Mizeria armatei române

Paisprezece scriitori şi jurnalişti din trei generaţii diferite (născuţi între 1942 şi 1970) îşi povestesc experienţele din armată, dezvăluind prostia, mizeria, violenţa, degradarea şi absurdul uneia dintre cele mai de încredere instituţii ale românilor.

Robert Şerban, autorul celui mai literar text din carte, povesteşte despre condiţiile de igienă şi hrană dintr-o unitate craioveană de la sfîrşitul lui `89:

Trăiam „un Ev Mediu timpuriu, cînd a te spăla însemna un atentat la sănătatea trupului. Noi am fi atentat, dar nu aveam cu ce. Pentru că apa era cu ţîrîita, iar seara pe la nouă se oprea. Dacă uitai să-ţi pui într-o sticlă şi te lovea setea, mai aveai o şansă: să nu fi pus altul botul, înaintea ta, pe ţeava de la robinet şi să fi supt. Dacă erai primul la suptul ţevii, mai prindeai cîteva guri de apă rămasă pe conducte.

Apa caldă venea o dată pe săptămînă, sîmbăta, la duşuri, unde se spăla tot regimentul. Vreo 1.400 de oameni... Aşa că în timpul săptămînii făceam... samba. Samba era atunci cînd te duceai seara la spălător, te dezbrăcai în pielea goală, te săpuneai şi apoi rugai un camarad să pună pe tine furtunul cu apă rece. Ştiam cu toţii cînd făcea cineva samba, fiindcă urletele sale ne mişcau profund...

Varza trăznea de ne picau stemele de la bonetă în castroane. Era imposibil de mîncat. În rest, stomacul se descurca onest cu celelalte feluri de mîncare: fasole, soia, ghiveci, cartofi şi macaroane. Cu ceai şi pîine. La prînz, primeam şi ciorbă. Şi o eugenia sau un măr.

La început am făcut fiţe cînd am descoperit cîte-un vierme mort, gros şi alb în mîncare. Cînd, dînd cu lingura, auzeam un crîşnet ca de frînă (Era nisipul care se depunea dacă nu mîncai repede, cît încă era amestecat cu ciorba ori cu cartofii.

Cu fasolea ori cu soia.) După vreo trei săptămîni am prins curaj şi am început să pescuiesc viermii şi să-i ascund sub farfurie. Am deprins mîncatul cu lingura fără să ating fundul castronului de tablă. Asta pentru că mi-era foame tot timpul. Ne era foame tot timpul. De cînd ne deştepta goarna pînă adormeam."

Puşcărie sau lagăr?

Armata a fost dintotdeauna un subiect generos pentru scriitorii satirici şi o sursă inepuizabilă de folclor urban. Puşi pe hîrtie, ofiţerii sfertodocţi, condiţiile mizerabile, precum şi instrucţiile ridicole au făcut gloria umoristică a unor scriitori de la începutul secolului trecut (vezi Anton Bacalbaşa sau Jaroslav Hasek).

Cei tineri vor fi poate surprinşi să constate însă că şi în plină construcţie a socialismului şi a Epocii de Aur, cînd sloganele „Lupta pentru pace!" sau „Dezarmare! Pace!" puteau fi citite pe panourile de pe marginea şoselelor, armata era tot o caricatură de instituţie, de fapt, un teribil instrument al statutului totalitar de constrîngere, uniformizare şi tortură legală.

„Şcoală a vieţii" sau „exerciţiu de maturizare" erau eufemisme pentru armata numită de mai toţi autorii ori puşcărie, ori lagăr, oricum locul unde umilinţa şi degradarea erau litera regulamentului. Prostia, mitocănia, lipsa de respect, violenţa ofiţerilor, condiţiile mizerabile din unităţi, instructajul ridicol şi periculos, totul făcea din armată un experiment inuman şi, pentru mulţi, „o devastare a fiinţei şi o reumplere a ei cu ură, zgură şi sete de răzbunare" (Dan C. Mihăilescu).

Din fericire, textele, pline de detalii şi întîmplări sinistru-absurd-burleşti, ale celor 14 autori (mai scriu Şerban Foarţă, Adrian Georgescu, Călin-Andrei Mihăilescu, Cătălin Mihuleac, Radu Naum, Tudor Octavian, Dumitru Radu Popa, C.T. Popescu, Nicolae Strâmbeanu şi Cătălin Ştefănescu), variate ca ton şi inegale ca valoare literară, sînt scrise cu multă (auto)ironie şi umor. Este efectul timpului şi, mai ales, al satisfacţiei nostalgice a supravieţuirii.

INFO

Răcani, pifani şi veterani.
Cum ne-am petrecut armata, coordonator Radu Paraschivescu
Editura: Humanitas, 2008.