Ellington - jazz-ul secolului

Daca numele tau de familie e Ellington, n-ai alta sansa decat sa fii foarte bun. I se intampla lui Paul, nepotul marelui Duke. Duminica seara, la Sala Palatului, seful de orchestra de doar 26 de ani

Daca numele tau de familie e Ellington, n-ai alta sansa decat sa fii foarte bun. I se intampla lui Paul, nepotul marelui Duke. Duminica seara, la Sala Palatului, seful de orchestra de doar 26 de ani si-a pus la treaba gasca vesela (pe numele ei de scena Duke Ellington Orchestra) si, impreuna, au povestit romanilor pre limba jazz-ului. Teme standard, accente de blues si chiar piese vecine cu rock'n'roll-ul au facut din cele aproape doua ceasuri ale concertului o calatorie in timp. O intoarcere la frenezia cu care unii nu descopereau America, ci un nou spirit al sau. Probabil ca si prohibitia parea un fleac, in serile pe care ti le petreceai, dansand, in cluburile anilor '30. Ringurile erau ticsite cu perechi pentru care muzica facea mai mult decat noile legi ale administratiei. Bucuria de a fi american era mai autentica in subsolurile decorate cu fum gros decat in oricare declaratie strabatuta de fior caznit patriotic. Astazi nu se mai intampla asa. Industria cantareste mai mult decat pasiunea, muzicienii de jazz se intrec intre ei, in loc sa daruiasca publicului. E concluzia grava la care a ajuns Paul. Tocmai de aceea, se fereste cat poate de asta. Duminica, la Sala Palatului, Duke Ellington Orchestra s-a "lipit" in permanenta de cei din sala. I-a ajutat si muzica seducatoare, dar si stiinta cu care manuiesc instrumentele si sentimentele. Suflatorii isi paraseau, pe rand, locul din fata pupitrului, pentru cate un solo la marginea scenei. Iar fluidul cand saltaret, cand lenes, dar mereu fermecator, al jazz-ului "de familie buna" a circulat nestingherit catre spectatori. Duke a murit in 1974. Fiul sau, Mercer, 22 de ani mai tarziu. Prezentul e al lui Paul, care, cu o reverenta, ii pune la treaba pe veteranii cu care a cantat ilustrul sau bunic. Impreuna fac ca un drum inceput acum un secol sa nu se termine. Nu zornaitul impersonal al banilor, ci mormaitul nervos al corzilor de la contrabas, tanguiala delicata a trompetei ii fac sa mearga mai departe. Si, de fapt, importanta nu e destinatia, ci calatoria.