Video Păstrăvăriile de la poalele Făgărașului, atracții pentru mii de turiști. Specia „americană” care le-a făcut faimoase de peste un secol

Zeci de păstrăvării au fost amenajate la poalele versanților nordici ai Munților Făgăraș, în văile străbătute de pârâuri repezi care se varsă în Olt. Unele dintre ele s-au dezvoltat în ultimele decenii ca zone de agrement extrem de populare, căutate de mii de turiști.

Păstrăvărie la poalele Făgărașului. Foto: Daniel Guță ADEVĂRUL

Pe lângă apropierea de cei mai înalți munți ai României și de traseele montane, o parte din succesul unor locuri turistice ca Avrig, Porumbacu, Albota, Victoria, Drăguș, Sâmbăta de Sus și Dejani se datorează și păstrăvăriilor transformate în locuri de popas și relaxare.

Prima mare păstrăvărie din Făgăraș, înființată în secolul al XIX-lea

Tradiția creșterii păstrăvilor în Țara Oltului este amintită încă din secolul al XIX-lea. Pe domeniul hergheliei regale de stat de la Făgăraș a fost amenajată în 1888 o crescătorie de păstrăvi, alimentată de apele reci ale izvoarelor și destinată inclusiv producerii de puiet pentru popularea apelor de munte.

„Creșterea peștilor de valoare poate fi sprijinită în primul rând prin înființarea unor stații de reproducere. Faptul că asemenea amenajări pot aduce servicii deosebite pentru repopularea apelor noastre cu păstrăv, iar munca și cheltuielile necesare construirii lor sunt justificate, este dovedit deja și de exemple din țară”, arăta „Közgazdasági Értesítő” („Buletinul Economic”) în 1888.

Publicația relata că pe domeniul de la Făgăraș fusese construită o stație de reproducere care folosea apa unor izvoare permanente.

„Natura apei, panta mare a șanțurilor și fundul lor pietros oferă condiții destul de favorabile pentru viața păstrăvilor. Instituția și-a început deja efectiv activitatea, având în incubare aproximativ 10.000 de icre”, nota „Buletinul Economic”.

Un alt articol publicat în același an oferea detalii despre păstrăvăria de la „Fântâna Principesei”, alimentată de un izvor cu apă limpede, care avea aproximativ opt grade Celsius atât iarna, cât și vara.

„În cursul verii a fost amenajat bazinul pentru reproducători, care a fost apoi populat cu câteva sute de păstrăvi mai mari, capturați în pârâul alpin de la Porumbacu de Sus și transportați până la Făgăraș. A urmat construirea unei clocitorii, unde au fost deja puse la incubat 5.000 de icre de păstrăv, primite de la Igló și există perspectiva de a mai primi încă 5.000 de icre de la una dintre păstrăvăriile din comitatul Trei Scaune”, consemna publicația.

Făgărașul, centrul care alimenta cu puiet păstrăvăriile din țară

Primul Război Mondial a întrerupt dezvoltarea pisciculturii montane din Transilvania. Dr. George D. Vasiliu arăta în revista „Carpații”, în 1933, că înainte de război existau aici aproximativ 50 de clocitorii de icre și două stațiuni piscicole, în timp ce în Vechiul Regat această activitate era aproape necunoscută.

„Odată cu venirea războiului, ungurii și nemții care se îndeletniceau în special cu această meserie părăsesc rând pe rând activitatea lor, în așa fel încât în 1927 nu mai există în regiunea Ardealului și a Banatului decât o singură crescătorie de păstrăvi, proprietatea U.D.R. Reșița”, relata specialistul.

Populare a unui râu de munte cu păstrăv în anii interbelici. Foto: Revista Carpatii 1936

În 1922, inginerul agronom Virgil Pop a înființat la Făgăraș o mică păstrăvărie. Câțiva ani mai târziu, un program întocmit de prof. dr. D. Busoicescu, pe atunci subsecretar la Ministerul Agriculturii și Domeniilor, urmărea refacerea vechilor clocitorii din Ardeal și Banat, repopularea râurilor de munte și transformarea crescătoriei de la Făgăraș într-un centru piscicol important.

„Se caută: 1) a se reface crescătoriile de păstrăvi și clocitoriile de icre existente și în funcțiune dinainte de război, din Ardeal și Banat; 2) de a face să se procure din țară o cantitate de 10.000.000 icre de păstrăvi necesară la repopularea râurilor de munte cu păstrăvi indigeni; 3) de a transforma crescătoria mică de păstrăvi înființată la Făgăraș în 1922 într-un stabiliment central cu scopul de a da indicațiunile necesare crescătoriilor, iar icrele și puietul rezultat din creșterile raționale să se distribuie gratis pentru încurajarea amatorilor care voiesc să înființeze crescătorii sau clocitorii”, arăta George D. Vasiliu.

La sfârșitul anilor ’20 au apărut noi crescătorii la Finiș, lângă Beiuș, și la Alba Iulia, iar centrul din Făgăraș participa la repopularea apelor montane cu icre și puiet provenite din crescătorii. În 1930, activitatea stațiunii piscicole de la Făgăraș a fost însă întreruptă pentru câțiva ani.

„În anul 1930, Statul, găsind inutil Stabilimentul de Piscicultură dela Făgăraș, arendează toată ferma Făgăraș, împreună cu suprafețele de teren ale Stabilimentului destinate pentru crescătoria de păstrăvi de munte, unui consorțiu elvețian – de data aceasta cu scopul creșterii și selecționării raselor de vaci”, relata Vasiliu.

După cel de-Al Doilea Război Mondial și naționalizarea activităților economice, păstrăvăriile din zona Făgărașului au continuat să se dezvolte sub administrarea statului. În anii ’50, la Beclean-Făgăraș funcționa deja o stațiune experimentală de salmonicultură, unde erau studiate metode pentru creșterea productivității păstrăvăriilor.

De ce erau transportați cu elicopterul păstrăvii din Făgăraș

În ultimele decenii ale regimului comunist, păstrăvăriile din zona Făgărașului au fost implicate și în acțiuni de populare a apelor montane. Puietul era transportat spre lacurile și râurile greu accesibile mai întâi cu bidoanele, purtate de pădurari pe potecile de munte, iar mai târziu cu elicopterele.

În 1989, Radu Anton Roman descria în revista „Flacăra” una dintre aceste operațiuni, pornită de la Dejani-Făgăraș:

„Păstrăvii sunt făpturi extrem de sensibile, fragile. Transportarea lor pe cărări de munte, cu bidoanele, ore și ore, de către pădurari inimoși, a fost, ca să zic așa, o etapă eroică. Și nu pot să urmez drumul infernal de acum treizeci de ani, spre lacul Urlea, într-o zi de arșiță dură, al celor doi oameni cărând în spate bidoane enorme cu puiet de curcubeu și oprindu-se din zece în zece minute să schimbe apa”, relata acesta.

Transporturile cu elicopterul au venit ulterior, dar începuturile lor au fost dificile.

„Au urmat apoi primele zboruri, dramatice, cu mortalități mari de pește la fiecare transport, din lipsă de vase capabile să asigure oxigenarea apei și o temperatură joasă constantă, ori cu aventuri periculoase”, scria Radu Anton Roman.

Într-unul dintre aceste zboruri s-a produs și un accident, iar carcasa elicopterului prăbușit putea fi văzută ani la rând de turiștii care urcau spre lacul Podragu. În aparat se afla atunci și inginerul Paul Decei, cel care avea să conducă Inspecția de Salmonicultură a Ministerului Silviculturii.

„Anii au trecut, au apărut hidrobioanele – căzi uriașe, oxigenate artificial, izoterme, cu o capacitate de 500–1.500 de litri, capabile să transporte dintr-odată întreaga producție a unei păstrăvării. Zborurile au intrat în rutina fiecărui an. Deși, cred, niciun zbor cu elicopterul între crestele munților nu poate avea în el nimic rutinier”, relata Radu Anton Roman.

Păstrăvul curcubeu, „americanul” care a cucerit păstrăvăriile

Încă din primii ani ai secolului XX, în apele și crescătoriile din Transilvania a început să fie introdusă o specie de păstrăv adusă din America de Nord, care avea să își câștige tot mai mult popularitatea.

Păstrăvi curcubeu. Foto: Crystal Thomas. USFWS

Păstrăvul curcubeu, numit în presa românească și „păstrăv american”, se deosebea de păstrăvul indigen printr-o mai mare toleranță la temperaturile ridicate ale apei și se preta mai bine la creșterea intensivă. Aceste calități, alături de ritmul rapid de dezvoltare, l-au transformat într-una dintre speciile preferate ale crescătoriilor.

„Cu excepția păstrăvului curcubeu, salmonizii sunt pești de apă rece care nu suportă variații mari de temperatură, iubitori de curent puternic și foarte sensibili la schimbările de oxigen. Selecția și creșterea celor mai productive specii de salmonide, îndeosebi păstrăvul curcubeu, crearea celor mai favorabile condiții de viață pentru pești, pe lângă administrarea de hrană artificială în eleștee, sunt măsuri ce au ca rezultat o înaltă productivitate piscicolă”, informa revista „Știință și Tehnică” în 1955.

Unul dintre principalele avantaje ale păstrăvului curcubeu era posibilitatea creșterii sale și în ape mai puțin reci decât cele în care trăia păstrăvul indigen. Puietul ajungea la sfârșitul primului an la 10–15 centimetri și 20–30 de grame, iar în al doilea an putea atinge dimensiunea de consum. „Cea mai bună hrană pentru alevini este splina și ficatul de vacă, gălbenușul de ou sau brânza de vacă, combinată cu sânge de la abator. Alimentele trebuie să fie proaspete”, arăta aceeași revistă.

Răspândirea păstrăvului curcubeu în apele de munte a atras însă și unele controverse. În 1940, revista „Carpații” publica opiniile unor specialiști care considerau că specia americană putea intra în concurență cu păstrăvul indigen, iar colonizarea ei în râurile montane trebuia controlată.

„Păstrăvul american (curcubeu) este extrem de răpitor, întrecându-l de departe pe cel indigen (de munte), iar acolo unde cel curcubeu este în număr mare, nu poate trăi cel indigen. Păstrăvul american distruge icrele păstrăvului indigen, făcând pagube considerabile. Păstrăvul curcubeu nu se fixează la un anumit loc sau într-o anumită regiune, ci vagabondează, întotdeauna pe râu în jos, evadând din teren”, relata S. Vulcu în „Carpații”, redând argumentele specialistului George D. Vasiliu.

Autorul articolului punea însă sub semnul întrebării unele dintre aceste temeri, pe baza experiențelor de populare din Valea Frumoasei și de pe râul Cugir. El susținea că păstrăvul-curcubeu nu se reproducea natural în apele reci de munte din România și că, pentru menținerea populațiilor, râurile trebuiau alimentate periodic cu puiet.

Odată întreruptă popularea artificială, exemplarele introduse în râuri ar fi dispărut în câțiva ani. Autorul contesta și reputația păstrăvului-curcubeu de prădător mai agresiv decât păstrăvul autohton.

„Nu am găsit nici un păstrăv devorat în stomacul celor câteva sute de exemplare prinse de mine. Dar am găsit câteva cazuri de păstrăvi de munte de mărime considerabilă, înghițiți de semenii lor mai mari. Din contră! Eu afirm, tot din experiență, că păstrăvul de munte este cu mult mai rapace decât cel curcubeu”, relata acesta.