"Intelectualii sunt câinii de pază ai cetăţii"

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, în dialog cu Radu Călin Cristea, în 1990, în casa lor de la Paris Ieri au fost aduse în ţară urnele conţinând cenuşa Monicăi Lovinescu

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, în dialog cu Radu Călin Cristea, în 1990, în casa lor de la Paris

Ieri au fost aduse în ţară urnele conţinând cenuşa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca. O ceremonie specială s-a desfăşurat la Ateneul Român şi apoi, la Casa Eugen Lovinescu. S-a spus şi s-a scris mult în aceste zile despre această voce autorizată a Europei Libere.

Amfiteatru: Voi începe dialogul nostru printr-o întrebare imensă pornind ea însăşi de la un gând al lui Paul Nizan care-i socotea pe intelectuali ca pe nişte "chiens de garde" ai cetăţii: sunt aşadar intelectualii români de astăzi nişte câini de pază ai cetăţii?

Monica Lovinescu: Intelectualul este un termen relativ recent, el datează de la afacerea Dreyfus. Ce este deci un intelectual? Este un artist, un scriitor, un gazetar care profesează, deci intră în cetate. Intelectualul poate intra în cetate pentru a sluji o ideologie totalitară, ceea ce în Occident devenea o poveste de religie transfigurată, şi atunci deserviciile sale sunt grave, ireparabile.

Însă în clipa în care intelectualul îşi asumă funcţia lui adevărată care este una de critică a puterii, atunci da, el nu-şi trădează condiţia. După revoluţie cred că în marea lor majoritate intelectualii români au fost o surpriză admirabilă, cu surprizele pe care le ştim cu toţii.

Intelectualii s-au transformat peste noapte în comentatori politici, oferindu-ne surprize excepţionale care vin nu numai de la scriitori, dar şi de la sociologi, de la oameni de ştiinţă etc. şi cred că aceasta este unul din miracolele României de după Ceauşescu.

Acea funcţie critică de care aminteam puţin mai devreme înseamnă a înlocui monologul prin dialog, prin acel dialog ce, singurul, ne îndreaptă spre democraţia moştenită de la greci, spre sensul ei dintâi - acela de a cerceta adevărul şi de a colecta excesele puterii. Cred că din acest punct de vedere intelectualii români ne-au oferit un spectacol pe care l-aş califica drept neaşteptat.

Virgil Ierunca: Neaşteptat de luminos pentru că cei mai mulţi dintre ei fără o pregătire politologică precisă şi spre deosebire de tipul de angajament al intelectualului occidental (care poate fi dublu - unul spre politic, altul spre politică), cumulează mai multe vocaţii.

Avem intelectuali care situează cu multă subtilitate fenomenul politicului într-un context sociopolitic, dar şi original, în sensul nefast al originalităţii, care este cazul României. Sunt intelectuali care coboară din turnul de fildeş şi intră în politica imediată, gest care pentru societatea civilă românească, cu crizele ei succesive, nu poate fi decât binevenit.

Deci, spre deosebire de intelectualul occidental care ajunge la un fel de specializare (şi societatea e alta, evident), intelectualul român, împins de istorie, ajunge la un fel de simbioză a politicii cu politicul, preocupare ce devine angoasantă pentru că este imediată.

Monica Lovinescu: Acum, după ce l-am încununat cu toţi laurii pe inteelctualul român, trebuie să ştim că el are în faţă o sarcină absolut onirică, asta cel puţin din două cauze: una - pentru că societatea civilă românească încă nu există şi a doua - pentru că noi n-am avut înainte o dizidenţă intelectuală coerentă sau cel puţin cât de cât colectivă.

De aici - campania care se poate duce împotriva intelectualilor, de aci lipsa de punte de comunicare dintre intelectuali şi o societate mai mult informă, compusă mai mult dintr-o populaţie ce ar urma să devină societate civilă.

Prima şi cea mai constantă manifestare a minciunii a fost limba de lemn

Amfiteatru: Sunt, toate, acestea, efectele logice ale celui mai dur fenomen creat de sistemul totalitarist: absenţa alternativei. Automatismele vieţii cotidiene, tirul cu acţiune perfidă al mass-mediei, psihoza indicaţiei care unea mereu aceleaşi puncte, într-un stupid du-te-vino, toate acestea au slăbit extraordinar instinctul atât de curativ al relativităţii.

Şi pentru noi e un şoc văzând ce ni se întâmplă, nu sunt foarte convins că nu ne şi pierdem cumpătul de multe ori, intrând într-un fel de transă şi scriind, scriind, cu furie şi disperare despre teme la care acum un an nimeni nici măcar nu visa.

Mai clare sunt lucrurile pentru cei fără dubii, pentru cei care înlocuiesc cu inima uşoară cea mai agresivă dictatură din Europa cu reprezentanţi, unul şi unul, al vechii nomenclaturi comuniste. În privinţa liderilor săi politici, poporul nostru n-a avut o mână prea norocoasă şi mă tem că ghinionul acesta istoric se perpetuează...

Monica Lovinescu: Nu ştiu cum se ivesc liderii, dar ştiu cum se constituie o societate civilă. Mă gândesc la Piaţa Universităţii pe unde am trecut în mai multe rânduri şi mi s-a părut un exemplu extraordinar de ordine democratică paşnică.

M-am întâlnit la Bucureşti cu studenţii de la drept şi nu numai. Mi s-a părut că se poate aştepta de la ei constituirea unei pături politice cu condiţia să renunţe la faimosul "apolitism" care nu înseamnă nimic. Un intelectual în cetate nu poate fi apolitic. Sigur, n-ar fi de mirare ca viitorii lideri ai României să ţâşnească din mediul cultural.

Am la îndemână nu exemple clasice, Havel în primul rând, ci situaţia din Republica Peru: ţară subdezvoltată, terorizată de extrema stăngă, fără structuri liberale şi democratice. Cine putea candida petnru preşedinţia Peruului eliberat? Mario Vargas Llosa. Sunt sigură însă că lui Havel i-ar face mare plăcere să poată reveni la piesele lui. Dacă Llosa sau Havel visează gloria o fac nu ca preşedinţi, funcţie a bsolut sacrificială.

Virgil Ierunca: Eu cred că de la supoziţie se poate pleca la o certitudine. Faptul că Llosa este ameninţat de extrema stângă comunistă e o ecuaţie foarte importantă pentru că înseamnă ultimul vot istoric negativ dat comunismului.

Eşecul comunismului, cu tot dezastrul post-comunist, nu putea veni decât de la intelectuali. Faptul că ei sunt acolo, chiar înfrânţi, e un semn de naştere al societăţii civile. Trebuie să observăm că numai din rândurile intelectualului şi al artistului responsabil se poate recruta identitatea unei personalităţi care să gireze epoca pont-comunistă. De ce? Pentru că toţi aceşti artişti opun noţiunii tradiţionale de politician o noţiune nouă: adevărul.

Monica Lovinescu: Când propunea regimului comunist primele reforme, Soljeniţîn insista asupra luptei împotriva minciunii. Or, prima şi cea mai constantă manifestare a minciunii a fost limba de lemn. Iată pentru ce intelectualii şi scriitorii trebuie să restabilească limba adevărată, limba adevărului împotriva minciunii.

Ei şi alţii. Asta nu înseamnă, desigur, că toţi intelectualii trebuie să devină politicieni pentru tot restul vieţii. Înseamnă însă că ne aflăm într-un moment-cheie când nu avem ce să facem, când minciuna a devenit sistematică şi a căpătat proporţiile unui munte.

Unui munte ce trebuie demolat încetul cu încetul pentru a ajunge la rădăcina minciunii. Cum să te dezbari de minciună? Restabilind adevărul. Cum restabileşti adevărul? În primul rând prin limbaj şi aici rolul intelectualului mi se pare decisiv.

Virgil Ierunca: În fond, una din perversiunile fundamentale ale comunismului este pervertirea cuvântului. Nu e un hazard că noii lideri care apar în statele asediate atâţia ani reaşază cuvântul la începutul lui.

Monica Lovinescu: Intelectualul mai are de jucat şi un alt rol. Întrebat de ce a intrat în viaţa politică, acelaşi Llosa a răspuns că pentru a încerca să introducă şi în politică ideile şi valorile. Or, situaţia României este gravă pentru că introducerea acestor idei şi valori se poate produce numai într-o democraţie, fie ea şi foarte la început, şi numai în adevăr. În acel adevăr care României încă îi lipseşte.

Amfiteatru: Într-atât a fost stors de bun simţ acest concept de spirit naţional încât mă gândesc cu spaimă dacă va mai avea cineva curând curajul să scrie versuri patriotice.

Monica Lovinescu: E vorba iarăşi, de acea desfigurare de care am vorbit. Probabil unul din ultimii care a putut scrie asemenea versuri a fost Marin Sorescu, dar asta la începuturile sale ca o reacţie împotriva Rusiei ocupante...

Virgil Ierunca: Ieşeam de-abia dintr-o ocupaţie şi era firesc să te întorci spre fiinţa ţării tale, pentru ca s-o regăseşti.

Monica Lovinescu: Exact ce au făcut francezii sub ocupaţie.

Virgil Ierunca: Eu însumi am publicat în vremea aceea o carte intitulată "Româneşte" pentru că asistam la un dublu proces de desfiinţare a fiinţei romăneşti: o ocupaţie comunistă şi o rusificare a ţării. Dar asta nu era naţionalism, ci întoarcere la fiinţa românească asediată pe de o parte de un sistem de barbarie modernă - marxism-leninismul, iar pe dealta de un imperiu rus dintotdeauna travestit în bolşevism.

De aceea nu poţi să vezi în Iorga, în Bălcescu, în Maiorescu, în Carp etc. nişte naţionalişti în sensul exacerbat şi nociv al cuvântului, intervenţia lor era legitimată de cu totul alt context. Una este să te afli într-un concert european şi, alta să parodiezi în numele naţionalismului însăşi fiinţa naţională.

Monica Lovinescu: Ceauşescu n-a fost numai împotriva minorităţilor, cum se spune, el a fost împotriva României şi de aceea numai o politică real anticeauşistă şi anticomunistă ar fi aceea care ar reda nu doar drepturile minorităţilor, ci şi pe ale tuturor românilor de a se simţi români în Europa.

Acum, să fiu bine înţeleasă. Ceea ce se petrece acum în România nu mai este la fel ca sub Ceauşescu şi comunism. Este evident. Sunteţi aici, stăm de vorbă, am venit la Bucureşti şi am stat de vorbă. Există libertăţi şi posibilităţi de a se câştiga democraţia, după cum există reflexe poate la fel de puternice de a frâna manifestarea opoziţiei. Nici nu i-aşi numi naţionalişti pe cei de la "România mare", e vorba mai degrabă de xenofobie şi şovinism. E ultima lor paradă pe care o desfăşoară în voie pentru că se simt ocrotiţi de putere.

Amfiteatru: Ei invocă protecţia şi nu li se dă un răspuns negativ.

Monica Lovinescu: Li se dau mai multe răspunsuri, mai mult spre pozitiv decât spre negativ, numai că acum ei nu mai sunt purtători de cuvânt. Pe vremea lui Bălcescu naţionalismul avea un scop foarte precis - integrarea noastră într-o mişcare europeană.

Altfel spus, în momentele de criză, naţionalismul nu este neapărat un păcat capital. Sub ocupaţie germană, Franţa a fost naţionalistă, dar în acelaşi timp democrată. Bălcescu lupta să ne scoată din anonimat, să arate Europei că suntem o naţiune puternică şi definită. Acum situaţia europeană şi mondială e cu totul alta, aşa încât a-i socoti naţionalişti pe cei de la "România mare" înseamnă o favoare pe care n-o merită.

Rămâne răspunderea enormă pentru sângele vărsat

Amfiteatru: Vă propun o mică abatere, pentru a intra şi mai profund în sfera politicului strict. Dialogul nostru are loc la puţină vreme după ce dumneavoastră, Monica Lovinescu, aţi comentat la "Europa Liberă" cartea despre România scrisă de Michel Castex.

Vă propun să insistăm asupra uneia din tendinţele cărţii, aceea de a descifra enigmele evenimentelor din decembrie în descendenţa unor scenarii. Mai exact, a unui scenariu omogen care a decis întâmplările de până acum, fără a-şi spune însă ultimul cuvânt.

Apelul la asemenea scenarii ar fi, dacă doriţi, un artificiu logic menit să foreze acolo unde se pare că nu există nici un interes de a se scormoni pre atare. resurecţia fostei securităţi a devenit un fapt notoriu, procesele politice se desfăşoară de o manieră burlească, vechii activişti sunt şi ei cocoloşiţi şi, dând din coate conform obişnuinţei, unii dintre ei au reuşit să nu-şi piardă scaunul sau chiar să recucerească reduta pierdută. Dumnezeu mai ştie ce este scenariu şi ce întâmplare, cât o lovitură de stat şi cât revoltă populară. Dar să nu ne îndepărtăm prea tare de ipotezele lui Castex...

Monica Lovinescu: Am spus despre cartea lui Castex că mi se pare foarte hazardată prin însăşi coerenţa ei excepţională. Cred că în viitoarea unei mişcări populare lucrurile sunt mult mai complicate. Că a fost şi un complot sau măcar o încercare de complot asta cred că este evident pentru toată lumea.

Ceea ce nu se poate şti clar este dacă a existat o mişcare populară de care s-au servit cei ce pregăteau complotul sau dacă însăşi această mişcare, mergând foarte departe, la Tökes şi Timişoara, a fost provocată. Din păcate, nu sunt elemente suficiente pentru a susţine nici una dintre variante. Acestea fiind spuse, chiar dacă a fost o lovitură de stat şi chiar dacă mişcarea de stradă a început prin provocare, nu e mai puţin adevărat că mişcarea populară a existat şi că toţi cei care au fost aduşi astfel la putere sunt responsabili de oamenii aceia care şi-au riscat şi şi-au dat viaţa pentru îndepărtarea lui Ceauşescu şi a comunismului.

Oricum am întoarce lucrurile rămăne răspunderea enormă petnru sângele vărsat. Dacă acum doi ani, de pildă, aceşti domni care au complotat reuşeau o lovitură de stat pentru a ne oferi un socialism cu faţă umană cred că poporul era mai mult sau mai puţin satisfăcut.

Mişcarea noastră, revoluţia română, adăugaţi ghilimele dacă doriţi, a izbucnit însă într-un cu totul alt context, într-un moment când ţările saltul direct spre democraţie fără să facă altul direct spre democraţie fără a trece prin acest tip imposibil de socialism.

Dacă vărsarea de sânge ar fi fost evitată şi dacă domnii care au complotat, de vor fi făcut-o, ne-ar fi făcut cadou un socialism uman cred că nu s-ar fi ivit pretenţia ce a părut exorbitantă a acelui "Jos comunismul!" clamat în atâtea rânduri şi mai ales în Piaţa Universităţii.

Însă din moment ce a fost vărsare de sânge, din moment ce toate celelalte ţări au reuşit o trecere relativ liniştită spre democraţie, iar vechile partide comuniste au avut bunul simţ de a candida chiar ca partide comuniste la alegeri (pierzându-le, ele s-au scos singure din uz) cred că pretenţiile noastre pot fi maxime.

Amfiteatru: A fost Gorbaciov un "spiritus rector" al acestei schimbări la faţă a Europei de est?

Virgil Ierunca: Aici sunt mai puţin categoric. Bineînţeles că tot ce s-a întămplat în estul Europei se datorează acordului său, acestui "feu vert" arătat transformărilor, dar eu consider că orientarea a fost generală şi, cu o anume abilitate, Gorbaciov şi-a însuşit aceste mutaţii ca pe nişte victorii personale.

Acest lucru cred că nu-l înţelege preşedintele Iliescu, că Gorbaciov însuşi a depăşit de mult prima fază, că după ce a dat libertate ţărilor respective a încetat să o... vegheze asupra unei modalităţi precare a evoluţiei lor. Dacă tipul de conducător care este Iliescu era valabil pentru un moment definit, mentalitatea sa nu mai poate fi sprijinită astăzi în primul rând de Gorbaciov.

În primul rând pentru că Gorbaciov însuşi a evoluat. În momentul în care televiziunea română aşa-zicând liberă a ajuns să obţină monopolul asupra mass-mediei româneşti, Gorbaciov înfiinţează televiziuni libere pretutindeni. În fiecare zi asistăm la un pas spre liberalizarea socială, politică şi culturală a Rusiei sovietice. Momentul prim e complet depăşit.

Amfiteatru: Şi totuşi liderii noştri de astăzi se socotesc emanaţii ale revoluţiei...

Virgil Ierunca: Emanatia domnului Iliescu nu mai are nici un piedestal şi nici o raţiune de a fi. El este complet suspendat, s-a condamnat la o singurătate totală prin lipsa oricărei imaginaţii politice.

Sub stalinism, ţara este atât de ferecată, încât nimeni nu întindea mâna unui exilat

Amfiteatru: Îmi îngădui să vă contrazic. Imaginaţia de a chema minerii pentru a-şi pedepşi propriul popor cred că a stârnit valuri de invidie la toate colţurile lumii...

Virgil Ierunca: ... şi i-a sporit şi mai mult izolarea. Acum domnul Iliescu este tot atât de izolat la Moscova cum a fost în Piaţa Universităţii din Bucureşti.

Amfiteatru: Nu ştiu dacă vreodată în România ruptura dintre categioriile sociale să fi fost atât de puternică încât una din clase să defileze şi să ceară moartea celeilalte. Izolarea puterii cred că a devenit atunci mai puternică decât oricând, la reroarea ei de strategie - flagrantă.

Monica Lovinescu: Au fost aţâţate toate aceste porniri moştenite din ceauşim. E şi o consecinţă a dezinformării sistematice practicate de televiziune, mai ales. Presa fesenistă e şi ea pe post de calomniatoare constantă, iar omul nou este flatat în ce are el mai oribil.

Virgil Ierunca: Suntem ultima ţară în care forma imediată şi permanentă de guvernământ este minciuna. Au mai rămas numai câteva ţări africane.

Amfiteatru: O întrebare pornind de la o observaţie care m-a mâhnit. În ţară, intelectualii, scriitorii în speţă, au trecut aproape spontan în opoziţie, cu excepţiile cunoscute. Oameni pe care-i ştiam alături de noi, pătimind din cauza lui Ceauşescu şi păstrându-şi onestitatea, au ajuns să gândească altfel decât noi. Nu mă interesează acum cine are dreptate şi cine nu.

În exil lucrurile sunt absolut similare, dar iarăşi nu mă priveşte de partea cui este adevărul. Constat doar scindări grave şi o sfărâmare a acelei coeziuni atât de compacte sub Ceauşescu. Nu vreau să fac un caz din faptul că încă ne mai temem că a fi în opoziţie îţi dă senzaţia că eşti o "fiinţă asediată", ca să vă preiau formularea.

Senzaţie ce nu răsare chiar din neant, închipuiţi-vă ce se întâmpla dacă în iunie Ana Blandiana (aflată în Canada) ori Gabriel Liiceanu (prinzând pe furiş un avion salvator) dădeau ochii cu distinsele feţe minereşti. Şi acum întrebarea, socotiţi că dacă ar curge de acum încolo o picătură de sânge intelectual, şi nu m-aş mira să curgă, s-ar produce oare o reacţie colectivă de protest ori s-ar protesta, ca să mă exprim astfel, pe secţiuni?

Monica Lovinescu: Lucrul acesta s-a şi întâmplat aici, în exil unde pentru "Comitetul Marian Munteanu" au semnat toţi intelectualii, cu câteva excepţii cunoscute. Unitatea s-a reformat imediat. Picătura de sânge a lui Marian Munteanu a iscat imediat fenomenul de care vorbiţi.

Virgil Ierunca: Este chiar de datoria unui exilat de a privi cu îngrijorare spre ţara lui atunci când aceasta se află la ananghie. Când victimele şi sângele care curge sunt româneşti atunci privirea oricărui intelectual român, oriunde s-ar găsi el, se întoarce spre ţară. N-aş vrea să pomenesc însă de noţiunea globală a exilului, ci de exilaţi.

Pentru că au fost faze de relativă liberalizare a regimului Ceauşescu când intelectualii exilaţi au cedat şi au intrat într-un fel de dialog corupt şi vinovat cu puterea. Era acea falsă deschidere a lui Ceauşescu, moment când am şi scris într-una din revistele mele că abia atunci începea adevăratul exil.

De ce? Pentru că sub stalinism ţara era atât de ferecată încât nimeni nu întindea mâna unui exilat, decât acelui corupt care trecea cu arme şi bagaje de partea autorităţilor sau devenea spion. Deci puterea comunistă nu avea nici un fel de dialog cu exilul. Când a apărut acea liberalizare au apărut şi primele tentaţii, au fost destui intelectuali care s-au compromis şi atunci s-a spart unitatea exilului.

Monica Lovinescu: După '77 se petrece un alt fenomen. Este momentul când Goma este expulzat din ţară, după ce a fost închis şi terorizat. Ceauşescu a hotărât că străinătatea trebuia neutralizată pentru a nu juca un rol periculos pentru ţară, aşa că au fost trimişi peste graniţă foarte mulţi agenţi care s-au cuibărit, bineînţeles, la extrema dreaptă, încercând reînvierea unui fenomen legionar ce nu exista în exil până atunci.

Exilul a fost un laborator a ceea ce se petrece acum în România. Au fost şi aici începând cu '77 campanii de calomnii împotriva exilaţilor) purtate într-un stil suburban şi subdezvoltat), au apărut ziare, chipurile ale exilului, plătite de la Bucureşti şi răspândind tot soiul de minciuni, s-a încercat chiar asasinarea unor intelectuali. Acest laborator îl regăsim cu stupoare răspândit în toată România.

Amfiteatru: Propunându-vă să închidem aici dialogul nostru aş porni de la ideea domnului Ierunca, lansată puţin mai devreme, anume că anul '65 a marcat intrarea în adevăratul exil. Să ne dorim cu toţii că anul '90 nu va însemna o bornă pentru un nou exil românesc, cu sediul în ţară sau în afara graniţelor ei.

Monica Lovinescu: Sperăm şi noi din tot sufletul.

(Paris, septembrie, 1990)