Interviu Istoria marilor cartiere clujene, spusă de urbanistul care le-a ridicat în perioada comunistă: „Am făcut ordine, dar s-a ales dezordine“

Emanoil Tudose a fost unul dintre urbaniștii care au gândit extinderea Clujului în anii ’60 și ’70. A proiectat marile cartiere ale orașului și a modelat o idee de urbanism în care ordinea și logica spațiului contau mai mult decât forma.

Cartierele proiectate de Tudose sunt și astăzi de referință în Cluj-Napoca. Foto: Arhiva personală

Emanoil Tudose s-a născut într-o familie de învățători din nordul Moldovei. Despre copilăria lui spune că a fost una frumoasă, plină de prieteni și de experiențe care i-au rămas întipărite pentru totdeauna. Una dintre ele, povestește el pentru „Weekend Adevărul“, a fost și prima lecție de viață primită de la tatăl său: „Băieți, mama nu este servitoare în casa asta“. A fost momentul din care el și frații săi au învățat să gătească, să spele, să calce și să lucreze în grădină. „A fost o lecție extrem de importantă, inclusiv pentru relațiile cu femeile și pentru respectul față de muncă“, spune astăzi.

A început să citească de timpuriu. Prima carte a fost una de Mihail Sadoveanu, în clasa a doua. A urmat apoi o perioadă în care, cum spune el cu o ușoară ironie, „am citit cam multă literatură sovietică“. În liceu a fost pasionat de matematică și fizică, dar s-a remarcat și prin spiritul competitiv. Avea o colegă cu care se întrecea la problemele publicate în Gazeta Matematică: „Era un etalon de cât eram de deștepți“. Când dirigintele i-a întrebat pe elevi ce vor să facă mai departe, colega a răspuns „Arhitectură“, iar el, care se gândise inițial la Mecanică, a spus același lucru – „ca să nu rămân mai prejos“.

S-a înscris la admiterea de la Institutul de Arhitectură din București „complet nevinovat și nepregătit. Norocul a fost că atunci se organizau două săptămâni de pregătiri înainte de examen. A fost prima oară când am văzut ce înseamnă arhitectura și desenul de arhitectură“. Povestește că a fost admis nu datorită talentului la desen, ci notelor mari la matematică și fizică.

„Eram îndârjit. Asta m-a salvat“

Primii ani de facultate au fost o perioadă de adaptare dificilă. Mulți dintre colegii săi erau absolvenți ai Școlii Tehnice de Arhitectură, o instituție din care făceau parte profesori de excepție – arhitecți care fuseseră îndepărtați din facultate din motive politice. Acești colegi aveau deja o bază solidă de desen, construcții și proiectare. „Am avut de luptat cu ei, ca și competiție, pentru că aveau acest avantaj. Dar cel mai mult de lucru am avut cu copiii protipendadei Bucureștiului. Aveam colegi aduși la școală cu mașina, fii de generali, de secretari, sau cu rămășițele – ultimele vârfuri ale clasei aristocrate a Bucureștiului. N-a fost o viață ușoară pentru mine, ca student“. Trei ani i-au trebuit să ajungă la nivelul lor, prin muncă intensă și ambiție. „Eram îndârjit. Asta m-a salvat“.

Dincolo de cursuri, perioada bucureșteană i-a oferit o formare culturală complexă. A fost „obligat“, spune el râzând, să urmeze o școală populară de audiție muzicală la Ateneul Român, cu unul dintre marii dirijori ai vremii. A învățat să asculte muzică clasică, a urmat șase luni de dans clasic, a citit Biblia și Legendele Olimpului „cu notițe“, și ținea un jurnal al spectacolelor din Capitală. „În fiecare toamnă, când veneam din Moldova la București, aveam lista tuturor spectacolelor. Teatru, operă, operetă, expoziții – la toate am fost. Noroc că am avut un prieten extraordinar din Craiova, cu care mergeam peste tot“.

Ani mai târziu, când câteva mame l-au întrebat cum să-și pregătească fiicele pentru Arhitectură, răspunsul lui a fost neobișnuit: „Să citească Biblia, cu notițe, Miturile și legendele Greciei Antice, cu două rânduri de notițe, și să învețe tangoul clasic“. Le-a explicat atunci că marea parte a culturii universale se bazează pe aceste repere. „Credeți că acum aș mai putea să fac o asemenea recomandare cuiva? Bineînțeles că nu“, spune astăzi.

Cluj-Napoca în perioada interbelică. Foto: Imago Romaniae

După absolvire, în 1966, a ales să lucreze la Iași, dintr-un sentiment de „patriotism local“. Era aproape de locurile natale, iar acolo se aflau mai mulți dintre foștii lui colegi. „Am primit fiecare câte un apartament“, își amintește. După un an, în timpul stagiului militar la Cluj, a vizitat Institutul de Proiectare local. Directorul i-a propus să se transfere acolo – „unul dintre rarele cazuri de transfer în interes de serviciu, pe vremea aceea“. A acceptat, iar din 1967 și până la pensionare avea să se ocupe, aproape fără întrerupere, de urbanismul Clujului.

Tot atunci a înțeles că viitorul lui nu va fi în arhitectura de obiect, ci în cea de ansamblu. „Am constatat că nu o să pot, din punct de vedere al talentului la desen, să-i ajung pe cei de la Școala Tehnică. Așa că am trecut către urbanism, o disciplină mai aproape de modul meu de a gândi – logic, organizat, matematic“. A fost momentul în care și-a găsit direcția.

Primii ani la Cluj: începutul urbanismului

Când a ajuns în Cluj-Napoca, în 1967, orașul era într-o perioadă de transformare rapidă. Se ridicau blocuri, se deschideau noi bulevarde, iar urbanismul începea să devină o disciplină strategică, aflată între arhitectură și planificare socială. Tânărul Emanoil Tudose, abia trecut de 25 de ani, a fost repartizat la Institutul de Proiectare și s-a trezit în mijlocul acestei febre edilitare. „De atunci, până la pensionare, m-am ocupat aproape exclusiv de urbanism“, spune el. Au existat însă și câteva excepții, legate mai ales de prietenii și colaborări personale. Printre ele, proiectul unui mic teatru de vară, ridicat la Ciucea pentru Veturia Goga, soția poetului Octavian Goga. „A fost o experiență extraordinară. Sunt mândru că am fost prieten cu Veturia Goga și am lucrat pentru ea. Mi-a rămas una dintre puținele experiențe care m-au făcut să intru în arhitectură. În rest, am mai făcut câteva biserici“.

Urbanismul nu era o specialitate populară în rândul arhitecților. Cei mai mulți preferau să proiecteze clădiri vizibile, nu planuri generale sau studii de sistematizare. „Cei mai mulți colegi refuzau să se ocupe de urbanism. Trecuseră doar temporar prin atelierul de sistematizare, dar voiau să facă arhitectură, deși proiectele nu erau întotdeauna spectaculoase.“

Mănăștur, cel mai mare cartier clujean. Foto: Arhiva personală

Pentru Tudose, începutul a fost dificil. Urbanismul era încă o disciplină tânără în România, iar școala forma mai degrabă arhitecți de clădiri decât planificatori de orașe. „Am învățat foarte greu, pentru că știința de urbanism era slab dezvoltată la noi. În facultate se predau, și uneori se aplicau, principiile urbanismului sovietic, cu avantajele și limitele lui“, subliniază arhitectul. Rigoarea acelor reguli l-a atras: „Urbanismul sovietic cerea disciplină. Totul era normat: numărul de clase dintr-o școală, grădinițele, distanțele, amplasarea punctelor de gunoi, a garajelor, a spațiilor verzi. Totul avea o măsură exactă. Puteai construi un cartier coerent, corect, dacă respectai aceste norme. Nu era o chestiune de artă, ci de precizie“.

În acei ani, norocul i-a scos în cale un mentor important: arhitectul Presecan, „un moț din Apuseni“, după cum îl descrie, care studiase urbanismul la Moscova. „De la el am învățat ce înseamnă circulația, girațiile, rondurile denivelate, drumurile de umbră, legătura dintre pieton și mașină. El m-a învățat ce înseamnă, de fapt, un oraș care funcționează.“

Formarea s-a făcut, însă, în mare parte „pe viu“: „Ca să lucrezi plecând de la zero și să faci cartiere pentru zeci de mii de oameni, nu a fost ușor. Am învățat mergând pe teren, uitându-mă la ce am greșit, la ce se putea corecta“. Spune că uneori învățarea era dură, ca în povestea unui medic oftalmolog auzită la televizor: „Omul spunea că, până a învățat meserie, au rămas în urmă destui fără un ochi. Cam așa a fost și la mine – am învățat greșind, dar am avut tăria să merg mai departe“. Cartierele de la sfârșitul anilor ’60 se bazau aproape invariabil pe geometrii rigide: „Toate se făceau din teu și echer – un bloc perpendicular pe alt bloc, spații pătrate, dreptunghiuri. Așa sunt și cele din București și din marile orașe, toate la 90 de grade“. Cu timpul, această schemă avea să-l nemulțumească, dar la început o respecta cu exactitatea cerută de epocă.

Trecerea la „spații mai libere“

În paralel, cariera sa a luat o turnură neașteptată. A fost rugat să predea un curs despre ecologia mediului construit – o temă aproape necunoscută atunci. „A fost o aventură, pentru că nu exista aproape nimic pe tema asta și a trebuit să învăț enorm“, își aduce aminte. An de an, mergea la București pentru două săptămâni de studiu la Centrul de Documentare pentru Construcții și Arhitectură, unde avea acces la una dintre cele mai mari biblioteci de specialitate din țară. „Aveam diurnă, cazare și un cec cu care puteam plăti traduceri din orice limbă – poloneză, rusă, germană, franceză. Mi se traduceau articole de pe o zi pe alta“. Acele perioade i-au deschis orizontul: „Au fost esențiale. Am putut să aleg singur ce să studiez, să merg din subiect în subiect. Așa s-a născut cursul de ecologie, care mi-a schimbat felul de a gândi, de a exista. Era un curs care mă entuziasma – vorbeam, dansam, recitam, povesteam“.

Piața Mihai Viteazul. Foto: Fortepan

Noua perspectivă teoretică s-a transformat treptat într-o metodă de lucru. Gândirea ecologică l-a ajutat să iasă din tiparele fixe ale sistematizării și să caute echilibrul dintre construcții și spațiile dintre ele. „Am mers pe ideea dinamicii spațiului neconstruit. Am depășit faza urbanizării rigide, cu teu și echer, cu pătratele fără sens, și am început să caut mișcarea, curgerea, legătura între spații. Am trecut la linii curbe, la forme mai libere, la scara cartierului, și m-am tot jucat“.

Așa s-au pus bazele gândirii sale urbane. Dincolo de calcule și normative, Emanoil Tudose începea să vadă orașul ca pe un ansamblu în mișcare, unde spațiile dintre clădiri contează la fel de mult ca structurile în sine. În anii care au urmat, această perspectivă avea să prindă formă concretă în planurile pentru marile cartiere ale Clujului – de la Mănăștur la Mărăști.

MĂRĂȘTI. „Piața oamenilor“ care n-a mai fost

La începutul anilor ’70, Cluj-Napoca intra într-o etapă accelerată de sistematizare. Declicul a venit, potrivit arhitectului Emanoil Tudose, în urma unei vizite a lui Nicolae Ceaușescu în oraș. În timpul unei cuvântări ținute din balconul Palatului Bánffy, liderul comunist ar fi observat, chiar în centrul pieței, toaleta publică aflată sub privirea lui. Mânia sa a fost instantanee: a bătut cu pumnul în masă și a anunțat că va ridica la Cluj „forjele ale căror ciocane se vor auzi până în centru“.

Mărășești, un proiect gândit să respire. Foto: Arhiva Minerva

Câteva luni mai târziu, platforma industrială din estul orașului a început să prindă contur. În doar câțiva ani, aici au fost construite uzine mari, iar mii de muncitori au venit din toată țara. Pentru ei s-au ridicat cămine de nefamiliști, apoi blocuri de locuințe în noile cartiere. Cei care se căsătoreau sau înaintau în vârstă primeau apartamente în Mănăștur, unul dintre primele mari cartiere clujene ridicat sistematic. Pentru a lega zona industrială de vestul orașului, s-a trasat linia de tramvai Mănăștur-Fabricii, gândită să transporte muncitorii între locuințe și uzine. Traseul a fost însă realizat fără o viziune unitară, urmând mai degrabă terenurile disponibile decât structura logică a orașului.

De la grădină la centru comercial

În acest context, zona Mărăști – situată între centrul istoric și platforma industrială – a devenit locul ales pentru extinderea urbană. Aici, planificatorii au văzut posibilitatea de a crea un al doilea centru civic, menit să echilibreze dezvoltarea orașului.

Proiectul coordonat de Emanoil Tudose prevedea o compoziție urbană amplă, organizată în jurul străzii Fabricii. Piața Mărăști trebuia să fie un nucleu modern, cu o axă clară nord-sud și cu două clădiri masive de accent, care urmau să marcheze intrarea în piață. În centrul acesteia, o grădină publică circulară – concepută ca spațiu de promenadă – făcea legătura între zonele de locuire și cele de servicii. Planul includea detalii riguroase de circulație: o girație amplă, calculată „după manual“, pasaje denivelate, trotuare late de 15-18 metri și un sistem coerent de alei pietonale. În partea estică, trei poduri paralele – două pentru trafic auto și unul pentru calea ferată – urmau să conecteze străzile Răsăritului și Câmpul Pâinii cu zona de depozitare de pe malul Someșului. În concepția echipei, o arteră de legătură trebuia să continue spre sud, trecând prin spatele cartierului Gheorgheni, până la Calea Turzii și mai departe către Zorilor.

În anii ’80, forma pieței s-a stabilizat în jurul unei exedre – o spirală amplă deschisă spre vest, între Bulevardul Lenin (azi 21 Decembrie) și ansamblurile de locuințe. Spațiul era gândit pentru lumină, vizibilitate și repaus. Clădirile urmau o curbură ușoară, creând o compoziție fluidă, menită să ofere un contrast cu liniile drepte ale centrului vechi. În proiectul inițial, piața trebuia să fie un loc de întâlnire, cu bănci, vegetație, spații comerciale și terase. În realitate, planul a fost modificat de la o etapă la alta. În locul grădinii centrale s-a construit ulterior un centru comercial, iar pe axa principală s-a ridicat o benzinărie. Biblioteca planificată pentru a marca centrul pieței a fost amplasată în afara aliniamentului, pierzând legătura vizuală cu ansamblul. În timp, trotuarele largi au devenit parcări, iar spațiile pietonale s-au redus la minimum.

Pentru arhitecți, Piața Mărăști a fost o lecție amară despre limitele sistemului: un proiect gândit să respire, sufocat treptat de improvizații și concesii administrative. În desenele de epocă se mai poate citi încă logica de ansamblu: circulațiile ample, ordinea spațiilor, ideea unei „piețe a oamenilor“. Astăzi, din acea viziune a rămas mai ales structura de bază – trotuarele late, dispunerea radială a clădirilor și memoria unui centru care n-a mai fost construit niciodată.

MĂNĂȘTUR. De la plan elegant la îndesiri sufocante

După Mărăști, următorul pas în sistematizarea Clujului a fost Mănășturul – cel mai amplu cartier proiectat în perioada comunistă. Construcția lui a început la mijlocul anilor ’70, ca răspuns la expansiunea industrială și la creșterea populației muncitoare din oraș.

În concepția arhitectului Emanoil Tudose, Mănășturul a fost primul exercițiu urbanistic în care s-a încercat depășirea geometriei rigide, de tip „echer și șablon“. Proiectul a fost conceput în spiritul unui urbanism liber, care privilegia dinamica spațiilor, relațiile dintre clădiri și interacțiunea cu relieful. Spațiul dintre blocuri devenea element de compoziție, nu reziduu. Proiectul urmărea să creeze o coerență între locuire, lumină și mișcare, cu un accent pe zonele verzi și pe circulația pietonală. Circulația auto era împinsă spre marginea cartierului, iar în interior se contura o rețea de alei și spații comunitare.

Mănăștur, în proces de construire. Foto: Facebook

Structura cartierului era definită de așa-numita formă „S“ – o linie de forță care organiza volumul și direcțiile de perspectivă. Ideea nu era una pur estetică, fiind rezultatul studiilor pe machete și al simulărilor acustice. Tudose a colaborat cu specialiști în domeniu pentru a evita reverberațiile între fronturile lungi de blocuri, introducând o deviere de 12-15 grade între tronsoane. Era o abordare experimentală, menită să atenueze zgomotul și să confere dinamism vizual ansamblului. De-a lungul acestei axe principale se grupau unități de cartier distincte, fiecare cu propria școală, grădiniță și spații comerciale. Concepția urbană mergea mai departe decât simpla funcționalitate – era vorba despre crearea unui sentiment de apartenență. „S“-ul nu era doar o formă, fiind o strategie de orientare a privirii și a mișcării.

„Am făcut ordine, dar s-a ales dezordine“

În primii ani, proiectul a avut o logică clară. Trei garaje colective cu câte 500 de locuri fiecare urmau să deservească zonele de locuințe, iar între blocuri erau prevăzute spații pentru sport și recreere – terenuri de tenis, baschet, piste pentru biciclete și săniuș. În sud, spre pădurea Făget și Valea Sfântului Ion, cartierul se deschidea gradual, într-o relație directă cu natura. Finalul de perspectivă trebuia să fie aerisit: trei blocuri distanțate, prin care să se vadă pădurea. „Am vrut să închei cartierul ca în Simfonia lui Beethoven – pam, pam, pam“, spune arhitectul. Dar în anii următori au început „îndesirile“: între cele trei blocuri s-au adăugat alte două, apoi trei, apoi altele, până când spațiile libere au dispărut. Din eleganța inițială a compoziției a rămas doar amintirea; în locul ritmului calculat s-a instalat aglomerația.

Aceeași soartă a avut-o și centrul cartierului. În locul unui spațiu public de întâlnire, prevăzut inițial cu un centru comercial integrat și un garaj pe cinci niveluri, a fost ridicat ulterior primul magazin universal BIG, un tip de complex comercial apărut la începutul anilor ’80, precursor al supermarketurilor de astăzi. Construit pe amplasamentul rezervat parcajului colectiv, acesta a devenit un simbol al „îndesirilor” – soluții rapide care sacrificau planul urbanistic pentru interese de moment. Celelalte două garaje proiectate nu s-au mai realizat niciodată.

În jurul acestei zone centrale, care trebuia să marcheze legătura dintre Mănăștur I și Mănăștur II, proiectanții au încercat să păstreze o coerență între funcțiuni. Au apărut însă abateri tot mai mari: blocuri adăugate pe spațiile verzi, clădiri comerciale ridicate în afara aliniamentelor, densificări necontrolate. „Am început să pierdem sensul inițial al ansamblului“, spunea Tudose. „Am făcut ordine, dar s-a ales dezordine.“

Chiar și așa, planificarea din anii ’70 a lăsat urme durabile. Spre deosebire de alte cartiere construite ulterior, Mănășturul avea spații clare pentru școli, grădinițe și creșe, rezervate proporțional cu populația estimată. Din păcate, multe dintre aceste rezervații au fost ocupate ulterior de alte construcții, iar echilibrul inițial s-a pierdut. Proiectul a fost gândit ca parte dintr-un Cluj policentric: centrul istoric, un centru în Mărăști și unul în Mănăștur. Ideea era să se distribuie fluxurile urbane, să se evite congestionarea și să se creeze o rețea de zone de viață, fiecare cu identitatea ei. Doar că, în realitate, dezvoltarea nu a mai urmat planul. Arhitectul avea să observe mai târziu că mintea umană nu reține mai mult de trei spații deschise succesive; dincolo de acestea, percepția se pierde, iar armonia inițială se diluează.

Ultimul mare cartier comunist, după model de castru roman

La începutul anilor ’80, într-o Românie deja împovărată de directivele centralizate și de austeritatea regimului, Clujul mai avea loc pentru un singur mare cartier: Zorilor. Construit pe pantele sudice ale orașului, între Calea Turzii și strada Observatorului, ansamblul a fost gândit ca o completare a axei urbane care lega centrul istoric de noile zone de locuințe.

Zorilor, un cartier inedit. Foto: Arhiva Minerva

Terenul ales pentru construcție era dificil – fragmentat, cu diferențe de nivel, izvoare subterane și o pantă accentuată către nord. Tocmai aceste condiții au transformat proiectul într-o provocare. Emanoil Tudose și echipa sa au pornit de la ideea de a integra relieful în compoziția urbană, nu de a-l nivela. Cartierul trebuia să urmeze mișcarea naturală a dealului și să ofere o perspectivă amplă spre Valea Someșului și spre Hoia. „Când am început cartierul Zorilor, am revenit la arhitectura clasică – la blocuri așezate la 90 de grade, ușor de perceput la nivelul pietonului. Nu mai era nevoie de sofisticări, de jocuri de forme. După Mănăștur, unde am mers pe dinamica spațiului curbat, am simțit nevoia de claritate“, povestea arhitectul.

Proiectarea a început cu Zorilor Nord, prima etapă a ansamblului. Într-o vară secetoasă, când terenul era acoperit cu lanuri de orz uscate și ochiuri albastre de apă freatică, s-a ales numele cartierului. „Și-au fost toți de acord să-i spunem Zorilor, după o stradă care exista deja. Mi-a plăcut numele – și ideea zorilor, cu lumina care curge de la răsărit până la apus“.

Inovația timpului: garajele subterane

Planul urbanistic a fost conceput după modelul castrului roman, structurat în jurul celor două axe principale – cardo și decumanus – care se intersectau în centrul cartierului: „Centrul Zorilor s-a construit pe ideea acestor două străzi, la 90 de grade, apoi rafinate. Este singurul cartier din Cluj care are un centru propriu, complet funcțional – nu doar un spațiu între blocuri, dar o zonă folosită zilnic. Acolo se află toate dotările: prăvălii, farmacie, piață, comerțul de zi cu zi“, subliniază Tudose.

Spre est, decumanus pornea din prelungirea străzii Pasteur, traversa zona Pieței Păcii și se oprea în Calea Turzii. Pe direcția nord-sud, cardo urma traseul străzii Zorilor și cobora spre Făget, zonă destinată agrementului. Intersecția celor două devenea o girație amplă, concepută pentru a distribui circulația auto în toate direcțiile. În jurul acestor axe se organiza viața cartierului. Spațiile comerciale, piața agroalimentară, școlile, grădinițele, cafenelele și cofetăriile erau dispuse în proximitate, într-un model de viață pietonală care, în epocă, se dorea modern.

Proiectul s-a remarcat prin atenția pentru detaliu. Fiecare dotare fusese analizată sociologic și psihologic – de la amplasarea chioșcurilor până la distanța dintre locurile de joacă și drumurile principale. În jurul cartierului, o centură verde lega axele principale și asigura o continuitate a spațiilor libere. Spre vest, în apropierea Spitalului de Recuperare, era prevăzut un complex sportiv cu terenuri de tenis, handbal, baschet, o piscină și un stadion de cartier. „Am mizat pe ideea extinderii străzii Observator spre Gheorgheni, dar nu s-a realizat. În schimb, am prelungit strada Pasteur spre deal, către Zorilor. A fost o bucurie profesională. Mă jucam, cum spuneam eu, cu poveștile pe care mi le spunea orașul“.

Zorilor Nord a adus și o inovație rară în urbanismul epocii: garajele subterane. Într-un context în care standardele nu permiteau astfel de soluții, echipa lui Tudose a reușit să introducă câteva sute de locuri de parcare sub blocuri, colaborând cu specialiștii în drumuri pentru a adapta pantele și rampele de acces.

În a doua etapă, Zorilor Sud 1, proiectul s-a extins spre zona Observatorului, cu un ansamblu de clădiri înalte (P+10), unite la parter prin spații comerciale. În Zorilor Sud 2, arhitectul a revenit la o compoziție mai „cuminte“, cu blocuri amplasate perpendicular, la 90 de grade, și o circulație auto organizată integral „pe dreapta“ – o soluție rațională, care privilegia claritatea vizuală și orientarea ușoară. Axele erau dublate de spații verzi, iar între ele se formau alveole intime, cu locuri de joacă și grădini protejate de trafic. „Zorilor a fost o jucărie“, spunea Tudose. „Un cartier cu care m-am bucurat să mă joc, dar care a fost și una dintre cele mai grele încercări profesionale“.

Anii negri ai blocurilor prefabricate și creativitate îngrădită de norme

Pentru Emanoil Tudose, anii petrecuți în colectivul de la Institutul de Proiectare au însemnat o continuă efervescență profesională. Atmosfera de atunci era una în care ideile se nășteau din dezbatere și contradicție. „În decursul anilor, ca urbanist, m-am bucurat extraordinar de prezența multor colegi. Aveam discuții lungi la panou, îi invitam pe arhitecți și «ne certam» ore întregi, de obicei seara. Ne contraziceam, dar nu trebuia să fim mereu de acord. Din acele dispute învățam unde erau punctele dureroase ale unei probleme. A fost o perioadă formidabilă pentru mine“.

Tudose vorbește despre acei ani prin prisma pasiunii profesionale care i-a legat pe arhitecți și urbaniști. „Noi nu făceam proiecte pentru bani. Aveam un salariu fix, uneori un plus de 20% pentru ore suplimentare. Concurența dintre noi nu era financiară, ci profesională: cine face o lucrare mai de Doamne-ajută. Ăsta e un aspect care merită reținut“.

În spatele acestei libertăți de gândire se ascundeau însă norme stricte și decizii adesea arbitrare. Sistemul impunea limitări, iar soluțiile trebuiau găsite în interiorul lor, cu posibile riscuri pentru cei care îndrăzneau să le conteste. „Una dintre poveștile de bază ale meseriei era să găsim soluții bune în condițiile unor legi dure, limitative. Țin minte un decret prezidențial care spunea că terenurile din mediul rural nu pot depăși 250 de metri pătrați. Într-o ședință publică, am demonstrat că, în 250 de metri pătrați, dacă intră un car cu boi, acolo rămâne. Le-am spus că boii nu pot da cu spatele, ei merg doar înainte. Am crezut că mă saltă. Noroc că am avut un director deștept, care a decis ca oamenii să primească două parcele de câte 250 de metri pătrați. Așa s-a făcut în multe sate din județul Cluj“.

Anii de vârf ai construcțiilor comuniste au adus și perioade epuizante. „Au fost ani negri, când în Cluj se ridicau 9.000 de apartamente pe an. Blocuri prefabricate, fără izolație termică, o competiție între județe care nu se mai termina“. Totuși, chiar și într-un sistem rigid, existau nuanțe de libertate. Întrebat dacă mai era loc de creativitate, Tudose explica: „Am avut libertate deplină, în limitele respectării normelor. Trebuia să asigurăm un număr precis de blocuri, de apartamente, de școli, creșe, grădinițe, spații comerciale. În rest, ținea de fiecare cum voia să-și facă lucrarea. Asta e partea bună și partea rea“. Această libertate era, în fond, o chestiune de implicare personală, de felul în care alegeai să te raportezi la meserie. „Ca în trafic. Există reguli de circulație, dar nu sunt doi șoferi care să conducă la fel. Unul ia curba cu eleganță, altul cu viteză, dar niciunul nu e pe pilot automat. Așa eram și noi. Depindea de cât de mult voiai să te implici“.

Ce a mai rămas din orașul desenat pe planșetă

Când vorbește astăzi despre cartierele pe care le-a proiectat, Emanoil Tudose o face cu un amestec de detașare și îngrijorare. Spune că multe dintre ele nu mai păstrează aproape nimic din intenția inițială. „Cartierele au fost masiv modificate, din cauza unor prevederi aiuritoare ale legislației de după ’89, care a permis tot felul de îndesiri. Nu s-a mai ținut cont de nimic“.

Schimbările care l-au marcat cel mai mult sunt cele care țin de felul în care spațiul public a fost invadat de trafic și de mașini parcate peste tot. „Am rezerve foarte mari în legătură cu ce s-a întâmplat. Nu s-a mai ținut cont de necesitatea unor spații dedicate parcării. Toate orașele sunt burdușite de mașini, pe străzi și pe trotuare“. Observă aceeași lipsă de măsură și în felul în care s-a construit în ultimele decenii, fără o gândire coerentă a traficului și a infrastructurii. „Cum e posibil să ridici în centrul orașului clădiri cu zeci de etaje, fără să te gândești că străzile sunt aceleași, gândite pentru căruțele cu cai? Se fac etaje întregi de parcări subterane, dar nimeni nu se gândește ce se întâmplă la suprafață. Sunt indignat că orașele au devenit locuri de parcare. Și degeaba spun asta. Nu o să bage politicienii în seamă asemenea probleme“.

Nu mai urmărește îndeaproape ce se construiește astăzi, dar rămâne atent la principiile care ar trebui să guverneze o administrație: „Eu povestesc ca istorie ce și cum a fost. Nu am cum să dau sfaturi sau idei, pentru că sunt depășit. Nu mai știu ce se întâmplă, cine face o lucrare importantă, cine nu. Dar un lucru rămâne valabil: responsabilitatea e la cel care dă autorizația, nu la proiectant. Autoritatea locală ar trebui să stăpânească tot, să știe tot. Credeți că mai există cineva care știe?“.