Video Secretele întunecate ale Sighișoarei medievale. Subteranele orașului, stâlpul infamiei și Turnul cu Ceas

Centrul istoric al Sighișoarei, un oraș cu 24.000 de locuitori din județul Mureș, este cel mai adesea aglomerat de turiști, mulți dintre ei străini, orașul cu origini medievale fiind una dintre cele mai populare destinații pentru cei care călătoresc în România din afara țării. Oaspeții săi găsesc aici o așezare animată și colorată, cu o arhitectură care a rezistat îndelungatei treceri a timpului.

Sighișoara a păstrat o parte din atmosfera de târg. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Reperul istoric al cetății medievale a Sighișoarei este Turnul cu Ceas, construit în secolul al XIV-lea pentru a proteja poarta principală a orașului. Monumentul are o înălțime de peste 60 de metri, acoperișul fiind mai înalt decât turnul propriu-zis, iar în vârful său, deasupra bilei aurite, se află un cocoș cu rol de giruetă.

Vechea cetate, care ocupă dealul Sighișoarei, cu clădiri înghesuite și străduțe înguste, cu rămășițe ale turnurilor și zidurilor vechi de secole, este dominată de Biserica din Deal, unul dintre cele mai importante monumente ale orașului, ridicat în urmă cu peste șase secole.

Dincolo de turnurile, zidurile și casele sale pitorești, Sighișoara păstrează numeroase enigme. Mărturii vechi vorbesc despre pivnițe legate prin tuneluri, fântâni adânci dispărute, galerii de refugiu și chiar despre urmele unei fortificații mai vechi, ascunse sub zidurile cunoscute astăzi. Alte documente și cercetări redau povestea vechii așezări săsești, cu origini adesea disputate de istorici.

Orașul întemeiat de sași

Din secolul al XII-lea, câteva ținuturi din Transilvania, cuprinsă atunci în Regatul Ungariei, au fost populate de grupuri de coloniști proveniți din ținuturile germanice de pe Rin, numiți saxoni sau sași.

„Data exactă a sosirii coloniştilor germani în Transilvania este necunoscută, dar se pare că au ajuns între 1141 şi 1161. Este aproape sigur că nu au venit cu toţii deodată. Cruciadele, care în acea epocă ocupau fiecare minte, ar fi putut cauza faptul că aceste imigraţii au trecut aproape neobservate. Numele de saşi (saxoni), aşa cum îşi spun ei, a fost folosit mult mai târziu ca denumire generală şi este mai mult decât probabil, din diferenţele de limbaj, obiceiuri şi comportament, că diferite colonii au ajuns aici din diferite părţi ale locurilor lor de baştină”, îi descria scriitoarea britanică Emily Gerard (1849–1905), care a trăit mai mulți ani în Transilvania.

În secolele următoare, sașii au ridicat numeroase așezări fortificate. Cele mai cunoscute dintre acestea au fost scaunele săsești, unități administrative și judiciare din Transilvania medievală, care cuprindeau orașe și sate locuite în mare parte de coloniștii germani. Sighișoara, unul dintre fostele scaune săsești, are o istorie bogată legată de moștenirea sașilor transilvăneni, chiar dacă, în ultima parte a secolului XX, și-a asociat tot mai mult imaginea turistică și cu legenda lui Dracula.

Unii istorici au arătat că Sighișoara ar fi fost locul în care s-ar fi născut voievodul muntean Vlad Țepeș, însă această ipoteză nu este confirmată de documentele vremii.

De ce au ales sașii locul pe care s-a ridicat Sighișoara

Spre deosebire de alte orașe transilvănene, ridicate peste ruinele unor așezări antice importante,  Sighișoara a fost întemeiată de coloniștii sași într-o zonă aleasă din motive mai practice, care oferea avantaje naturale și strategice.

Dealurile pe care a fost ridicată cetatea Sighișoarei erau acoperite în mare parte de păduri, iar văile erau mlăștinoase. În apropierea localității au fost descoperite urme ale unor fortificații dacice și romane, precum și ale unui drum militar roman care ar fi trecut spre valea Șaeșului, însă locul pe care avea să fie întemeiată cetatea nu pare să fi găzduit o așezare romană importantă.

„Coloniștii germani, ghidați de cel mai sigur instinct strategic și, fără îndoială, tocmai de acesta au pus piatra de temelie a orașului chiar acolo unde valea râului este, pe mari întinderi, cel mai puternic îngustată și pe un promontoriu care, spre deosebire de celelalte înălțimi din jur, ca Burgstadel, Steinleite sau Kreuzberg, nu se unește lin și continuu cu culmea principală, ci este despărțit de aceasta printr-o șa. Aici, niciun vestigiu al unei culturi mai vechi nu a chemat la o nouă locuire a unui pământ doar părăsit. Securea și plugul coloniștilor au pătruns direct în sălbăticia veche de milenii”, arăta istoricul Friedrich Müller, la mijlocul secolului al XIX-lea.

În studiul „Schițe arheologice din Sighișoara”, publicat în 1857, Müller arăta că nici anul întemeierii orașului nu putea fi stabilit cu certitudine și atrăgea atenția asupra diferenței dintre o așezare fortificată și una complet înconjurată cu ziduri.

„A fi înconjurat cu ziduri, expresia trebuie subliniată, pentru a o deosebi de «fortificat», este ceva ce, în cazul unor orașe transilvănene, s-a petrecut abia la sfârșitul secolului al XIV-lea și în cursul secolului al XV-lea”, scria cercetătorul.

Tunelurile și fântânile dispărute ale cetății

La mijlocul secolului al XIX-lea, Friedrich Müller amintea legendele că unele edificii religioase din cetatea Sighișoarei ar fi fost legate între ele prin pasaje subterane.

1/12

Sighișoara Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (30) jpg Foto: Picasa

„Se afirma că mănăstirea se afla în legătură secretă prin pasaje subterane cu un alt complex”, nota Müller în studiul său dedicat Sighișoarei.

Și revista România pitorească relata, în 1973, despre subteranele Sighișoarei și despre informațiile culese de la directorul muzeului din oraș, Gh. Moldovan, și de la arhitectul Albert Leonhart.

„O particularitate a Sighișoarei este rețeaua de tuneluri care leagă pivnițele, mod de refugiu în vremurile aspre. Mai apoi, când s-a vorbit de pace, intrarea în tuneluri a fost zidită cu câte un rând de cărămidă. Nimeni nu cunoaște azi starea acestor tuneluri. Dar pivnițele acestea vechi «se văd din stradă», cum spune directorul muzeului din Sighișoara, Gh. Moldovan”, se arăta în relatare.

Un alt mister îl reprezentau vechile fântâni ale cetății, care ar fi fost atât de adânci încât puteau asigura apa necesară locuitorilor chiar și în vremuri de primejdie.

„Cetatea a avut mai multe fântâni, adânci de câte 70 de metri. Vreo șapte fântâni. Astăzi nu se mai cunoaște nicio gură, dar arhitectul M. Leonhart spune că, prin 1880, au fost scoase fotografii ale fântânilor orașului, după care le-am putea descoperi. Atât directorul muzeului, cât și arhitectul Leonhart vă pot indica locul unei asemenea fântâni în Piața Mare”, informa România pitorească.

Arhitectul Albert Leonhart afirma că unele dintre aceste fântâni ar fi putut comunica prin galerii cu exteriorul cetății, oferind locuitorilor o posibilitate de evacuare în timpul unui asediu.

„Iar eu mai cred că dintr-una sau din mai multe fântâni se fac tuneluri laterale de ieșire din oraș, așa cum există la cetățile Râșnov ori Saschiz. Nu-i văd eu pe sighișoreni prinși ca șoarecii între ziduri”, afirma arhitectul.

Stâlpul infamiei, locul ocolit din piața cetății

Piața cetății Sighișoarei păstrează și ea o istorie tulburătoare. Era zona comercială a orașului, dar și un loc unde se aplicau pedepsele celor care încălcau legea.

1/11

Sighișoara Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (20) jpg Foto: Picasa

Aici se găsea stâlpul infamiei, o coloană de piatră prevăzută cu două inele de fier. În 1603, Henter Benedek, condamnat pentru trădare, și-a pierdut acolo mâna dreaptă înainte de a fi dus la locul execuției de pe Dealul Crucii.

„Infractorul trebuia expus cât mai mult privirii publice, pentru ca încălcarea legii să-i fie făcută simțită prin rușine și pentru ca pedeapsa să acționeze asupra lui tocmai prin sentimentul oprobiului public”, scria Friedrich Müller.

La poalele cetății, în Orașul de Jos, exista și „căsuța nebunilor”, iar lângă ea un „măgar” din lemn. „Cel condamnat de autorități era silit să îl călărească, având greutăți de piatră legate de picioare”, nota Müller.

Potrivit istoricului, legea intervenea atunci în viața privată chiar mai mult decât în epoca sa și reducea libertatea personală la limite foarte înguste, dar această constrângere era resimțită mai puțin apăsător, pentru că se năștea organic din viața comunității și transforma în reguli ceea ce fusese până atunci obicei și tradiție.

Sighișoara veche, între marele incendiu și dispariția unei lumi

La mijlocul secolului al XIX-lea, Friedrich Müller descria Sighișoara ca pe unul dintre orașele transilvănene care își păstraseră cel mai bine caracterul vechi, în ciuda marelui incendiu din 1676.

„Sighișoara și, mai ales, cetatea, cu casele sale care, după cum pare, au fost distruse de marele incendiu mai degrabă la nivelul acoperișurilor decât al zidăriei, și-au păstrat destul de mult caracterul vechi, aproape, am putea spune, caracterul unui oraș imperial. Aceste case înalte, în cea mai mare parte înguste, cu ferestre aproape pătrate, împărțite în cruce și uneori încadrate în piatră, cu uși joase, cu frontoane înalte împotriva incendiilor și poduri deschise și aerisite, precum și străzile înguste care se varsă în cununa zidurilor și turnurilor, îl poartă pe privitor cu însuflețire înapoi în vremurile de odinioară”, scria Müller.

1/12

Sighișoara Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (8) jpg Foto: Picasa

Casele cetății păstrau memoria familiilor și a evenimentelor petrecute între zidurile lor. Una dintre cele mai întunecate mărturii consemnate de cercetător era legată de senatorul Jacob Schwarz, despre care cronica lui Blasius afirma că ar fi trădat Sighișoara în anul 1602.

„Se spune că era un om mândru, atât de mândru încât își poleia chiar și coarnele boilor cu aur. El s-a lăsat atras într-o înțelegere cu dușmanii, iar aceștia i-au promis că vor jefui doar câteva prăvălii din cetate. Dar când lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură și întregul oraș a fost jefuit, cetățenii s-au înfuriat și au cerut sângele trădătorului”, relata Müller.

Schwarz ar fi încercat să se ascundă într-o casă din Orașul de Jos.

„Acesta a fugit, deja grav maltratat și însângerat, în acea casă, iar într-o cameră de acolo povestitorul mai văzuse încă urmele mâinii însângerate pe tencuiala zidului. Dar și acolo au ajuns urmăritorii. Nefericitul s-a ascuns în cele din urmă într-un jgheab al acoperișului, însă a fost descoperit și aruncat jos, în stradă, unde s-a zdrobit în chip jalnic”, nota autorul.

Până în secolul al XIX-lea, arhitectura locuințelor din cetate trecuse prin transformări ample, iar o parte dintre vechile decorațiuni ale caselor dispăruseră.

„Au intrat în noile locuințe obiceiuri noi, dar și năravuri noi; imităm acum cu succes «cutiile de locuit» ale orașelor mai mari, aceste morminte ale vieții de familie, în care fiecare activitate își are încăperea ei separată, iar pe străzile pavate hurducăie deja trăsura moștenită, acolo unde, cu numai un secol înainte, pe drumurile podite cu scânduri, abia că trecea încet și aproape fără zgomot câte un car încărcat”, amintea cercetătorul din secolul al XIX-lea.

Sighișoara la începutul secolului XX, văzăută de un poet german

La începutul secolului XX, Sighișoara păstra încă atmosfera unui vechi burg transilvănean, în care tradițiile comunității săsești erau foarte prezente în viața publică. Poetul german Detlev Freiherr von Liliencron (1844–1909) a vizitat orașul în anul 1907, unde a fost găzduit de medicul orașului și fondatorul muzeului din Turnul cu Ceas, dr. Joseph Bacon. La scurt timp după plecare, Liliencron i-a trimis acestuia o scrisoare în care își amintea ziua petrecută în cetate.

„Vă mulțumesc din suflet pentru ziua plină de ospitalitate petrecută la Sighișoara, unde m-am aflat într-un vechi oraș german. Acele ore îmi vor rămâne de neuitat. Marea bunătate a dumneavoastră și a soției dumneavoastră, plimbarea noastră prin oraș și până pe înălțime, toate, toate mi s-au întipărit adânc în memorie”, scria poetul.

Poetul amintea că asistase la o sărbătoare a comunității germane și la adunarea elevilor în piața orașului.

„În dimineața următoare, sărbătoarea populară germană, adunarea elevilor în piață, intonarea imnului național, toate, toate mi s-au întipărit adânc în memorie”, amintea Liliencron.

Turnul cu Ceas, „inima” Sighișoarei

Turnul cu Ceas a rămas cel mai puternic simbol al Sighișoarei. A fost ridicat în secolul al XIV-lea și reprezenta autoritatea întregului oraș.

„Deși Turnul cu Ceas nu aparținea vreunei bresle anume, acesta, clădit în secolul al XIV-lea, a adăpostit timp de aproape 200 de ani sfatul comunal, fiind sediul adevăratei autorități publice, iar zidurile sale groase de 2 metri i-au conferit și o importantă funcție de apărare”, arăta revista România pitorească, în 1978.

Acoperișul cu țiglă policromă și cele patru fleșe erau descrise ca simboluri ale prestigiului și ale dreptului de judecată al orașului, jus gladii, „dreptul săbiei”. Sub acoperiș funcționa orologiul, despre care autorul articolului afirma că exista, într-o formă continuu modificată, probabil din 1634.

Mecanismul, construit inițial din lemn, punea în mișcare figurinele care reprezentau zilele săptămânii și astrele asociate acestora: Luna pentru luni, Marte pentru marți, Mercur pentru miercuri, Jupiter pentru joi, Venus pentru vineri, Saturn pentru sâmbătă și Soarele pentru duminică.

„Construit inițial din lemn, mecanismul care înfățișa locuitorilor scurgerea timpului pe două cadrane uriașe mânuia, ca la un teatru de păpuși, defilarea periodică și lină a unor figurine reprezentând zilele săptămânii, iar pe meșteșugari îi trezea din toropeala oboselii celor 12 ore de lucru cu loviturile de ciocan ale unei figurine anume”, notau publiciștii. 

Și turnul a fost lovit de incendiul din 1676. Atunci orologiul a ars, însă figurinele realizate de meșterul Johann Kirschel în 1648 ar fi fost salvate și înlocuite ulterior cu altele din fier forjat.

Orologiul a fost reparat în 1775 și 1804, iar mecanismul a fost refăcut complet în 1906. Figurinele au rămas însă multă vreme nemișcate, până când, în secolul XX, electricianul I. Konradt s-a ocupat de readucerea lor la viață.

„A trudit bătrânul electrician ani de-a rândul și a meșterit în nopți de veghe, aidoma făurarilor din poveste, rotițe și tije noi, a îmbrăcat marginile brațelor în rulmenți, iar la capătul lor a plămădit și o inimă electrică nou-nouță care, într-o bună zi, ca într-un basm de Andersen, a insuflat iar viață păpușilor descătușate din înțepenirea anilor”, nota România pitorească.

Turnul a rămas și în prezent cel mai fotografiat obiectiv al vechii cetăți.