Interviu Filmul premiat la Berlin despre drama copiilor rămași acasă: „Sunt părinți care pleacă noaptea, iar copiii se trezesc dimineața fără mamă sau tată“

Sute de mii de copii din România sunt nevoiți să se maturizeze înainte de vreme și trăiesc drame mai mici sau mai mari din cauza plecării părinților la muncă, în străinătate. Fenomenul este vizibil de pe Lună, dar abia anul acesta au apărut primele lungmetraje de ficțiune cu acest subiect. Doi regizori ai Noului Val ne prezintă subiectul din unghiuri diferite: „De capul nostru“, al lui Tudor Jurgiu, și „Jurnalul unei cameriste“, al lui Radu Jude. Primul prezintă fenomenul emigrației din prisma copiilor rămași acasă, iar cel de-al doilea film se concentrează asupra experienței unei mame care lucrează în Franța. 

De capul nostru a fost premiat la Festivalul de la Berlin. FOTO: Arhiva producătorului

Filmul lui Tudor Jurgiu, „De capul nostru“, care încă se poate vedea în cinematografele din România, a obținut Premiul CICAE al Confederației Internaționale a Cinematografelor de Artă, în secțiunea Forum a celei de-a 76-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Berlin 2026. Filmul suprapune teme clasice ale filmelor cu adolescenți, precum maturizarea și primele experiențe sexuale, peste o realitate românească: viața copiilor lăsați singuri acasă de părinții plecați la muncă, în străinătate.

Jurgiu surprinde modul în care Flavia, o tânără care locuiește într-un mic oraș de provincie, face față plecării ambilor părinți în străinătate care, pe deasupra, o și anunță că vor divorța. Ea își ascunde durerea în spatele sarcasmului și reușește să umple golul lăsat în urmă de părinții plecați cu o familie-surogat, în care devine mamă pentru doi copii care au fugit de acasă. Tudor Cristian Jurgiu, cunoscut pentru scurtmetrajul „În acvariu“ (2012), premiat cu Ursul de Aur pentru cel mai bun scurtmetraj la Berlinale, și pentru debutul său în lungmetraj, „Câinele japonez“ (2013), a vorbit cu „Weekend Adevărul“ despre realizarea unuia dintre cele mai de succes filme românești ale anului care a avut premiera în cadrul TIFF.

„Weekend Adevărul“: La TIFF.25 au rulat două filme românești despre relația dintre părinții plecați la muncă în străinătate și copiii rămași acasă. A fost nevoie de o perioadă de „maturizare“ a acestui subiect inspirat dintr-o realitate care există în România de ani de zile sau pur și simplu este o coincidență?

Tudor Jurgiu: Eu cred că s-au făcut mai ales documentare pe această temă și, din păcate, nu sunt destul de cunoscute. De exemplu, documentarul Teodorei Mihai „Waiting for August“ sau filmul Laurei Căpățână „Aici, adică acolo“, un documentar excelent, care vorbește foarte bine, deschis, direct și emoționant despre problema asta. Din păcate, documentarele nu prea sunt văzute și distribuite în România, dar cred că subiectul a fost deja abordat, au fost și reportaje multe. Într-adevăr, în zona de ficțiune nu a fost explorat, n-am o explicație de ce.

De capul nostru a fost premiat la Festivalul de la Berlin. FOTO: Arhiva producătorului

Tu de când lucrezi la filmul „De capul nostru“?

De vreo trei ani, patru ani. Bine, m-am mai gândit la el și înainte. Primul meu scurtmetraj a fost despre un părinte care are copiii plecați.

Și în „Câinele japonez“, de fapt, abordezi acest subiect...

Da, doar că aici e invers, vorbesc despre perspectiva copiilor rămași acasă. În „Câinele japonez“ aveam în centru un părinte al cărui fiu a plecat.

De capul nostru a fost premiat la Festivalul de la Berlin. FOTO: Arhiva producătorului

De unde preocuparea ta pentru acest subiect? Se întâmplă ceva în realitatea socială actuală din România în ultimii ani care te-a determinat să te apleci asupra subiectului?

Da, e și asta, dar strict în filmul ăsta încă nu am explorat felul în care absența părinților influențează societatea în mod direct. Cred că ce m-a atras la povestea asta a fost faptul că sunt multe modalități prin care adolescenții gestionează absența părinților și cred că una dintre ele, care m-a atras destul de mult discutând cu diverși oameni, a fost cel care presupune un fel de modificare a realității, folosirea imaginației pentru a găsi un fel de refugiu. Și cred că Flavia (personajul principal – n.r.) face asta, folosindu-se de cei doi copii care încearcă să scape de părinții lor. Mi-am dorit mult să existe contrapunctul acesta în personajele filmului, sunt adolescenți care duc dorul părinților și doi preadolescenți care vor să scape de părinți. Și Flavia cumva are grijă de copiii ăștia doi sau își dorește să aibă grijă de ei și creează în capul ei, mai mult în imaginația ei, un fel de familie-surogat, ca un proiect, să zicem, prin care încearcă cumva să umple golul lăsat de plecarea părinților. Face asta dintr-un fel de disperare. Dar n-are cum să funcționeze așa ceva, evident, și nu duce nicăieri. Dar mi s-a părut interesant cum ei modifică puțin realitatea și văd lucrurile un pic diferit față de cum sunt și forțează un fel de percepție asupra unor lucruri ca să se vindece, ca să încerce să se vindece.

Răzbunare prin ficțiune

Sunt mai multe scene care sugerează o „răzbunare“ a copiilor pe părinții lor. Cum te-ai gândit la această abordare?

Cred că o dată e foarte savuros să te gândești la modalități în care niște copii se pot răzbuna pe părinții lor fără a-și face rău lor înşiși. Deși citisem despre cazurile astea, mi-am dorit destul de mult ca personajele să aibă un fel de putere, chiar dacă e falsă, chiar dacă sunt situații destul de nasoale. Și răzbunare cred că e un pic mult spus. Cred că ce fac ei e mai degrabă un fel de a încerca să devină independenți față de părinți și absența lor să înceapă să conteze tot mai puțin. Și atunci au gesturile acestea de rebeliune prin care încearcă să-și demonstreze că nu mai au nevoie de părinți și că lor nu le pasă. Flavia dă dovadă de sarcasm, care evident că e fals, și se preface că nu-i pasă de divorțul părinților. Evident că-i pasă, doar că se folosește de sarcasm ca să treacă un pic peste, pentru că n-ai cum să treci peste asta dacă iei totul în serios. Și va fi tot mai rău. Acum, dacă asta e sănătos sau nu, habar n-am, dar cu siguranță mi se pare mult mai savuros și interesant să vezi un personaj de genul acesta, decât un personaj care, să zicem, aflând că părinții divorțează, începe să plângă și e trist.

De capul nostru a fost premiat la Festivalul de la Berlin. FOTO: Arhiva producătorului

Da, e aproape terapeutică atitudinea aceasta...

Da, cred că „răzbunarea“ a venit și din asta, și dintr-un gând că sunt foarte multe lucruri pe care nu le-au spus părinților. Vorbind cu mai mulți oameni care au trecut prin asta, am simțit că sunt multe lucruri pe care ei nu le-au spus părinților și atunci am încercat, cumva, să le ofer o șansă de a se „răzbuna“ și de a spune niște lucruri pe care în realitate nu le-au spus. Cred că ficțiunea, spre deosebire de documentar, îți poate oferi oportunitatea de a trăi virtual niște momente pe care în realitate nu le-ai rezolvat până la capăt. Și astfel poți să ai un fel de satisfacție.

Povești care se fac stivă

Spuneai că ai vorbit cu mai multe persoane pentru a aprofunda subiectul. Cum a fost procesul de documentare?

La început a fost foarte nesistematizat. Auzeam poveștile acestea de la prieteni, de la studenți, de la oameni foarte apropiați, de la rude de peste tot. Oriunde te întorci, dai de genul acesta de povești. Nu trebuie să le cauți. Auzi de ele când stai cu cineva la o cafea. Pur și simplu se adunau, le tot auzeam și la un moment dat mi-am dat seama că am început să mă gândesc la asta destul de mult. Am început să le notez și mi-am dat seama că s-ar putea să fie nevoie să fie spusă povestea asta.

E foarte interesant că ai adus echilibrul acesta: copii care duc dorul părinților și copii care fug de părinți. Asta ne spune că o problemă importantă este, de fapt, lipsa de comunicare dintre părinți și copii. Cum ai documentat această lipsă de comunicare și cum ai exprimat-o în film?

De capul nostru a fost premiat la Festivalul de la Berlin. FOTO: Arhiva producătorului

Cred că nu ai nevoie să te documentezi foarte mult în România despre lipsa de comunicare dintre părinți și copii. Cu siguranță m-am folosit și de experiența personală, cu siguranță sunt lucruri și din familia mea. Sunt probleme de comunicare, un fel de evitare permanentă a discuțiilor mai delicate, evitarea emoțională, evitarea unor confruntări care să adreseze niște probleme care sunt clar acolo și mustesc. Cred că asta e o trăsătură foarte răspândită în familiile românești; probabil în orice țară se întâmplă. De multe ori, problema mai mare nu e că părinții pleacă – nu poți să-i acuzi că pleacă din cauza unor condiții de viață oribile, uneori nu au de ales –, ci felul în care părinții comunică lucrurile astea și felul în care pleacă.

La fel ca în cazul Flaviei, sunt părinți care pleacă noaptea fără să vorbească cu copiii, iar cei mici se trezesc dimineața fără mamă sau fără tată. Ei cred că e mai ok așa, că cel mic va gestiona mai bine problema dacă nu își iau la revedere, dar e mult mai nasol pentru copil, de fapt. Acesta e doar un exemplu pentru cât de gravă este lipsa de comunicare și de înțelegere a felului în care un copil se atașează și trăiește lucrurile acestea.

Autenticitate, nu stereotip

Ce întrebări ai vrea să-și pună spectatorii după ce văd filmul tău?

Cred că una este legată de comunicare, de cum poți, chiar și într-o situație delicată, tristă, să păstrezi un fel de legătură autentică, una care să conteze emoțional. Apoi, să se gândească prin ce trec copiii, cum simt ei lucrurile. De exemplu, la sesiunea de întrebări și răspunsuri de după film, a fost o mamă care a zis că ei i-a plăcut filmul din perspectiva faptului că a simțit că e martoră la niște situații prin care, probabil, fiul ei adolescent trece, dar la care ea nu mai are acces, pentru că el are 17 ani și a început să se îndepărteze și să se ascundă de ea. Atunci, a simțit că e privilegiată într-un fel, că are acces la un fel de trăiri ale fiului ei pe care doar și le poate imagina. Și mi s-a părut foarte interesant, a fost ceva la care nu m-am gândit.

Mi s-a părut interesant și faptul că ai adus în discuție și problemele specifice adolescenței, cum ar fi sexualitatea, care n-are legătură cu relația aceasta părinte-copil.

Într-adevăr, sexul nu are legătură cu relația dintre părinții plecați și copiii lor, dar sunt chestiuni general valabile la adolescenți. Am încercat mult să nu-i fac pe copiii aceștia niște reprezentanți ai unor probleme sociale, ai unor idei, ci am vrut să existe cât mai specific și să fie niște oameni autentici.

De capul nostru a fost premiat la Festivalul de la Berlin. FOTO: Arhiva producătorului

A fost o scenă din film care ți-a rămas întipărită în minte?

Cred că secvența de la depou. A fost printre primele pe care le-am scris, înainte să am clar traseul personajelor, cine e protagonistul, ce se întâmplă în poveste. Am avut nevoie să scriu o secvență în care să simt puțin personajele și să mă pot conecta la ele mai intim și apoi să încerc să scriu povestea. Dacă încep să scriu doar o structură seacă, e prea abstract și nu reușesc să mă conectez emoțional. Asta cu depoul de locomotive a pornit de la niște amintiri personale. Așa făceam în Oradea: mergeam cu gașca de la bloc într-un depou de locomotive vechi și stăteam pe acolo, ne umpleam de funingine, ne jucam cărți. Stăteam toată ziua pe acolo, era foarte mișto. Am pornit de la amintiri și am mers mai departe la jocul în care copiii își imaginează că părinții s-au întors, doar că îi văd în ipostaze din astea foarte promiscue, în care fac sex unii cu alții, fac sex cu profesorii, e un amestec de sexualitate inhibată, precoce cumva, dar în același timp și de dor de părinți, dar și de agresivitate față de ei.

Mai ușor cu tinerii actori

Cum a fost să lucrezi cu copii, cu actori foarte tineri?

A fost mult mai ușor decât m-am așteptat. Toată lumea îmi spunea că va fi dificil, dar nu mi s-a părut deloc așa. Cred că a fost, de fapt, mai ușor decât cu actorii mai în vârstă. La Flavia a fost mai greu pentru că aveam foarte mult text și dialog, erau scene mai lungi, mai dificile, mai grele, dar cu copiii, sincer, a fost destul de ușor. Cred că dacă faci castingul ca lumea și alegi persoanele potrivite, munca e mult mai ușoară.

A fost nevoie de multe duble?

Cu copiii, nu. Cred că două, trei duble maximum. Ei obosesc, se plictisesc și nu ai șanse să tragi de ei. Plus că îmi doream prospețimea aia specifică. Dar cel mai important era să fie o atmosferă bună pe platou și atunci când filmăm să meargă din prima, nu să tot tragem. Și nu am nici eu răbdare.

Și cum ai reușit să faci atmosferă bună de platou?

Uneori n-am reușit. Mi-aș fi dorit și mai mult să reușesc asta, dar cred că pur și simplu faci atmosferă bună când alegi să lucrezi cu oameni care au o energie bună și care nu răspândesc în jur tensiunile lor. În plus, am vorbit cu ei, le-am explicat, sunt totuși copii, sunt mult mai sensibili decât actorii adulți. A fost nevoie să nu mai facem glumele alea cretine care se fac la filmări. Era nevoie ca ei să nu simtă stresul care există oricum la orice filmare. Modifici lucruri, te adaptezi. E important ca actorii să se simtă cât mai relaxați sau tensionați într-un sens bun și că orice altceva nu contează, protocoale sau mod de a filma. Ai o cameră care înregistrează imagini și niște actori și aia e, nimic altceva nu contează.

„Premiul de la Berlinale nu asigură un număr mare de spectactori“

Se pare că proiectul pe care l-ai scris s-a transformat într-un film bun, cel puțin așa arată faptul că a fost deja premiat la Berlinale cu CICAE Art Cinema Award în secțiunea Forum a festivalului. Cum a fost experiența de la Berlin?

Mi-a plăcut foarte mult acolo la proiecție și mi se pare că filmul a fost primit destul de bine. Asta nu înseamnă că neapărat o să fie foarte popular. Din păcate, asta nu asigură neapărat un număr mare de spectatori. Dar nu știi niciodată. Eu sper. Aici problema ține de faptul că distribuția de cinema în România e destul de slabă, sunt puține cinematografe, în zonele rurale aproape deloc, în orașele mici aproape deloc. Filmele românești au clar nevoie de o distribuție mult mai puternică. La fel și promovarea, este ceva ce e lăsat tot timpul la urmă, pe ideea „hai să-l facem, hai să terminăm și după aia vedem noi“. Promovarea ar trebui să aibă un procent destul de important din bugetul unui film ca să ai o șansă să ajungi la spectatori. Altfel, îl faci și ajunge la un festival, speri să fie festival de clasa A, dar mai departe nu prea ajunge.

Se vorbește astăzi din ce în ce mai mult despre responsabilitatea regizorului atunci când abordează subiecte sociale delicate. Tu cum vezi responsabilitatea ta în contextul poveștii pe care o spui?

Cu siguranță am o responsabilitate, mai ales când vorbim despre un subiect precum acesta, în contextul în care sunt extrem de mulți oameni care trec prin experiențe similare și atunci cu siguranță am o responsabilitate față de ei. Responsabilitatea există, dar în același timp îmi dau seama că nu am cum să exprim toate nuanțele sau toate fațetele unei astfel de probleme. Dincolo de responsabilitatea socială pe care o am, e nevoie să-l fac și personal, și să fie și al meu, și al scenaristului cu care am lucrat. Dar cu siguranță responsabilitatea există și față de oamenii care sunt în situația respectivă, dar într-o anumită măsură și față de mesajul pe care vrei să îl transmiți și care la mine nu e neapărat un mesaj foarte clar, e mai degrabă un fel de a te uita la lucruri și de a încerca să empatizezi cu problema asta. Ideea nu este să găsești o soluție sau să zici „ia uite, nenorociții ăia de părinți“, pentru că nu e cazul. Mai degrabă dacă reușesc prin film să fac niște oameni conștienți că uite, emoțional, oamenii ăștia trec prin așa ceva, eu sunt destul de satisfăcut.

Crezi că e nevoie de o schimbare de percepție în societatea românească față de acești români care merg la muncă în străinătate?

Cred că tot mai mulți dintre ei nu mai merg singuri, ci își iau copiii cu ei. În ultimii ani, au reușit să plece tot mai mulți părinți cu copiii lor, aceștia merg acolo la școală și stau cu părinții și mi se pare mult mai ok. În continuare există destule familii care nu-și permit să facă asta. Da, evident, mi se pare că pe lângă organizația Salvați Copiii, care încearcă să adreseze problema asta și să ajute și părinții și copiii în același timp, cred că ar trebui să existe mult mai multe programe guvernamentale care să adreseze problema asta și să încerce să ajute într-un fel sau altul, financiar sau prin consiliere, familiile care trec prin așa ceva.