Interviu Strategia câștigătoare pentru a-i avea alături pe americani. Expert: „Securitatea nu se cerșește”

Până când Europa va fi capabilă să se apere singură, România trebuie să schimbe foaia în relația cu Washingtonul. Analistul Antonia Pup detaliază modelul prin care energia nucleară și centrele de date pot deveni cel mai puternic scut împotriva agresiunilor externe.

Antonia Pup crede că România are argumente pentru a convinge SUA să ne fie alături Foto: FOTO: Unsplash

Adevărul: Într-o analiză pentru RealClearDefense ați afirmat că securitatea României pe flancul estic nu mai poate depinde doar de garanții sentimentale sau politice de la Washington, ci de o „întrepătrundere economică”. Totuși, cum ar putea România deveni mai convingătoare și cum i-am putea face pe americani să se implice mai mult, atâta timp cât nu s-au arătat până azi dispuse să investească în România așa cum au făcut-o spre de exemplu în Polonia?

Antonia Pup: SUA nu au investit în România cum au făcut-o în Polonia pentru că Polonia și-a construit, ani la rând, un ecosistem instituțional în care investitorul american știe ce îl așteaptă. România poate deveni convingătoare, dar nu prin apeluri sentimentale, ci îndeplinind trei condiții.

Prima, punându-și statul în ordine: instituții funcționale, reguli clare, previzibilitate fiscală. Fără asta, nicio declarație politică nu ține loc de încredere. A doua, proliferând o diplomație mai ofensivă. Nu e suficient să vorbim cu politicul și cu birocrația de la Washington. Trebuie să lucrăm direct cu mediul de afaceri american, acolo unde se iau deciziile de investiții. Strict când vine vorba de atragerea companiilor de tehnologie către România, mi-aș dori ca în momentul în care președintele Nicușor Dan va merge din nou în SUA, să fie incluse pe agenda domniei sale întruniri cu CEO (măcar) ai celor două companii mari de AI - este vorba despre Anthropic și Open AI. A treia, menținând un climat politic stabil, pro-investiții, și construind pachete integrate de atragere a capitalului, exact cum a făcut Polonia, care a legat investițiile străine de infrastructură, energie și apărare într-un singur pachet coerent. Acesta ar trebui să fie o prioritate a următorului Guvern. Securitatea nu se cerșește, se merită, iar întrepătrunderea economică cu SUA nu vine ca un cadou, ci ca urmare a unui stat pe care merită să pariezi.

Pe flancul estic al NATO, noi ne comparăm oarecum natural cu Polonia și cu statele baltice, dar eu m-aș uita și la Grecia, această pasăre Phoenix regională care își face pitchul de țară mizând pe a deveni o poartă de intrare pentru centrele de date americane în Europa. Doar Microsoft a angajat peste un miliard de euro în centrele de date grecești. Grecia a înțeles că nu este de ajuns să ceri investiții, ci construiești un motiv concret pentru care ele vin.

Perioada romantică a NATO nu mai există

Ați propus un model aproape pur tranzacțional în relația cu SUA - securitate contra oportunități de afaceri, centre de date pentru AI și energie nucleară. În ce măsură vedeți un interes real al SUA în această privință?

Nu suntem absolutiști, nu spunem că relația cu SUA se reduce la un troc. Dar credem că modelul acesta este o variantă mai bună decât ce se află acum pe masă (a tânji după o perioadă romantică a NATO care pur și simplu nu mai există), una care ne-ar face mai puțin vulnerabili la fluctuațiile politice de peste Ocean. Când securitatea ta depinde exclusiv de cine câștigă următoarele alegeri la Washington, ești într-o poziție fragilă. Interdependența economică schimbă acest calcul.

Iar interesul american este real. În competiția strategică cu China pentru dominația în tehnologiile de vârf, în AI, în energie, Europa devine un teren decisiv. SUA au nevoie de puncte de sprijin de încredere pe flancul estic, iar România poate fi unul dintre ele.

Nu este, de altfel, o filosofie nouă. Este o direcție pe care România, cel puțin la nivel aspirațional, a căutat mereu să o aprofundeze. Gândiți-vă cum ar fi fost dacă aveam acum compania americană Exxon în Marea Neagră. Credeți că Federația Rusă ar mai fi fost la fel de asertivă lângă o zonă în care se aflau interese economice americane majore? Eu cred că nu. Prezența economică descurajează. Acolo unde investește, America are un motiv concret să rămână, pentru că operatorii economici ar pune presiune pe brațul politic, indiferent de culoarea acestuia.

Modelul japonez, dar inversat

Am avea modelul Japoniei și Coreei de Sud, dar inversat: în loc ca România să investească masiv în SUA, noi ar trebui să atragem investiții americane strategice de la care Washingtonul să nu poată pleca și să fie nevoit să și le apere, garantându-ne securitatea. Scepticii ar putea argumenta că acest model creează o dependență asimetrică, așa că v-aș întreba cum ne asigurăm că atragerea marilor giganti tech americani nu transformă România într-un simplu furnizor de resurse ieftine fără transfer real de tehnologie și valoare adăugată?

Dependența asimetrică devine un risc doar dacă intri în negociere nepregătit și dispus să accepți orice. Răspunsul la această dilemă este, din punctul meu de vedere, reprezentat de condiționalități contractuale și negocieri ferme. Un contract serios prevede clauze de transfer tehnologic, cote de forță de muncă locală, parteneriate cu universitățile românești, obligații de cercetare și dezvoltare pe teritoriul nostru. Un data center nu trebuie să rămână doar o clădire cu servere pe care o alimentăm cu energie ieftină. Trebuie să genereze un ecosistem în jur: ingineri formați aici, companii locale integrate în lanțul de aprovizionare, competențe care rămân în țară. Polonia și Grecia nu au acceptat rolul de simplu furnizor de resurse. Au negociat pachete în care investitorul primește predictibilitate, iar statul primește valoare adăugată. Exact acolo se câștigă sau se pierde partida, la masa negocierii, nu în comunicatul de presă sau în fotografia de după întâlnire. Exact același tip de exercițiu România trebuie să îl practice și când vine vorba de energie, și când vine vorba de tehnologie sau de extracția și procesarea mineralelor critice. Un stat pus în ordine, cu instituții competente și juriști buni, negociază de pe poziții de forță. Un stat slab semnează orice. Diferența dintre parteneriat și dependență o face capacitatea propriului tău stat, nu bunăvoința interlocutorului.

Cât de pregătiți suntem

Găzduirea unei infrastructuri critice de AI și centre de masă de date pe flancul estic face din România o țintă primară pentru războiul hibrid, atacurile cibernetice și sabotajul rus în Marea Neagră. Este infrastructura critică a României pregătită să protejeze aceste investiții sau cerem partenerilor să își aducă propriile sisteme de protecție?

Antonia Pup e cercetător la Institutul Universitar European și Georgetown University Foto: Arhivă personală

Un investitor care pune miliarde într-un centru de date nu se uită la declarații, se uită la capacitatea reală a statului gazdă de a-i proteja activele. Iar România are încă multe lucruri de recuperat, de la reziliența rețelei energetice până la capabilitățile cibernetice și la protecția infrastructurii submarine din Marea Neagră. Dar întrebarea nu se pune în termeni de ori noi, ori ei. Investitorii mari își aduc oricum propriile sisteme de securitate, asta este o normalitate. Problema este că securitatea corporativă nu poate compensa un stat care nu își face partea. Nicio companie nu își apără singură rețeaua electrică, cablurile submarine sau spațiul aerian. Acolo unde statul lipsește, investiția pur și simplu nu vine. De aceea protecția infrastructurii critice trebuie să fie prioritate de prim rang pentru următorul guvern, începând cu capacitățile cibernetice, iar aici AI ne oferă noi oportunități, mai ales dacă România ar putea implementa un parteneriat strategic cu compania americană Anthropic care să ne ofere acces la Mythos pentru a detecta vulnerabilitățile actuale. Personal calificat și plătit decent, coordonare reală între instituții, exerciții comune cu partenerii, integrare cu structurile NATO și cu mecanismele europene, cadru legal clar pentru cooperarea public-privat sunt aspecte care trebuie lămurite cu prioritate și în absența cărora nu putem vorbi de o diplomație economică persuasivă.

Noi îi vrem, dar ei ne vor?

Există într-adevăr la nivelul decidenților americani un apetit real pentru un astfel de „deal” cu România sau atenția Washingtonului rămâne iremediabil mutată spre Indo-Pacific?

Tind să cred că da, iar pentru a răspunde la această întrebare, m-aș focaliza pe unul dintre cele mai interesante formate plurilaterale pe care SUA le propune pe scena internațională astăzi, anume Pax Silica.

Lansată de administrația americană în decembrie 2025, Pax Silica este o coaliție construită în jurul securizării lanțurilor de aprovizionare pentru inteligența artificială. Nu este doar despre cipuri. Jacob Helberg, subsecretar de stat și arhitectul inițiativei, vorbește despre întregul stack tehnologic: semiconductori, capacitate de calcul, centre de date, energie, minerale critice, logistică. Formula lui era că vor să reconstruiască infrastructura fizică a secolului XXI, iar asta înseamnă co-investiții în fabrici, în data centere și în capacități de procesare în spațiul aliat.

La summitul din iunie de la Washington, Uniunea Europeană ca atare, Germania, Grecia și Olanda au semnat Declarația Pax Silica, ducând numărul semnatarilor la 24. Grecia, din nou. Nu întâmplător. Iar cercul mai larg al Declarației privind oportunitatea în AI include Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Italia, Portugalia, Armenia ca partener, și, atenție, Polonia, Estonia, Letonia și Lituania. România nu apare pe niciuna dintre aceste liste. Vecinii noștri de flanc au semnat, noi nu.

Aici identificăm și oportunitatea, dar și avertismentul. Logica Pax Silica nu cere fiecărui aliat să reproducă întregul lanț tehnologic acasă. Helberg vorbește despre „suveranitate prin inovație”, adică despre specializare și avantaj comparativ. Nu trebuie să devenim Taiwan, trebuie să devenim indispensabili într-o verigă concretă. Avem energie nucleară în dezvoltare, poziție geografică, capital uman în IT.

Cât despre apetitul american, el nu este un dat, este o funcție de credibilitatea noastră. Datele AmCham România din iulie sunt lămuritoare. SUA rămân cel mai mare investitor non-UE în România, cu un stoc de peste 9 miliarde de dolari. Exporturile românești de servicii către SUA au atins un record de peste 4 miliarde de dolari, plus 19% față de 2024, iar IT-ul reprezintă aproape 60% din total, în creștere cu 25%. Cererea americană pentru ce producem noi există și crește.

Problema este exact cea din titlul analizei: comerțul a crescut mai repede decât investițiile. Vlad Boeriu, președintele AmCham România, a spus-o fără ocolișuri, că țara noastră nu mai poate concura doar prin costuri mici sau prin poziție geografică, iar tensiunile politice interne prelungite alimentează prudența investitorilor.

Asta este toată povestea într-o singură propoziție. Americanii cumpără deja de la noi, dar ezită să construiască la noi. Iar diferența dintre a fi client și a fi partener într-o arhitectură precum Pax Silica se măsoară în predictibilitate, reforme duse până la capăt, infrastructură și stat de drept. Atenția Washingtonului nu este iremediabil pierdută, dar vedem că este condiționată. Și, spre deosebire de multe alte variabile din regiune, aceasta depinde aproape în întregime de capacitatea elitelor noastre de a formula o viziune și de a o executa cu discernământ.

Europa nu se poate apăra singură

Însuși comandantul SACEUR, generalul Alexus Grynkewich, susține că Europa va fi capabilă să se apere singură abia prin 2035, ceea ce înseamnă că cel puțin un deceniu nu putem spera să fim apărați de aliații noștri europeni. În timp ce UE insistă pe autonomie strategică și pe prioritizarea industriei de apărare europene, propunerea dumneavoastră leagă strâns România de lanțurile de aprovizionare și de interesele americane. N-ar risca această strategie să izoleze România în cadrul UE sau să creeze fricțiuni cu partenerii europeni precum Franța sau Germania?

Presiuni vor exista, nu neg asta, probabil deja există. Dar premisa întrebării merită chestionată, pentru că realitatea din iunie o infirmă. La summitul Pax Silica, Uniunea Europeană ca instituție a semnat Declarația inițiată de Statele Unite. La fel Germania, la fel Olanda, la fel Grecia. Deci nu vorbim despre o Românie care s-ar rupe de Bruxelles alegând Washingtonul, ci despre o Românie care ar face exact ce a făcut deja Comisia Europeană. Riscul de izolare nu vine din a intra în aceste arhitecturi, ci din a rămâne singurul stat de pe flancul estic absent de la masă, în timp ce Polonia, Estonia, Letonia și Lituania au semnat.

Iar când vine vorba strict de inteligență artificială, trebuie să fim lucizi. Competiția reală nu se dă între Europa și Statele Unite, ci între Statele Unite și China, atunci când vine vorba despre modelele de frontieră. Unde poate Europa să facă diferența este în altă parte, și anume în integrarea AI în economia reală și în stabilirea de standarde. AI Act, care a intrat în vigoare la începutul acestei luni, este exemplul clar. Europa are putere normativă, are piață, are capacitatea de a defini ce înseamnă AI sigur și de încredere. Asta este contribuția ei specifică, iar ea nu intră în conflict cu tehnologia americană, ci o completează.

Rolul nostru, ca stat de flanc, este tocmai acesta. Noi, precum grecii sau ca statele baltice, ar trebui să arătăm că Europa și SUA trebuie să meargă mână în mână în competiția pentru un AI sigur. Nu suntem obligați să alegem între Bruxelles și Washington. Suntem, dimpotrivă, într-o poziție în care putem argumenta că despărțirea celor două este singurul scenariu în care pierd amândouă.

Iar în ce privește apărarea, declarația generalului Grynkewich deschide o fereastră de vulnerabilitate pe care trebuie să o gestionăm într-un mod realist. Dacă Europa devine autonomă abia prin 2035, atunci întrebarea pentru România nu este ce alegem, ci cum acoperim deceniul dintre acum și atunci. Autonomia strategică europeană este un obiectiv pe care îl susțin, dar un obiectiv de peste zece ani nu îți apără granița astăzi.