Armatele fantomă ale istoriei. Oameni, nisip și ceață: trei mari tragedii militare pentru care încă se caută explicații

Istoria păstrează mistere încă neelucidate, precum dispariția unor armate întregi în doar câteva ore sau zile. Unele numărau peste 50.000 de oameni, însă aproape niciun indiciu nu a fost găsit pentru a le explica soarta.

Misterul Legiunii a IX Hispana nu a fost rezolvat nici până astăzi Foto: captură din filmul „The Eagle”

Istoria omenirii păstrează secrete, dispariții și enigme pe care cercetătorii nu au reușit încă să le deslușească. Printre acestea se numără și soarta unor armate întregi. Potrivit relatărilor istorice, oștiri de mii sau zeci de mii de oameni ar fi dispărut în doar câteva ore sau zile, lăsând prea puține indicii pentru a le reconstitui sfârșitul. Trei dintre aceste dispariții militare continuă să stârnească dezbateri.

Ce s-a întâmplat cu Legiunea a IX-a Hispana

Unul dintre misterele istoriei romane privește soarta Legiunii a IX-a Hispana. Ipoteza potrivit căreia autoritățile imperiale ar fi ascuns distrugerea acesteia pentru a evita recunoașterea unei înfrângeri rușinoase încearcă să explice lipsa informațiilor, dar nu reprezintă o certitudine.

Originile legiunii datează cel puțin din secolul I î.Hr., unitatea fiind asociată cu armata lui Iulius Cezar și cu Războaiele Galice. Legiunea a IX-a a participat la bătăliile de la Dyrrhachium și Pharsalus, precum și la campania lui Cezar din Africa, în anul 46 î.Hr. Ulterior, a luptat alături de Octavian în războiul împotriva lui Marc Antoniu, inclusiv la Actium, în anul 31 î.Hr.

În timpul lui Octavian, legiunea a fost trimisă în Hispania, care cuprindea aproximativ teritoriile Spaniei și Portugaliei de astăzi, pentru a participa la Războaiele Cantabrice. De această campanie este legat supranumele Hispana. Unitatea a servit apoi în Germania și Pannonia, iar în anul 43 d.Hr. a participat la cucerirea Britanniei.

În timpul campaniilor din Britannia, legiunea a înaintat spre nord, fiind asociată cu fortificațiile de la Longthorpe, lângă Peterborough, și Leicester, apoi cu fortăreața de la Lincoln, cunoscută sub numele de Lindum.

Refăcută după pierderile suferite în timpul revoltei conduse de Boudica, Legiunea a IX-a s-a stabilit la York în anul 71 d.Hr. Ulterior, a participat la campaniile din Caledonia, pe teritoriul Scoției de astăzi. Tacitus, ginerele lui Agricola, guvernatorul Britanniei, descrie un atac nocturn asupra taberei legiunii. Relatarea nu trebuie însă confundată cu dovada distrugerii definitive a unității.

Soarta sa ulterioară rămâne subiect de dezbatere. Potrivit uneia dintre ipoteze, legiunea ar fi fost distrusă într-o campanie din nordul Britanniei. Afirmația că ar fi dispărut fără urmă în doar câteva zile nu poate fi prezentată însă drept un fapt stabilit.

În lucrarea The Disappearance of the Ninth Legion of Spain, Sharon J. Coles susține ipoteza unei înfrângeri ascunse de autoritățile romane pentru a evita consecințele politice ale recunoașterii unei catastrofe militare. Autoarea propune și o posibilă legătură între amintirea confruntării și întemeierea ulterioară a spitalului medieval Soutra Aisle, în apropierea presupusului loc al bătăliei. Aceste interpretări trebuie privite ca ipoteze, nu ca dovezi certe ale destinului legiunii.

Armata lui Cambise, dispărută în deșert

O altă dispariție misterioasă este cea a unei armate trimise de Cambise al II-lea, regele Imperiului Persan. Potrivit relatării antice, aceasta ar fi numărat 50.000 de oameni și ar fi fost înghițită de o furtună de nisip.

Povestea începe odată cu invazia persană a Egiptului. În anul 525 î.Hr., Cambise al II-lea, fiul lui Cirus cel Mare, urmărea să-și extindă imperiul în Africa de Nord. După moartea faraonului Amasis al II-lea, pe tronul Egiptului urcase fiul său, Psamtik al III-lea. Cambise a profitat de schimbarea de domnie și și-a îndreptat armata spre Egipt.

Phanes din Halicarnas, un comandant al mercenarilor greci aflați în serviciul egiptenilor, a trecut de partea perșilor și i-a oferit lui Cambise informații despre pregătirea campaniei. Aprovizionarea cu apă a avut un rol esențial în traversarea deșertului din Peninsula Sinai. Cambise a încheiat o înțelegere cu triburile arabe, care au asigurat apa necesară marșului spre Pelusium, un punct strategic de la granița estică a Egiptului.

Înfrântă la Pelusium, armata egipteană s-a retras la Memphis. Cambise a asediat și a cucerit orașul, iar faraonul Psamtik al III-lea a fost capturat. Ulterior, acesta a fost executat în urma unei presupuse tentative de revoltă. Egiptul a intrat astfel sub stăpânirea persană.

Potrivit tradiției care însoțește povestea armatei dispărute, preoții oracolului lui Amon din oaza Siwa ar fi refuzat să recunoască autoritatea lui Cambise. Oracolul era un important centru religios, dedicat lui Amon, una dintre principalele divinități ale Egiptului antic.

Întâlnirea dintre Cambise și faraonul Egiptului Foto: wikipedia

Centrul religios era atât de respectat în lumea antică, încât, mai târziu, însuși Alexandru cel Mare avea să străbată deșertul până la Siwa pentru a fi recunoscut drept fiu al zeului Amon. Această recunoaștere îi întărea legitimitatea domniei asupra Egiptului.

Potrivit acestei interpretări, fără confirmarea preoților de la Siwa, Cambise rămânea, în ochii multora, un uzurpator. Regele persan ar fi trimis astfel o armată de 50.000 de soldați din Teba spre Siwa, cu misiunea de a distruge sanctuarul lui Amon.

Potrivit lui Herodot, oastea a mărșăluit șapte zile prin Deșertul Libian și a ajuns într-o oază a cărei identificare rămâne nesigură. După acest popas, soarta armatei devine neclară.

"Perșii au pornit din oază peste nisipuri și ajunseseră cam la jumătatea distanței dintre acel loc și țara amonienilor când, în timp ce își luau masa de prânz, un vânt a început să sufle din miazăzi, puternic și aducător de moarte, purtând cu sine coloane uriașe de nisip vârtejit, care au acoperit cu totul trupele și le-au făcut să dispară definitiv. Astfel s-a întâmplat cu această armată, după spusele amonienilor", relata Herodot.

Frații Angelo și Alfredo Castiglioni, cunoscuți pentru descoperirea sitului Berenike Panchrysos, supranumit "orașul de aur", au susținut ipoteza potrivit căreia o furtună de nisip ar fi provocat panică și ar fi dispersat armata persană. O parte dintre soldați ar fi murit de sete, rătăcind prin deșert, iar alții ar fi fost uciși de egipteni. Soarta armatei rămâne însă disputată.

Dispariția militarilor de pe domeniul regelui George al V-lea

Deși unele aspecte au fost elucidate, soarta militarilor din Regimentul Norfolk continuă să fie înconjurată de relatări controversate.

La 12 august 1915, un batalion al regimentului, din care făcea parte și compania Sandringham, a fost trimis să atace liniile otomane în cadrul ofensivei din golful Suvla, parte a campaniei de la Gallipoli. Compania era alcătuită în mare parte din angajați ai domeniului regal Sandringham, printre care grădinari, paznici și valeți ai regelui George al V-lea.

Militarii au înaintat prin vegetație și fum spre pozițiile otomane. Pierderea contactului cu o parte dintre ei și lipsa unor informații clare despre soarta lor au alimentat ulterior povestea unei dispariții misterioase.

Parte a Regimentului Norfolk Foto: wikipedia

Un raport oficial afirma că oamenii "au dispărut în pădure", fiind pierduți din vedere. "Dar colonelul, împreună cu șaisprezece ofițeri și 250 de oameni, a continuat să înainteze, alungând inamicul din fața lor. Nu s-a mai văzut și nu s-a mai auzit niciodată nimic despre vreunul dintre ei. Au atacat, pătrunzând în pădure, și au dispărut din raza vederii și a auzului. Niciunul dintre ei nu s-a mai întors", raporta Sir Ian Hamilton.

Povestea a inspirat cărți și producții cinematografice, precum All the King's Men. În jurul ei au circulat mai multe versiuni: soldații ar fi fost înghițiți de un nor misterios sau ar fi fost executați după ce s-au predat.

Cercetările istorice ulterioare indică însă că militarii au fost copleșiți și uciși în luptele violente și haotice ale campaniei. Rămășițele lor au fost descoperite ulterior, împrăștiate pe un teren pe care trupele britanice nu reușiseră să-l recucerească. În 1919, acestea au fost reînhumate cu onoruri militare.

Deși descoperirile ulterioare au lămurit parțial soarta militarilor, împrejurările exacte ale morții lor continuă să stârnească dezbateri.