Interviu Regizorul Tudor Giurgiu, despre cum se face un film dintr-un cadru de 65 de minute: „Experiența ar trebui să te ajute să fii din nou curajos“

Ce face o femeie care află în noaptea nunții că a fost înșelată este punctul de plecare al comediei negre „3 zile în septembrie“. Regizorul Tudor Giurgiu vorbește pentru „Weekend Adevărul” despre provocarea de a face un alt fel de film, unul contemporan, care are în centru un personaj feminin complex și despre nevoia de schimbare a mentalităților din societatea românescă.   

Tudor Giurgiu, la filmările comediei negre 3 zile în septembrie. Foto: Arhivă personală

Regizat de Tudor Giurgiu după un scenariu scris împreună cu Conrad Mericoffer și Radu Grigore, „3 zile în septembrie“ este o comedie neagră despre trădare, presiunea convențiilor și libertatea de a o lua de la capăt. Andreea Vasile o interpretează pe Bianca, o femeie care află chiar înaintea nunții că logodnicul ei o înșală și pornește într-o noapte imprevizibilă prin Eforie Sud. Filmul a fost turnat într-o singură săptămână, fără finanțare de la CNC, ca un experiment cinematografic, iar 65 de minute sunt filmate într-un singur cadru-secvență. Din distribuție fac parte și Emilian Oprea, Adela Popescu, Mirela Zeța, Emilia Popescu și Conrad Mericoffer. „3 zile în septembrie“ a avut premiera mondială la Rotterdam și a deschis TIFF 2026, iar din 18 septembrie poate fi văzut în cinematografele din toată țara.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Tudor Giurgiu vorbește despre provocarea de a face un alt fel de film, mai ales unul contemporan, în care narațiunea este înmânată unei femei – de altfel, el subliniază faptul că cinemaul românesc trebuie să acorde personajelor feminine libertatea de a fi complexe, contradictorii și vulnerabile. Regizorul descrie cum Eforie Sud a devenit un personaj al filmului și ne invită în culisele filmului, povestind despre micile incidente care puteau fi catastrofale producției finale.

„Weekend Adevărul“: După mai multe filme cu teme istorice, sociale – „De ce eu?“, „Libertate“, „Pădurea de molizi“ – reveniți cu o comedie neagră. Cum s-a născut ideea acestei producții?

Tudor Giurgiu: După „Libertate“ și „Pădurea de molizi“, filme grele, complicate, care m-au consumat foarte mult, mi-a prins foarte bine ideea de a lucra un proiect total diferit, în primul rând o poveste contemporană, care să aibă în centrul ei o femeie aflată în fața unor alegeri importante. În plus, premisele au fost total diferite, fiind vorba de un proiect independent, aproape guerrilla style. Ideea îi aparține, de fapt, prietenului meu Mirel Olaru, din Eforie Sud, care are un hotel acolo. El și Anca Ghiorghiu mi-au propus să facem o tabără de creație la Arome 22 care să se termine cu un lungmetraj. Prima reacție a fost că sunt nebuni și idealiști. A doua a fost: „de ce nu?“ Am pornit de la ideea unei nunți care o ia complet razna. Mă fascinase episodul nunții din „Wild Tales“, filmul argentinian recent multi-premiat, și m-am gândit: de ce să nu existe o versiune profund românească a unei asemenea povești nebune? Apoi povestea s-a mutat treptat spre Bianca, o femeie middle age aflată într-un moment în care tot ce părea stabil în viața ei se prăbușește. Dar, în loc să rămână acolo, începe să meargă. La propriu și la figurat. Să se caute și, poate, să se reinventeze.

Scenă din „3 zile în septembrie”. Foto: Arhivă personală

De ce ați ales să filmați cea mai importantă parte a filmului într-un cadru-secvență de 65 de minute care urmărește parcursul Biancăi? Este un cadru-secvență real sau simulat? Câte duble au fost trase pentru acel cadru? Cât timp s-a repetat până la prima dublă? Care au fost cele mai mari provocări tehnice ale filmării cadrului-secvență?

Ideea planului-secvență nu a fost de la început a mea. Când i-am povestit lui Mihai Chirilov ce vrem să facem în șapte zile, reacția lui a fost foarte directă: „Cum să faci un film cu tăieturi în șapte zile? E imposibil. Trebuie să faci one-shot“. Mi s-a părut o soluție nebună și radicală și, paradoxal, exact soluția care ne-a salvat. Echipa s-a mutat la Eforie Sud pentru șapte zile. În prima zi am făcut o repetiție cap-coadă, un șnur: am parcurs toată acțiunea din scenariu, cu actorii și camera, ca să vedem dacă mecanismul funcționează. Apoi am reușit să filmăm în patru zile diferite un plan-secvență pe zi, complet, practic patru duble de câte 65 de minute. Într-una dintre zile a plouat infernal și n-am putut filma, iar în ultima zi am plecat. Deci, practic, am avut patru șanse reale să facem filmul. Asta a pus o presiune uriașă pe toată lumea. Totul trebuia gândit în superdetaliu: coregrafia actorilor, deplasarea camerei, focusul, sunetul, intrările și ieșirile personajelor, ritmul scenelor. După 40 sau 50 de minute de filmare continuă, o greșeală aparent minoră putea compromite tot ce făcuserăm până atunci. În fiecare seară vedeam împreună dubla filmată în ziua respectivă, o analizam și discutam ce funcționase și ce trebuia ajustat a doua zi. Era un proces foarte viu: aveam literalmente sentimentul că filmul se naște lângă noi și că îl putem vedea crescând de la o zi la alta. Pentru mine, cea mai mare provocare a fost să renunț la a deține controlul absolut. Aici, odată ce spuneam „Acțiune!“, trebuia să am încredere totală în Andreea, în Ate, operatorul, în Mircea, focus pullerul, în colegii de la sunet și în toți ceilalți actori. După 30-40 de minute de joc continuu nu mai aveam cum să intervin. Trebuia efectiv să fiu zen și să sper că nimeni nu greșește. Adrenalina a fost fantastică.

La scenariul clasic – soția înșelată cu secretara – ați adăugat un strat: femeia afectată de imposibilitatea de a rămâne însărcinată. Ce credeți că aduce acest aspect în plus poveștii Biancăi?

Cred că o scoate din convenția simplă a soției înșelate. Infidelitatea lui Victor este detonatorul, dar criza Biancăi e mult mai profundă. Ea descoperă într-o singură noapte că nu doar căsnicia pe care credea că o are arată altfel, ci că întregul scenariu de viață pe care și-l construise trebuie pus sub semnul întrebării. Dorința de a avea un copil, frustrarea, presiunea timpului și sentimentul că viața poate nu va arăta cum și-a imaginat-o fac trădarea și mai dureroasă. În același timp, mi se pare important că filmul nu spune că împlinirea ei depinde de maternitate. Dimpotrivă. Noaptea asta o obligă să se întrebe cine este ea în afara căsniciei, în afara mamei, în afara tuturor celor care îi spun cum ar trebui să trăiască.

Locația, un personaj românesc

Are vreo semnificație locul ales pentru filmări, litoralul dintr-un Eforie Sud încremenit parcă în timp, cu titicar, votcă ieftină, kitsch și un urs panda?

Enormă. Nu cred că filmul ar fi putut exista în același fel în altă parte. Eforie Sud nu este decor, este un personaj în sine. Are ceva suspendat în timp, un amestec foarte românesc de nostalgie, kitsch, melancolie și absurd. Titicarul, restaurantele de nuntă, barurile, plaja, hotelurile, ursul panda – toate construiesc geografia nopții Biancăi. M-a impresionat enorm reacția unor fete născute în Eforie Sud care au văzut filmul. Recunoșteau barul unde chiuleau de la ore, nunțile de la Restaurantul Măgura, traseele adolescenței lor. Nu le venea să creadă că această geografie aproape mitică pentru ele ajunsese într-un film. Și cred că tocmai combinația asta dintre autentic și ușor suprarealist face locul perfect pentru film. La un moment dat nu mai știi dacă apariția personajului costumat în panda e absurdă sau perfect firească în peisaj. Probabil că asta e definiția corectă a litoralului românesc.

Foto: Cosmin Kleiner Stoian

O comedie neagră filmată în patru zile pe litoral lasă urme. Care este scena reală demnă de acest gen de film care s-a întâmplat la filmări?

Cred că însăși filmarea era uneori o comedie neagră. Aveam 65 de minute în care orice detaliu putea distruge o dublă și ajunseserăm să trăim niște incidente minuscule ca pe niște catastrofe. Țin minte, de exemplu, panica legată de lebedele de pe mare, care nu ajungeau exact unde pusesem noi aparatul. Sau momentul în care am descoperit că nu mai avem azot lichid ca să facem fumul pentru secvența celei de-a doua nunți. Într-un film normal spui: bine, rezolvăm. La noi, după ce poate filmaserăm deja zeci de minute fără întrerupere, asemenea lucruri căpătau dimensiuni apocaliptice. Acum râd când îmi amintesc. Atunci eram convins că lipsa lebedelor (acolo unde mi le doream) poate distruge filmul.

Libertatea de a fi curajos

Cu ce întrebări (sau răspunsuri) ați vrea să plece spectatorii de la film?

Nu mi-aș dori neapărat să plece cu o morală anume. Prefer să rămână cu o curiozitate – oare ce se va întâmpla cu Bianca mai departe? Prilej pentru noi să ne imaginăm o continuare a poveștii.

Andreea Vasile o joacă pe Bianca în „3 zile în septembrie”. Foto: @cosmin.stoian

Ați revenit la Festivalul de la Rotterdam după aproximativ trei decenii de la debutul dumneavoastră acolo. Cum s-a schimbat felul în care priviți propriul cinema între „Legături bolnăvicioase“ și „3 zile în septembrie“?

În primul rând, mi-am dat seama că odată cu vârsta și experiența am devenit mai relaxat și, paradoxal, mai dispus să risc. Când ești la început, fiecare film pare un examen definitiv. Ai senzația că fiecare decizie spune cine ești ca regizor și că orice greșeală poate fi fatală. Astăzi iau deciziile mult mai repede. Am acumulat experiențe, am făcut filme complicate, am avut succese și eșecuri și nu mai negociez atât de mult cu mine însumi. „Libertate“, de exemplu, a fost pentru mine un soi de examen de maturitate profesională: un film foarte greu, cu o desfășurare enormă de actori și mijloace. După experiența aceea am simțit că nu mă mai poate speria foarte ușor un platou. Și poate tocmai de aceea am putut să fac „3 zile în septembrie“. Să accept ideea aproape inconștientă de a face un film independent, într-o săptămână, cu o echipă în mare parte nouă, fără plasa de siguranță a montajului și cu riscul foarte concret ca la final să nu avem film. Le-am și spus colegilor: dacă nu ne iese, îl încuiem într-o cutie și asta e. Acum 20-30 de ani probabil n-aș fi putut spune asta atât de relaxat. Întoarcerea la Rotterdam cu filmul acesta are, din cauza asta, ceva foarte frumos și circular. Nu simt că m-am întors la punctul de plecare, ci mai degrabă că am recuperat ceva din libertatea începutului. Experiența ar trebui să te ajute nu să devii mai prudent, ci să-ți permiți din nou să fii curajos și, poate, ușor inconștient.

 „Avem nevoie de personaje feminine complexe, contradictorii“

Cum ați reușit să nu o transformați pe Bianca într-un personaj tragic, căruia publicului să-i plângă de milă, ci într-un personaj de comedie neagră? Care a fost principala sursă de inspirație pentru conturarea personajului?

Tocmai pentru că nu voiam un film despre o victimă. Bianca primește o lovitură teribilă, dar nu se așază într-un colț să sufere. Pleacă. Merge. Bea. Vorbește cu oameni. Face lucruri greșite, lucruri impulsive, uneori absurde. Încearcă să înțeleagă ce i se întâmplă în timp ce lumea din jurul ei devine tot mai delirantă. Aici a fost foarte importantă Andreea Vasile. Am știut de la început că ea poate face rolul ăsta la superlativ și că e o actriță capabilă să ducă 65 de minute fără plasă de siguranță și să treacă firesc de la durere la furie, de la vulnerabilitate la ridicol și de la comedie la emoție. Ea este locomotiva filmului. Dacă Bianca nu era credibilă, tot filmul se prăbușea. N-am avut neapărat o sursă de inspirație pentru personajul ei, dar m-am gândit de câteva ori la alte personaje feminine puternice din alte filme – Gloria din filmul omonim al lui Sebastian Lelio sau personajul principal din filmul georgian „A Happy Family“.

Tudor Giurgiu a „îndrăznit” să facă o comedie neagră, după filme grele. Foto: Catalin Oprițescu

„În filmele româneşti de după 2000, cel mai adesea, bărbatul intră şi iese dintr-o situaţie, dintr-un context, dintr-un univers, în timp ce femeia este statică. Se realizează astfel dihotomia activ-pasiv care devine un element definitoriu al imaginii femeii în Noul Cinema Românesc“, scrie criticul Bianca Andreea Bănică în articolul „Privind-o pe Ea - Imaginea femeii în Noul Cinema Românesc“. Bianca este, în „3 zile în septembrie“, personajul principal activ. Ea nu acceptă situația în fața căreia a fost pusă și trece la acțiune. Credeți că avem nevoie de mai multe femei personaje principale în cinemaul românesc?

Da, categoric, dar nu cred că soluția este să bifăm statistic niște personaje feminine principale. Avem nevoie de personaje feminine complexe, contradictorii, active, care greșesc, iau decizii proaste, se răzgândesc, sunt amuzante, antipaticе sau vulnerabile. Adică exact libertatea pe care cinemaul a acordat-o multă vreme, aproape automat, personajelor masculine. Bianca mi-a plăcut tocmai fiindcă refuză să rămână pe loc. În momentul în care află adevărul, pleacă și pune în mișcare filmul. Camera trebuie literalmente să alerge după ea. Mi se pare o imagine foarte potrivită pentru ceea ce am vrut să facem cu personajul. Și cred că publicul feminin a simțit asta. La proiecții am văzut spectatoare care râd, apoi se emoționează, apoi se enervează împreună cu Bianca. Participă la aventura ei, nu doar o privesc.Cos

Responsabilitatea de a decide pentru sine

Corul personajelor secundare – de la mamă până la prietena cea mai bună și la doamna în vârstă care-i dă să mănânce, dar și sfaturi de viață – îi spun Biancăi că nu ar trebui să-l părăsească pe adulterinul Victor, în ciuda abuzului la care a fost supusă. Auzim la un moment-dat și „sfatul suprem“: „dacă nu te bate, nu-l părăsi“. România se află printre țările din Uniunea Europeană cu cele mai ridicate rate ale violenței domestice și agresiunii în cuplu. Filmul dă un răspuns indirect la această dilemă a femeii abuzate – e adevărat, nu bătute – prin acțiunile Biancăi. Credeți că ar fi nevoie de o mișcare de emancipare a femeii din România, femeie care aude chiar și când este bătută că n-ar trebui să „strice familia“ din această cauză?

Replica „dacă nu te bate, nu-l părăsi“ e amuzantă în film tocmai pentru că, dacă stai două secunde să te gândești la ea, este îngrozitoare. Și, din păcate, nu este o replică venită de pe altă planetă. Este expresia unei mentalități care există încă: familia trebuie păstrată cu orice preț, iar femeia trebuie să suporte pentru că ea ar fi responsabilă dacă familia „se strică“. Nu știu dacă aș numi-o neapărat o nouă mișcare de emancipare. Cred însă că avem nevoie de o schimbare profundă de mentalitate. Inclusiv de libertatea femeii de a spune: până aici. Fără să fie obligată să-și justifice decizia în fața mamei, familiei, prietenilor sau societății. În film am vrut ca toate vocile astea să existe în jurul Biancăi. Sunt un soi de cor. Toată lumea știe ce este mai bine pentru ea. Numai că, până la urmă, singura persoană care trebuie să decidă ce este bine pentru Bianca este Bianca.

Ce face Bianca mâine? Cum va arăta noua ei viață?

Pentru mine, filmul se termină exact în momentul în care începe poate adevărata poveste a Biancăi. A trecut printr-o noapte în care aproape tot ce credea despre viața ei s-a făcut bucăți. Dar dimineața următoare este a ei. Mi-ar plăcea ca spectatorii să nu o vadă la final ca pe o femeie abandonată, ci ca pe cineva care, pentru prima dată după mult timp, are în față mai multe posibilități decât certitudini. Și poate că asta nu e deloc o tragedie.