Video Valea Sâmbetei, poarta feerică spre Făgărașul secret. Trecutul tulburător al locului ascuns în inima munților

Valea Sâmbetei, una dintre cele mai spectaculoase porți de intrare în Munții Făgăraș, a păstrat amintirea evenimentelor tulburătoare din vremea în care era un loc de refugiu al partizanilor anticomuniști, dar și despre spionii parașutați în munți și chilia lui Arsenie Boca.

Valea Sâmbetei a fost în trecut un loc de refugiu pentru partizanii anticomuniști. Foto: Daniel Guță

Munții Făgăraș, dominați de cele mai înalte vârfuri ale Carpaților Românești, Vârful Moldoveanu având 2.544 metri, au devenit una dintre marile destinații turistice ale țării. Sunt explorați pentru peisajele spectaculoase, natura sălbatică, puțin alterată de intervențiile umane, și așezările pitorești de la poalele versanților nordici. Aici, în ținutul traversat de Valea Oltului vizitatorii găsesc

Cetatea medievală a Făgărașului, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, orașul Victoria, Palatul Brukenthal din Avrig, satele săsești din zona Sibiului, parcurile de distracții, păstrăvăriile, cabanele și zonele de agrement și, cea mai spectaculoasă șosea montană din România: Transfăgărășanul.

Ascunzătorile partizanilor din Făgăraș

În primii ani ai instaurării regimului comunist, începută în 1945 și consolidată după 1947, mii de români s-au ascuns în munți, fie pentru a se opune noii puteri, fie pentru a scăpa de arestări și de condamnări grele. Grupurile de partizani și fugarii s-au răspândit în Carpați, din Banat și Apuseni până în Bucovina și Carpații Orientali, dar și în Dobrogea, alegând locuri greu accesibile. În Munții Făgăraș au acționat unele dintre cele mai cunoscute grupări ale rezistenței armate anticomuniste din România, care au reușit să se ascundă aici ani în șir.

În Munții Făgăraș au acționat unele dintre cele mai cunoscute grupări ale rezistenței armate anticomuniste din România, ai căror membri au reușit să se ascundă aici ani în șir. Ion Gavrilă Ogoranu (1923–2006), liderul grupului de partizani care a acționat pe versantul nordic al Munților Făgăraș, arăta în volumul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” că lupta anticomunistă s-a extins în aproape toate regiunile muntoase ale țării.

El explica faptul că grupările mici, formate din tineri, studenți, elevi și ofițeri, au adoptat tactica de gherilă, prin care câțiva oameni hotărâți puteau ține în alertă forțe mult mai numeroase, fără a fi ușor învinși.

„Rezistența noastră, de aproape opt ani, poate fi explicată în parte: eram un grup de tineri care ne cunoșteam de mici, crescuserăm într-o sfântă frăție. Infiltrarea dușmanului între noi era exclusă. Aveam la îndemână cel mai compact masiv muntos al țării, Munții Făgărașului, lung de 100 de kilometri și lat de 60 de kilometri, care ne-a apărat. Ne împărțeam în grupe mici, mobile; nu aveam un punct fix de rezistență, puteam să fim peste tot și nicăieri”, relata Ogoranu.

Fostul lider al partizanilor din Făgăraș amintea că aceștia primeau hrană, informații și sprijin de la localnicii satelor de la poalele munților, lucru care îngreuna operațiunile militare organizate pentru capturarea lor.

„Ca o simplă curiozitate – deși, în afară de trei, au murit toți luptătorii –, în munți n-a murit niciunul dintre noi. Răniți am fost, dar morți, niciunul”, scria acesta.

Valea Sâmbetei și chilia lui Arsenie Boca

Unul dintre locurile-cheie ale rezistenței anticomuniste de la începutul anilor ’50 a fost Valea Sâmbetei, devenită cu timpul una dintre cele mai populare zone de drumeție din Munții Făgăraș.

Traseul turistic de pe Valea Sâmbetei începe în apropierea Mănăstirii Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, cunoscută pentru arhitectura sa și ca locul în care, în anii ’40, a slujit duhovnicul Arsenie Boca (1910–1989). Drumul forestier urcă aproximativ șapte-opt kilometri prin pădure, însoțind cursul învolburat al râului Sâmbăta spre izvoarele sale.

În partea superioară a văii, călătorii ajung sub creasta Munților Făgăraș, în zona unde se află cabana Valea Sâmbetei și un schit. De aici, poteca urcă prin căldarea glaciară până în creasta principală. Drumeții pot continua spre vest, către Gălășescu, Viștea Mare și Moldoveanu, sau spre est, în direcția vârfurilor Dara și Hârtopul Darei și a Curmăturii Zârnei.

O altă potecă abruptă urcă spre chilia lui Arsenie Boca, o amenajare săpată în stâncă în perioada în care acesta slujea la Mănăstirea Brâncoveanu. Mărturiile unor localnici și cunoscuți ai duhovnicului arătau că acesta a început lucrarea cu ajutorul mai multor oameni, însă nu există dovezi că ar fi locuit aici.

„În 1946 începuse lucrarea la chilia din munte și am lucrat acolo o săptămână, dormind pe jos, pe cetină de brad. Dintr-un perete de stâncă curgea un mic pârâiaș de apă. Nu l-am întrebat pe Părintele, dar am înțeles că, pentru rugăciunea lui, Dumnezeu a lăsat acest pârâiaș pentru trebuințele noastre. Autoritățile au interzis apoi lucrarea”, relata preotul Nicolae Streza, unul dintre cei care susțineau că au participat la amenajarea locului.

Locul cunoscut drept chilia părintelui Arsenie Boca a devenit tot mai popular în ultimii ani, fiind vizitat de mulți români care ajung la Mănăstirea Brâncoveanu.

Fereastra Sâmbetei, trecătoarea vitală din Făgăraș

În anii ’50, Valea Sâmbetei era atent supravegheată de trupele Securității, care încercau să îi captureze pe partizanii ascunși în Munții Făgăraș. Unul dintre reperele importante ale zonei era Fereastra Mare a Sâmbetei, o șa montană aflată la aproximativ 2.188 de metri altitudine, care permite trecerea dintre versantul nordic al masivului și văile care coboară spre sudul Carpaților.

„De la Sâmbăta spre apus îs munții cei mai înalți și cei mai prăpăstioși din tot masivul Făgăraș. Că erau mai accidentați nu era un lucru rău pentru noi, erau însă două inconveniente mari care ne-au făcut să nu-i preferăm de la început. Mai întâi, creasta se putea traversa doar prin câteva puncte obligatorii, trecerea nefăcându-se decât cu lanterna. Dacă aceste puncte erau ocupate de Securitate, la creastă nu mai aveai scăpare. Or, de la Fereastra Sâmbetei spre răsărit se putea trece creasta aproape peste tot. Reușeai asta noaptea, fără frică de a cădea în prăpastie”, scria Ion Gavrilă Ogoranu.

Documentele legate de operațiunile desfășurate împotriva grupului Gavrilă arătau că militarii și milițienii supravegheau Valea Sâmbetei, cabanele și trecerile din creastă.

„Se propune: milițieni îmbrăcați în uniforme de turist, bine echipați, să nu fie cunoscuți nici de ciobani, nici de cabanieri, să facă naveta în special pe versantul «Ferestre», unde deseori legitimează și jefuiesc turiști. Această navetă să se facă zilnic, până la atingerea scopului”, se arăta într-o notă informativă din 26 august 1950.

Potrivit documentului păstrat în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, actele de identitate purtate de milițieni nu trebuiau să fie reale, pentru ca aceștia să nu fie demascați atunci când se legitimau și se înscriau în registrele cabanelor.

Deasupra Văii Sâmbetei, în apropierea traseului care urcă spre Fereastra Mare, un monument amintește de grupurile de rezistență anticomunistă care au acționat în Munții Făgăraș și de localnicii care le-au sprijinit. Un alt monument dedicat luptătorilor anticomuniști se află în fața Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.

Episodul tulburător cu parașutiștii capturați în Munții Făgăraș

Munții Făgăraș au fost locul mai multor confruntări între forțele de represiune și grupările de partizani anticomuniști. Un episod memorabil s-a petrecut în toamna anului 1951, când cinci români pregătiți în Occident au fost parașutați pe versantul nordic al masivului, cu misiunea de a lua legătura cu rezistența din țară.

1/18

Valea Sambetei din Fagaras Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (8) jpg

Grupul era condus de Constantin Săplăcan și îi mai cuprindea pe Wilhelm Spindler, Gheorghe Bârsan, Mathias Bohm și Ilie Puiu. Cei cinci au fost lansați în noaptea de 18 spre 19 octombrie 1951, însă operațiunea a fost rapid compromisă.

Ion Gavrilă Ogoranu amintea că veștile despre soarta grupului parașutat la Sărata erau puține și nesigure. Oamenii rezistenței aflaseră că unul dintre tineri s-ar fi sinucis în momentul arestării, iar satul de la poalele Munților Făgăraș fusese încercuit de trupele Securității.

„Se știa că în tren s-a sinucis un tânăr, în momentul arestării, că satul Sărata a fost înconjurat de Securitate cu mitraliere și controlat casă cu casă, că au fost arestați mulți oameni, că un om în vârstă, Gheorghe Serafim, a fost ridicat cu întreaga familie”, relata Ogoranu în „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

El amintea că în zonă circulau numeroase zvonuri, unele lansate chiar de Securitate, pentru compromiterea morală a celor prezentați de propaganda regimului drept „spioni și trădători”.

Presa vremii îi prezenta drept „spioni, teroriști și diversioniști americani”. În decembrie 1951, ziarul Scînteia relata că aceștia fuseseră trimiși în Munții Făgăraș dintr-un avion american decolat din Grecia.

„Spionii diversioniști fuseseră parașutați pe teritoriul RPR de către serviciul de spionaj al Statelor Unite ale Americii, de pe un avion american decolat din Grecia. Parașutarea lor a avut loc la 18 octombrie, noaptea, în regiunea Munților Făgăraș”, informa publicația.

Potrivit relatării oficiale, Constantin Săplăcan, Wilhelm Spindler, Mathias Bohm și Ilie Puiu au fost capturați de Securitate, iar Gheorghe Bârsan s-ar fi sinucis înghițind o capsulă cu cianură. Autoritățile susțineau că asupra grupului au fost găsite pistoale, arme automate, grenade, aparate de emisie-recepție, hărți militare, acte false, bani și capsule cu otravă.

Cei patru prizonieri au fost acuzați că fuseseră instruiți în Italia și Germania Occidentală pentru a culege informații despre armată, aerodromuri, uzine militare, poduri feroviare și obiective petroliere. Tribunalul Militar București i-a condamnat la moarte pentru trădare și spionaj. Cererile lor de grațiere au fost respinse, iar cei patru au fost executați prin împușcare la sfârșitul anului 1951.

Zona strategică de la poalele Făgărașului

De la începutul anilor ’50, numeroase așezări de la poalele Munților Făgăraș au trecut prin transformări ample. Regiunea din centrul României a fost militarizată și industrializată, în timp ce rezistența anticomunistă din munți a fost slăbită treptat prin operațiunile Securității.

Orașul Făgăraș a devenit unul dintre centrele strategice ale noii industrii de apărare. În apropierea sa au funcționat importante uzine de explozibili și substanțe chimice, iar armata a înființat aici un centru pentru pregătirea în domeniul războiului chimic. Unele rapoarte secrete din anii ’50 , ale Agenției Centrale de Informații (CIA) din SUA susțineau că în zonă s-ar fi aflat și depozite subterane de uraniu și instalații cu destinație atomică.

În aceeași perioadă s-a dezvoltat orașul Victoria, ridicat aproape de la zero în jurul platformei chimice ascunse în pădurile de la poalele muntelui. Uzinele Ucea, deschise în 1938 pentru producerea pulberilor explozive, au fost extinse după război, iar în jurul lor au apărut cartiere muncitorești construite după modelul orașelor monoindustriale sovietice. Localitatea a fost declarată oraș în 1949, iar combinatul cunoscut ulterior sub numele Viromet a produs metanol și alte substanțe chimice.

Tot la poalele Făgărașului, mai aproape de Sibiu, la Mârșa, a fost extinsă una dintre marile uzine mecanice ale României comuniste. Întreprinderea a produs basculante și utilaje grele pentru șantierele naționale, dar și tancuri, turele pentru blindate și alte componente militare. În anii ’80, aproape 10.000 de oameni lucrau pe platforma industrială și în sectoarele sale speciale, iar în vecinătate a fost ridicată o colonie muncitorească de aproximativ 4.000 de locuitori.

După 1990, cele trei centre industriale au intrat în declin. Numeroase secții au fost închise sau abandonate, iar orașele și coloniile muncitorești ridicate în jurul lor au pierdut o mare parte din populație. Ruinele uzinelor, clădirile ascunse de pădure și vechile instalații militare au rămas printre locurile mai puțin cunoscute de turiștii care ajung la poalele Făgărașului.