Cinema - recomandări

Cinema - recomandări

Criticul de film Cristi Mărculescu vă recomandă o serie de noi filme, pe care le  puteţi vedea în curând la cinematograf.

Hai! Ne batem!

”Hai! Ne batem!“ este un film ciudat: subiectul (un tânăr fără de căpătâi se inserează, ajutat de un şmecher de şcoală veche, într-un mic circuit de lupte underground) nu rimează deloc cu abordarea regizorală (rece, distantă, corectă în ceea ce priveşte redarea New York-ului periferic), aşteptările (film cool cu mult testorteron şi lupte spectaculoase) nu se împacă deloc cu realitatea (film calm, straniu şi destul de ne-spectaculos).

Culmea culmilor: tocmai din pricina unei abordări nonconformiste a unui subiect plin de clişee (eroul este june, are probleme şi adversari şi reuşeşte totuşi să le rezolve şi să îi rezolve, ajutat de un interlop mărunt şi aparent deloc de încredere dar cu inima mare) reuşeşte să devină interesant.

Ca regizor, Dito Montiel ştie ce să ceară actorilor: Tatum depăşeşte fără dificultăţi rolul principal, de băiat puţin cam naiv dar cu smardoiala în sânge, Howard a mai jucat mici interlopi şi se descurcă de minune în rolul impresarului ratat şi întreprinzător. Nici duduia latino nu este reprobabil încarnată de o jună şi sexy Zulay Henao.
 

Problema cea mai mare a filmului ar fi aşteptările: locaţia (periferii deloc strălucitoare ale New York-ului) face inevitabilă menţionarea lui Martin Scorsese, titlul şi subiectul vor suna mai tentante pentru iubitorii de Blood Sport şi fanii lui Jason Statham.

 Nici amatorii de Scorsese, nici iubitorii de cafturi marca Statham nici fanii luptelor spectaculos regizate nu vor avea de ce se declara mulţumiţi de „Hai! Ne batem!“. Care, la urma urmei aduce (ca ton) a dramă independentă americană decât a film cinstit cu lupte sângeroase.

Regie: Dito Montiel;  Distribuţie Channing Tatum, Terrence Howard, Zulay Henao, Luis Guzmán

1 2 3 S-a furat un tren

Thriller cool, estivalier, captivant pe moment, dar repejor uitabil ulterior. Metroul de Pelham, de la orele 01.23 P.M. nu va ajunge în staţie. Pentru că a fost deturnat şi stopat pe alte şine de un grup de răufăcători (şi fiind vorba de un film 100% american este bine să restricţionăm terminologia „terorişti“ pentru cetăţeni de origine arabă, cu Jihadul urcat la cap).

Ryder (John Travolta care încearcă – fără rezultate prea convingătoare – un comeback actoricesc) şef al bandei, cere unui dispecer de la centrul de control al metroului (Denzel Washington, convingător în rol de om obişnuit) suma de 10 milioane de dolari pentru a elibera ostaticii. Intervin şi un negociator de ostatici (John Turturo) şi primarul New York-ului (James Gandolfini, cumva amuzant) dar atunci când primul ostatic este împuşcat, gluma se îngroaşă. 

Montajul electrocutant, filmările din elicopter şi cele câteva secvenţe de acţiune sunt punctele forte ale filmului şi marca auctorială a lui Tony Scott. Din păcate, toate profunzimile (comentariul socio-politic, trecutul personajelor, o parte din dialoguri şi mai ales deznodământul) există, dar sunt  marcate de ideologia auctorială a lui Scott, care deşi încearcă să se dezbrace de ideologia simplitst-macistă, tot calcă în străchini.

După ce Scott ne convinge că eroul pozitiv este un individ absolut normal (gras şi cu ochelari), în ultimele 10 minute de film acesta se schimbă radical şi devine un justiţiar pur şi dur. Şi nici bla-bla-ul despre catolicism nu este chiar relevant pentru personaje sau intrigă.

Dar acestea sunt incidente pe parcursul unei mini-aventuri cinematografice care nu păcătuieşte semnificativ decât la capitolul lungime (un minus de 20 de minute ar fi fost benefic spectatorului) şi care, măcar pe moment, livrează o doză de „entertainment hollywoodian.“

Regie: Tony Scott;  Distribuţie: Denzel Washington, John Travolta, Luis Guzmán, John Turturro, James Gandolfini