Ce i-a lipsit lui Mircea Cărtărescu, pentru a lua Nobelul în acest an. Scriitorul a fost nominalizat în ultimele 20 de ediții

Premiul Nobel pentru Literatură 2026 i-a revenit, anul acesta, scriitoarei canadiene Anne Carson, pentru opera sa îndrăzneață și inventivă, care, într-un dialog ludic cu tradiția clasică, a creat forme noi pentru literatura contemporană. 

Mircea Cărtărescu a ratat Nobelul pentru Literatură și în acest an Foto: EPA EFE

Mircea Cărtărescu, aflat pe lista scurtă nominalizaților, nu a obținut premiul, deși este vehiculat de peste două decenii de critici ca posibil laureat. 

Sînziana Mocanu, antropologă și creatoare de conținut cultural cu focus pe piața de carte, explică pentru „Adevărul” ce i-a lipsit lui Cărtărescu în ediția de anul acesta și ce anume a impresionat în opera Annei Carson, inclusiv în romanul Autobiografia Roșului, cunoscut pentru maniera sa specifică, la granița dintre poezie și proză. 

„Despre Anne Carson știm că are o pasiune pentru mitologie și că scrie la graniță dintre poezie și proză. Cel mai cunoscut roman al ei este Autobiografia Roșului (roman tradus la editura Trei imprintul Anansi) care este scris în maniera ei specifică, în versuri. Aici apelează la legenda lui Herakles (Hercule) a cărui a zecea muncă a fost sa-l ucidă pe Geryon. La Carson aceste două personaje devin doi adolescenți care se îndrăgostesc, iar roșul capătă atât valente erotice, cat și simbolistica urii aduse comunității Queer”, a precizat Sînziana Mocanu.

Întrebată ce operă i-ar fi adus și anul acesta un loc pe lista scurtă lui Mircea Cărtărescu, creatoarea de conținut cultural a menționat opera „Solenoid”.

„Categoric Solenoid. Proza lui Cărtărescu se bucura de un real succes pe plan mondial, chiar dacă Academia Română refuza să-l primească și subliniează că scrie exclusiv despre “tăticul, mămica și Mirciulică”. Dacă nu mă înșel,  Nicolae Breban, membrul Academiei care a adus această critică”, a mai declarat Sînziana Mocanu.

Referitor la ghinionul scriitorului Mircea Cărtărescu, care nu reușește să se impună în ultimele 20 de ediții ale prestigiosului premiu, Sînziana Mocanu a transmis:

„⁠Cred că răspunsul e complex. Vorbeam zilele trecute cu o autoare basarabeancă despre cum, la nivel de percepție mondială, mi se pare ca literatura din fostul bloc comunist poartă o anatemă a superficialității. Sigur, Cărtărescu e apreciat de profesori de la Columbia, așa cum am văzut recenzia pozitivă a unui profesor asociat de acolo. Nu ne ajută faptul că primul roman din spațiul romanesc, Ciocoii vechi și noi (1863) al lui Filimon a fost scris la prea mulți ani după deschiderea primei librării din Marea Britanie, Hatchards (1797) și că nu avem o literatură veche. 

Literatura română e una tânără, nu avem “cărți cult” pe care să le punem pe masă culturii mondiale și să zicem “hai viețile mele că suntem și noi cineva”. Spațiul literar este, aș zice căpușat, de ideea că literatura bună vine din spațiul anglo-saxon pentru că acolo vedem “tradiția”, ei “dau ora exactă”. Bine, în ultimii ani se vede o evoluție, însă cred că mai durează până țările din est vor fi recunoscute”, a mai transmis Sînziana Mocanu.

Creatoarea de conținut susține că lui Mircea Cărtărescu nu îi lipsește nimic pentru a primi un Nobel în edițiile viitoare, însă înainte de această recunoaștere ar fi de bun augur ca Academia Română să-i ofere un loc în rândurile sale.

„Nu cred că îi lipsește ceva de natură literară. Cred cu tărie ca ar trebui primit în Academie, respectiv cred că ar merita un Nobel, și chiar nu mă consider naționalistă și nici un mare fan al stilului său nu sunt. Cred că doar nu a venit momentul fostului spațiu comunist să intre în așa-zisa lume cultă”, a mai declarat Sînziana Mocanu.

Cariera și opera Annei Carson

Anne Carson s-a născut în 1950, la Toronto, în Canada. În 1981, și-a publicat teza de doctorat în Studii Clasice, intitulată „Odi et Amo Ergo Sum”. De-a lungul carierei, a combinat poezia cu traducerea și activitatea universitară.

Traducerile sale din greaca veche sunt considerate opere de sine stătătoare. Printre acestea se numără interpretarea fragmentelor de poezie ale lui Sappho, publicată în volumul „If Not, Winter” (2002), precum și traducerile tragediilor „Electra” (2001) și „Antigona” (2015), de Sofocle, și „Bakkhai” (2015), de Euripide.

În eseul amplu „Eros the Bittersweet”, publicat în 1986, Carson pune bazele creației sale ulterioare. Cartea pornește de la ideea lui Eros ca esență și forță motrice a poeziei, folosind un adjectiv compus atribuit lui Sappho, care definește iubirea ca o combinație între durere și plăcere. Carson este interesată de distanța dintre îndrăgostit și persoana iubită și de felul în care această distanță pune poezia în mișcare. În scrierile sale, aduce constant voci diferite în dialog. În „Eros the Bittersweet”, vorbește despre o „viziune stereoscopică”, care îi permite să „mențină simultan în echilibru două perspective”.

Această tehnică apare și în „Economy of the Unlost” (1999), unde îl pune în dialog pe poetul grec Simonide din Keos, din secolul al VI-lea î.Hr., cu Paul Celan, dar și în „Men in the Off Hours” (2000), în care îl alătură pe istoricul Tucidide Virginiei Woolf. Potrivit Academiei Suedeze, prin astfel de asocieri literare neașteptate, Carson s-a îndepărtat de poezia lirică centrată pe sinele narativ și a contribuit la apariția unor noi forme de literatură contemporană. Scrierile sale trec între poezia clasică și cea modernă, dar și între genuri și forme artistice diferite.

În anii 1990, Carson a publicat o serie de lucrări importante. Printre acestea se află „The Glass Essay”, inclus în volumul „Glass, Irony, and God” (1995), care demonstrează potențialul poemului de mari dimensiuni, în care granițele dintre genuri devin neclare. Scris în versuri, textul este și o poveste despre suferință și iubire neîmpărtășită. Naratoarea, o femeie părăsită de soț, își vizitează mama singuratică în ținuturile pustii de mlaștină. Pe drum, ia cu ea operele autoarei sale preferate, Emily Brontë, ale cărei peisaje și univers interior sunt integrate în text.

Un alt volum important este „Autobiography of Red: A Novel in Verse”, publicat în 1998 și prezentat de Academia Suedeză drept una dintre cele mai importante creații ale sale. Carson pornește de la fragmente ale poetului grec Stesichoros, din secolul al VI-lea î.Hr., despre monstrul înaripat roșu Geryon. Dacă mitul relatează că Heracle îl ucide pe Geryon și îi fură vitele în timpul uneia dintre muncile sale, Carson transformă uriașul într-un „erou” sensibil și devotat mamei sale, construind o poveste modernă de formare. Tânărul Geryon, care fusese anterior supus unor agresiuni sexuale din partea fratelui său, se îndrăgostește de Heracle. Cartea explorează astfel întrebarea ce se întâmplă atunci când iubești pe cineva care, în cele din urmă, te va distruge.

În 2001, Carson a publicat „The Beauty of the Husband: A Fictional Essay in 29 Tangos”, o poveste despre disputa dură și sarcastică dintre autoare și un soț înșelător. Cele 29 de episoade sunt deschise fiecare de versuri ale poetului romantic John Keats, ale cărui cuvinte despre frumusețe și adevăr sunt puse într-un contrast ironic cu drama relației. O altă lucrare importantă este „Nox” (2010), creată în memoria fratelui său, Michael, care a dispărut în mod misterios înainte de moartea sa, în Danemarca, în anul 2000. Volumul are forma unei cutii care conține un material pliat în formă de acordeon, cu fotografii, scrisori și alte texte dedicate fratelui său. În lucrare apare și vocea poetului roman Catul, prin celebra sa elegie, dedicată propriului frate decedat, care, la fel ca Michael, a murit în străinătate. Carson include și propria traducere a poemului.

De-a lungul carierei, Carson a explorat posibilitățile scrisului, acordând o importanță deosebită schiței literare. Un exemplu este „Float” (2016), o lucrare alcătuită din 22 de cărți de mici dimensiuni, dedicate unor subiecte diferite și care pot fi citite în orice ordine. În 2024, a publicat „Wrong Norma”, o combinație de texte cu o puternică dimensiune performativă, prin care Carson trece între domenii artistice și academice diferite. Colaborările sale cu artiști vizuali și coregrafi, precum și cu regizori de operă și teatru, ilustrează libertatea cu care autoarea se raportează la așteptările literare și la regulile diferitelor forme artistice.