Palatul Voievodal "Curtea Veche" - carpacit cu placaj si carton asfaltat, ca un cotet de gaini

Romania se poarta cu turistii ca o gospodina indispusa, gata sa-i ia la goana cu matura pe cei care o deranjeaza. Daca asta i-ar putea incalzi cu ceva pe propriii ei cetateni, pe care ii chinuie zi de

Romania se poarta cu turistii ca o gospodina indispusa, gata sa-i ia la goana cu matura pe cei care o deranjeaza. Daca asta i-ar putea incalzi cu ceva pe propriii ei cetateni, pe care ii chinuie zi de zi, inventand noi torturi birocratice si desconsiderandu-i continuu, tara despre care vorbim stie sa fie dusmanoasa - ori macar indiferenta pana la greata - si cu strainii. Am inteles asta deodata, in plina zi, citind nedumerirea din ochii unui ins care imi cerea o explicatie in limba engleza in curtea Palatului Voievodal "Curtea Veche". Ajunsesem acolo pentru o banala expozitie din ciclul "Stefan cel Mare si Sfant" si as fi trecut, probabil, nepasatoare pe langa pietrele rezemate de garduri, pe care le vazusem de-atatea ori, daca omul, cu adevarat interesat de locul acela, nu mi-ar fi pus intrebarea simpla - "Ce e aici?". Din clipa aceea am privit Palatul cu ochii unui strain si am inteles ca si acolo - ca in atatea alte locuri din tara - cineva venit din afara va fi uimit de inexplicabilul dezinteres al detinatorilor acestor adevarate comori. Fiindca o data intrat la Curtea Veche, esti intr-un soi de no man's land, alcatuit din ziduri vechi, peticite recent de o mana neindemanatica si inconjurate din toate partile de ruinele cladirilor din centrul vechi al Bucurestiului, unele gazduind la parter bombe in care atipesc betivii. Nici un afis, nici o eticheta (macar in limba romana), nici o explicatie pentru cel care intra pentru prima data in incinta Palatului de secol XIV, a carui constructie a inceput din ordinul lui Vlad Tepes si a fost continuata apoi de alti domnitori, printre care Constantin Brancoveanu si Serban Cantacuzino. Sapaturile arheologice din anii '60-'70 au scos la iveala vestigii importante, detalii de arhitectura, elemente de constructie, pictura murala, beciurile domnesti - se poate citi pe o pagina de web dedicata monumentelor bucurestene, de unde mai aflam ca Palatul e in grija Primariei Capitalei. Grija? Cand i-am intrebat pe paznicii de la intrare daca nu au de vanzare vreo brosura de prezentare a monumentului, eventual in limba engleza, s-au uitat la mine de parca le cerusem numarul de telefon de la domiciliu, ca sa le fac propuneri indecente. Asta n-ar fi nimic. Am vizitat din nou intreg Palatul, unde nu mai fusesem de ani buni, si am descoperit un loc abandonat complet, pietre vechi si singure ce zac resemnate asteptand sa le bage cineva in seama. Ce-i drept, li s-a dat mare atentie in ultimul timp: au fost "investite" de buna seama milioane in cele cateva bucati de placaj, acum ondulate din cauza umezelii, prinse cu stinghii, dintre care unele s-au desprins si atarna. Ba chiar s-au cumparat, candva, probabil cu ani in urma, foi de carton asfaltat, batute cu bucatele de tabla intr-o incropeala de toata frumusetea, pe gustul romanului gospodar. Ce mai conteaza ca asfaltul s-a topit, de la soare, iar foile sfasiate de vanturi au inceput sa curga, lasand la vedere gurile stirbe ale unor foste ferestre prin care priveau domnitele cu secole in urma? O pisica lenesa le luase acum locul, insorindu-se linistita, pe o margine de caramida. Privirea ce urca mai sus intampina obstacolul hidos al unei placi de beton turnate pe post de acoperis protector. Fiindca betonul n-a ajuns peste tot, in alte parti locul lui a fost luat de tabla ondulata, dublata in interior de stinghii de lemn, "ca sa tina". Metoda ar fi fost de inteles in cazul unor anexe de gospodarie, vreun garaj sau vreun cotet pentru pasari. Se pare ca cineva a fost de parere ca Palatul Voievodal intra in aceeasi categorie. De altfel, unul dintre fostele beciuri domnesti tine azi loc de depozit pentru materiale de constructii, acolo fiind aruncate de-a valma scanduri si caramizi. Ansamblul e cu adevarat memorabil: nici o paiata de circ n-ar arata mai baltata decat bietul monument, a carui singura vina este aceea de a fi rezistat prin veacuri pana la intalnirea cu aceasta epoca si cu cei traitori in ea, pe mana carora a incaput. La iesire, am dat din nou peste turistul strain, pe care incercasem sa-l lamuresc cu privire la locul in care se afla. S-a uitat la mine zambind intelegator. Nu stiu de ce, dar mi-a venit sa o iau la fuga.