, să-l descifreze. Cum nimeni nu a fost în stare să traducă nici măcar titlul cărții, manuscrisul a primit numele lui Voynich. Ulterior, a ajuns în colecția Universității Yale.

Timp de peste un secol, numeroși specialiști din întreaga lume au încercat să-i dezlege misterul, în primul rând să spargă codul, incluzând criptografi renumiți precum Prescott Currier, William Friedman, Elizebeth Friedman și John Tiltman. Specialiștii spun că limbajul manuscrisului diferă de celelalte limbi cunoscute prin modul de scriere.

„Sunt prea multe... litere repetate în aceeași ordine, atât în interiorul cuvintelor, cât și în cuvintele aflate unul lângă altul”, preciza Ariel Sabar în „An intoxicating 500 Year Old Mystery”, pentru „The Atlantic”.

O observație asemănătoare a fost făcută și de profesorul Gonzalo Rubio, specialist în limbile antice la Universitatea de Stat din Pennsylvania:

„Elementele pe care le cunoaștem drept markeri gramaticali – lucruri care apar în mod obișnuit la începutul sau la sfârșitul cuvintelor, precum «s» sau «d» în limba noastră și care sunt folosite pentru a exprima gramatica – nu apar niciodată în mijlocul «cuvintelor» din manuscrisul Voynich. Acest lucru este nemaiauzit în cazul oricărei limbi indo-europene, maghiare sau finlandeze”

Codul din manuscrisul Voynich nu a fost încă descifrat Foto: wikipedia

Cu toate acestea, alți cercetători, precum Diego Amancio de la Universitatea din São Paulo, au precizat că majoritatea sistemelor observate în manuscrisul Voynich sunt similare celor întâlnite în alte cărți cunoscute, ceea ce indică faptul că textul ar putea fi scris într-o limbă reală, dar extrem de codată.

„Concluzia finală fiind că acesta diferă de o secvență aleatorie de cuvinte și este compatibil cu limbile naturale. Deși abordarea noastră nu are ca scop descifrarea manuscrisului Voynich, ea a fost capabilă să ofere cuvinte-cheie care ar putea fi utile viitorilor cercetători care vor încerca să-l descifreze”, precizează specialistul brazilian.

Cartea era deosebit de importantă, arată alți cercetători, mai ales fiindcă a fost atent lucrată, cu materiale costisitoare la acea vreme.

Trei cifruri și o comoară uriașă

Un alt cod care nu a fost nici până astăzi descifrat complet este „cifrul Beale”. Practic, este vorba despre trei texte cifrate care, toate interconectate, dezvăluie locul unde s-ar afla o comoară. Fiecare text are un cifru diferit. Până în momentul de față, specialiștii au reușit să găsească soluția doar la unul dintre texte, cel de-al doilea; primul și al treilea rămân un mister. Cel de-al doilea text oferă doar detalii despre dimensiunea comorii, adică ce conține cufărul cu bogății. Specialiștii au estimat, în ianuarie 2025, că această comoară, formată din aur, argint și bijuterii, așa cum este descrisă în cel de-al doilea text cifrat, ar ajunge la 60 de milioane de dolari în banii actuali.

Întreaga poveste a pornit de la un text publicat de James B. Ward sub formă de pamflet apărut în Statele Unite în anul 1885. Acesta a dezvăluit publicului, pentru prima dată, cele trei scrieri cifrate. Ward a adus și dovada: o broșură din anul 1867 intitulată „The Beale Papers”, care ar fi circulat prin comitatul Bedford, Virginia. Pe scurt, povestea spune că un oarecare Thomas J. Beale ar fi ascuns în Bedford, Virginia, prin anul 1820, o comoară uriașă. Ulterior, Beale i-a dat unui hangiu tot din Virginia, numit Robert Morriss, o cutie care conținea mesajele criptate, după care ar fi dispărut fără urmă. Se presupune că în primul text, încă nedescifrat, se vorbește despre locul unde se află comoara, al doilea (descifrat) vorbește despre ce conținea comoara, iar al treilea ar vorbi despre urmașii săi legali.

Până să ajungă la gazetarul James B. Ward, cutia cu texte cifrate a trecut și pe la alți indivizi care, evident, încercau să descifreze codul și să pună mâna pe comoară, fără succes însă. Ba chiar, după 1880, s-au tipărit și alte broșuri cu cele trei texte cifrate, cu un succes enorm. Toți s-au apucat de „rebus” și criptografie în speranța că vor dobândi comoara.

Numeroși specialiști, la rândul lor, au încercat să afle algoritmul și codul. Alții, precum criptograful Jim Gillogly, au precizat că întreaga poveste ar fi o farsă, adică nu este vorba despre nicio comoară. Cel puțin asta susține Gillogly în „A Dissenting Opinion”, publicat în 1980. Părerea este susținută și de Joe Nickell, care suspecta că nu există niciun Thomas J. Beale, cel care ar fi inventat povestea fiind chiar jurnalistul James B. Ward.

În orice caz, fie că există sau nu comoara, textele cifrate sunt cât se poate de reale și pun probleme serioase și celor mai titrați specialiști. Unii bănuiesc că ar fi vorba de alegorii folosite de masoni, James B. Ward fiind la rândul său mason. Cu toate acestea, s-a descoperit că în America anilor 1820 a existat cu adevărat un Thomas J. Beale, chiar în Virginia. Povestea rămâne un mister încă nepătruns.