Exclusiv De ce România și Ungaria au nevoie disperată una de cealaltă. Expert: „Prăbușirea vecinului te trage în prăpastie”

Cu un pericol uriaș la Răsărit, rivalitatea româno-ungară devine o sinucidere strategică. De la energie și economie până la apărare, Bucureștiul și Budapesta sunt condamnate la o alianță totală, explică politologul Radu Albu Comănescu, într-un interviu pentru „Adevărul”.

Nicușor Dan și Peter Magyar după summitul de la Ankara Foto: FOTO X

Adevărul: Privind în urmă, în ultimul secol, relațiile româno-ungare au fost dominate de o paradigmă de confruntare. În ce măsură s-au schimbat lucrurile în prezent și de ce este nevoie de o regândire strategică la nivel de stat?

Radu Albu-Comănescu: În străinul și costisitorul secol de la 1918-20 la 2018-20, istoria relațiilor româno-ungare a crescut cel mai adesea sub imperiul unei ecuații de tip „sumă zero”. Imaginarul politic al celor două națiuni, dacă e să ţinem cont de atitudini şi impulsuri recurente care par să caute argumente decisive într-o competiţie pentru legitimitate rămasă fără judecător, concepe istoria bilaterală ca pe un joc de-a „trasul de frânghie”, în care succesul unei părți reprezintă, inerent, o pierdere pentru cealaltă sau cel puţin o diminuare de statut. Fireşte, în 2026 nu mai suntem la începutul anilor 90 şi nici măcar în dimineaţa zilei în care un fost preşedinte al României saluta ironic cu jó napot, echivalând limba maghiară cu o limbă a trădării de stat (aceasta cu atât mai mult cu cât cei cărora li se adresa nu erau etnici maghiari); lucrurile s-au schimbat; viaţa într-o Europă care practică formele unităţii a impus ambelor naţiuni moderaţie şi conlucrări în formule pragmatice. Întrebarea este, totuşi, dacă acestea sunt asimilate ca reflecţie în gândirea strategică de Stat, şi nu doar ca reflex al mimetismului faţă de birocraţia UE.

Ne aflăm într-un context geopolitic european extrem de instabil. De ce vechiul calcul de rivalitate româno-ungar devine o condamnare strategică în actualul peisaj de securitate?

„Timpul, care e un mare regizor” (cum spunea Martha Bibescu, ea însăşi cunoscută pentru practica diplomaţiei private) face ca jumătatea de mileniu trecută de la Bătălia de la Mohács să se suprapună peste un peisaj de securitate european instabil şi peste o perioadă de recompunere a balanţei din sistemul de relaţii internaţionale. Or, în mutaţiile de anvergură care se desfăşoară sub ochii noştri, vechiul calcul româno-ungar nu este doar depășit; devine o condamnare strategică şi premisa fundamentală a unor pierderi constante. Nimic nu ilustrează mai bine condamnarea şi pierderea decât însăşi momentul Mohács de la 1526, pentru că indiferent de nemulțumirile şi competițiile între Coroane şi religii, cu suprapuneri etnice, pe ambii versanţi ai Alpilor Transilvaniei, dezastrul Ungariei a fost un dezastru comun. Motivul e simplu şi inconturnabil: o geografie simbiotică, cea a arcului carpatic şi a cursului Dunării întreţesute de la Visegrad până la Marea Neagră, creează interdependenţe regionale adânci; politicile şi identităţile doctrinare nu au cum să le stea împotrivă.

Iluzia căderii „rivalului”

Cum a fost privită Bătălia de la Mohács în istoriografia celor două țări și care este lecția dură pe care o oferă prăbușirea Regatului Ungariei pentru securitatea Țărilor Române și a regiunii în ansamblu?

În istoriile tradiționale, căderea Regatului Ungariei sub copitele Imperiului otoman e amintită la Budapesta ca o tragedie națională fără precedent (ceea ce şi a fost), în timp ce aici, la est, la București şi Iaşi, e privită ca un eveniment îndepărtat și neutru — sau prin prisma acelei tăcute satisfacții la necazul altuia căreia germanii îi spun Schadenfreude. E vorba de 29 august 1526, bătălia de la Mohács.

Realitatea istorică e mult mai severă şi spune o poveste cu totul diferită, menită să rămână ca avertisment. Prăbușirea monarhiei conduse de la Buda (vechiul Aquincum celt şi roman) a însemnat căderea unui factor major de securitate geopolitică europeană. Peste noapte, Ţara Românească și Moldova și-au pierdut importanta ariergardă creștină în faţa unui Islam aflat la culmea puterii militare. Lipsite de un aliat puternic cu care să poată conlucra în formule care ar fi permis rezilienţă la Dunărea de Jos, cele două monarhii românești, vulnerabile prin frontiere şi proximitate geografică, au fost aproape imediat atrase în orbita otomană. Înconjurată de teritorii şi armate otomane (cu aliaţi tătari), românitatea extracarpatică începea un destin haotic de supravieţuire.

Radu Albu Comănescu insistă pentru o alianță naturală româno-ungară Foto: Arhivă Adevărul

Istoriografia noastră insistă pe „păstrarea fiinţei de stat”, uitând, cu jenă, că au urmat secole de concesii sub presiune politică şi militară până la umilire, tributuri în creştere până la epuizare financiară, tranzacţionalism, troc şi aranjamente de culise într-un clientelism tot mai controlat de factori politici externi, schimbări de domni, legi etern negociabile în funcţie de cine căpăta o Domnie redusă la mercantilism, stagnare economică, societate desfigurată de instabilitate, incapabilă să mai gândească pe termen lung şi pentru care statul devenea un duşman spoliator, nu un format de evoluţie. Nota de plată a secolelor de vecinătate cu un Imperiu centrat pe expansiune militară, prea arareori pe formule de drept, e înfiptă în mentalul colectiv românesc de azi. 1526 şi consecinţele sale dau o lecţie aspră în arta guvernării contemporane: prăbușirea unui vecin cu care ai avut fricțiuni nu asigură niciodată propria securitate. Când cadrul regional se destramă, toți plătesc prețul.

Pragmatism şi nu dogmă: proiectele de Uniune

Au existat în istorie momente de criză în care pragmatismul a prevalat și s-a încercat o alianță politică sau economică între România și Ungaria?

Conștientizarea că vieţile ambelor națiuni sunt determinate de factori structurali, nu de întâmplare, a ieșit la iveală în momente de criză. În reconfigurările europene de după Primul Război Mondial, liderii maghiari și români au explorat posibilitatea unei unificări într-o nouă Monarhie Duală, sub sceptrul Hohenzollernilor Sigmaringen. Negocierile diplomatice discrete din perioada 1920–1921 au venit cu propuneri pentru o uniune personală sub domnia lui Ferdinand I al României. Ulterior, pe ideea unui bloc economic danubian, unirea Ungariei şi României a făcut obiectul unei alte runde de negocieri, mai secrete, mai private, în anii lui Carol II.

Cele două proiecte au fost abandonate sub greutatea opoziției geopolitice și a rezistenței interne, dar existența lor dezvăluie un adevăr esenţial: împinși la limită, oamenii de stat din ambele părți au recunoscut că o amprentă geopolitică comună le oferea cea mai bună șansă de supraviețuire.

A reaminti publicului contemporan de aceste ocazii uitate, oportunităţi care ar fi schimbat istoria Europei înainte de 1939, înseamnă a demonstra că, dincolo de un trecut cu mai puţină conflictualitate decât s-a dus vestea (aşa cum o demonstra profesorul Sorin Mitu), între București și Budapesta cooperarea a putut fi mai bine ţintită și mai îndrăzneață decât vrea să o admită vulgata naţionalismului de tarabă.

Piloni strategici pentru o relansare

Care sunt pilonii strategici pe care ne putem sprijini pentru o relansare a relațiilor bilaterale și cum ar trebui să raportăm memoriile istorice din Transilvania?

Mă opresc, aproape în fiecare an când ajung la Budapesta, în fața monumentului dedicat Mileniului ungar din Piața Eroilor. Colonada din dreapta, cu cele șapte statui ale sale, e în mare măsură o galerie a istoriei transilvănene: șase dintre personaje, Ioan Hunyadi, Matia Corvin, István Bocskay, Gabriel Bethlen, Imre Thököly și Francisc al II-lea Rákóczi, au contribuit la construirea sau apărarea statalității ungare, acționând în spațiul ardelean. Este o imagine care spune mult despre geografia memoriei istorice maghiare: o memorie care, în interiorul Carpaților, este la fel de legitimă în revendicarea trecutului precum este, pentru memoria românească, evocarea Moldovei istorice până la Nistru înainte de 1812 sau, la un nivel încă mai îndepărtat, a Daciei romane ca reper fondator al identității naționale.

Secolele de istorie întrețesută nu au produs un teritoriu cu o singură memorie, ci o Transilvanie multietnică, multilingvă și multiconfesională, în care perioade de remarcabilă deschidere și sofisticare instituțională au alternat cu epoci de conflict și regres. Tocmai această complexitate este însă patrimoniul ei cel mai valoros. Ea ne invită să privim relația româno-ungară dincolo de logica unei tensiuni permanent controlate, în care trecutul devine periodic materie primă pentru capital politic, și să o transformăm într-o sinergie activă, capabilă să mobilizeze registre mult mai largi ale celor două societăți: culturale, economice, academice, urbane și umane.

Avem oare nevoie de o memorie comună? Poate că nici nu este posibilă. Avem nevoie, mai degrabă, de o capacitate comună de a înțelege memoriile celuilalt, de o sensibilitate intelectuală comună. Iar Transilvania, tocmai prin complexitatea istoriei sale, poate fi locul în care această maturizare a relației româno-ungare să înceapă.

De la confruntare la colaborare

În ce măsură mai aparține disputei istorice spațiul transilvănean și cum pot bilingvismul și minoritățile să devină avantaje strategice?

Disputa istorică asupra unui teritoriu mai întins decât Portugalia, în care românii, maghiarii și o importantă comunitate germană au conviețuit și s-au format, de-a lungul secolelor, în cadre politice, culturale și confesionale schimbătoare, aparține tot mai mult trecutului. Transilvania nu mai trebuie privită ca un teritoriu asupra căruia două capitale își proiectează revendicări istorice concurente, ci ca un spațiu comun, și poate ca unul dintre cele mai fertile spații ale unei identități central-europene împărtășite. Românii și maghiarii nu sunt doar vecini legați de o istorie dificilă. Sunt, împreună cu sașii și celelalte comunități ale regiunii, coproducători ai unei culturi transilvănene care nu poate fi redusă la granițele unui singur discurs național. Aceeași perspectivă se poate extinde asupra Banatului, unde pluralitatea culturală a produs, la rândul ei, una dintre formele cele mai recognoscibile ale central-europenității.

În această direcţie, bilingvismul devine nu este o problemă de administrat, ci un capital de valorificat. Competența lingvistică și culturală a sutelor de mii de cetățeni care cunosc ambele limbi capătă virtutea unui avantaj strategic, economic și social considerabil, în loc să rămână captivă unei politici identitare de tip conflictual. Europa postbelică oferă suficiente exemple, din Tirol și Belgia până în Åland și Elveția, în care cunoașterea mai multor limbi și capacitatea de a naviga între culturi au sporit valoarea capitalului uman. Nu există niciun motiv pentru care Transilvania să nu transforme această moștenire într-un avantaj comparabil.

Într-o relație româno-ungară de generație nouă, minoritățile ar trebui să devină punți, nu muniție. Comunitatea maghiară din România și comunitatea română din Ungaria pot funcționa ca veritabile legături vii între cele două societăți, cu condiția ca ele să nu mai fie tratate ca instrumente ale unei rivalități politice permanente. Ceea ce este necesar nu este o politică spectaculoasă, ci una predictibilă și matură: mai puțină diplomație de „megafon”, mai puțin simbolism incendiar și mai mult sprijin instituțional pentru educație bilingvă depolitizată, schimburi culturale, mobilitate, proiecte comune și reprezentarea firească a identităților multiple.

Cum să trecem peste divergențe

Cum putem gestiona interpretările istorice divergente și ce instrumente diplomatice discrete ar putea preveni fricțiunile simbolice nedorite?

La fel de importantă este construirea unei culturi istorice capabile să accepte pluralitatea memoriei. Relațiile româno-maghiare rămân adesea prizoniere unor narațiuni concurente despre formarea națională, legitimitatea istorică, raporturile majoritate–minoritate și interconfesionale, de la epoca Tripartitului, a Diplomelor și a Supplex Libellus Valachorum până la Trianon, perioada interbelică, violențele anilor de război și temerile legate de asimilarea minorităților. Nu este nevoie să negăm existența acestor interpretări divergente, dimpotrivă, tocmai existența lor poate constitui punctul de plecare al unui dialog istoric matur. Istoricii români și maghiari ar putea contribui nu la redactarea unui „adevăr oficial”, inevitabil reducționist și finalmente contestabil, ci la contextualizarea felului în care s-au născut memoriile concurente, la explicarea sensibilităților reciproce și la construirea unei comprehensiuni istorice mai largi. Nu simplificarea trecutului este soluția, ci capacitatea de a-l înțelege în complexitatea sa, apoi a avea un punct de sinteză.

Cu prudenţă, ar fi util ca această nouă cultură a relației să dispună și de un mecanism discret de prevenire a „surprizelor”. Sunt adesea detaliile simbolice -  steaguri, hărți, formule comemorative, discursuri sau elemente de semnalistică - cele care pot deturna, prin reacție și contrareacție, o relație bilaterală mult mai amplă. Un grup bilateral de contact pentru chestiuni de sensibilitate culturală, cu consultări prealabile înaintea unor evenimente potențial delicate și cu un set de repere lingvistice convenite pentru comemorări și aniversări, ar putea împiedica asemenea fricțiuni să se transforme în agitații politice. Diplomația matură nu constă doar în rezolvarea conflictelor atunci când apar, ci și în capacitatea de a le împiedica să apară din neatenție. (Un asemenea mecanism ar putea, de altfel, constitui un model util și pentru alte relații de vecinătate din regiune, acolo unde gesturile simbolice ale construcției naționale riscă încă să fie receptate, dincolo de frontiere, ca semnale de rivalitate.) Apoi, economia.

Ce oportunități concrete oferă dimensiunea economică, infrastructura și domeniul energetic pentru interdependența bilaterală?

Beneficiile economice reciproce sunt vizibile în cifre, dar încă insuficient conștientizate în spațiul public. România și Ungaria se află reciproc între primii cinci parteneri comerciali, atât la importuri, cât și la exporturi. Această interdependență nu ar trebui să rămână o abstracțiune statistică: de la comerț la marile proiecte de infrastructură, care pentru România înseamnă nu doar acces mai rapid spre Occident, ci și o conectivitate strategică sporită cu spațiul celor Trei Mări, de la inițiative agricole comune la mobilitatea transfrontalieră a forței de muncă, există o serie de beneficii concrete care ating viața de zi cu zi și care merită mai bine cunoscute. Lor li se adaugă dimensiunea emergentă a rezilienței energetice europene: diversificarea surselor de aprovizionare ale Ungariei, inclusiv prin accesul la gazul provenit din România, poate transforma o relație economică bilaterală într-o piesă a unei arhitecturi energetice regionale mai largi.

Dincolo de nivelul guvernamental, ce rol joacă orașele și cultura în crearea acestei apropieri?

Apropierea nu se construiește numai între guverne. Orașele au propria lor capacitate paradiplomatică, iar puterea de atracție și de influență se poate construi, adesea mai firesc, prin rețelele municipale. Cluj-Napoca, Timișoara și Oradea ar putea constitui, împreună cu Szeged, Debrecen și Pécs, veritabile coridoare transfrontaliere de cultură, inovare, educație și antreprenoriat. În aceeași logică, cultura trebuie privită nu ca un ornament al relației bilaterale, ci ca o infrastructură a apropierii. Spațiile culturale comune, programele muzeale, rezidențele artistice, circuitele expoziționale și proiectele între instituții din cele două țări creează ceva mai important decât evenimente izolate: creează obișnuința colaborării și, în timp, o geografie umană comună.

Ce poate aduce noua generație

Dacă ne raportăm la generația tânără, care ar fi canale neformale, mă gândesc aici poate la film, muzică, dar și altele) care pot grăbi cunoașterea reciprocă?

În această construcție, generația tânără ar trebui să ocupe locul central. Experiența mea în universități din România și Ungaria îmi sugerează că generația de 18–35 de ani este, în general, mai puțin legată afectiv de resentimentele și fracturile secolului XX și mai profund ancorată într-un spațiu european comun. Pentru ea, diplomația culturală trebuie să vorbească limbajul prezentului: schimburi universitare, proiecte comune de cercetare, ecosisteme de start-up-uri, mobilități profesionale, platforme digitale și, mai ales, forme contemporane de expresie artistică. Nu este vorba doar despre a comunica mai bine, ci despre a crea contexte în care cunoașterea reciprocă să devină experiență personală.

Iar cultura oferă, poate, cele mai naturale dintre aceste puncte de întâlnire. Filmul, muzica și, poate mai presus de toate, gastronomia pot face ceea ce uneori discursul diplomatic nu reușește: să apropie oamenii fără să le ceară mai întâi să-și rezolve trecutul. Suntem două societăți vecine care, paradoxal, încă se cunosc prea puțin. Cinematografia contemporană, scenele muzicale comune, de ce nu, legând festivaluri precum Untold de marile festivaluri maghiare, și patrimoniul gastronomic, în care se întâlnesc atât de multe influențe și tradiții, pot deveni forme simple, imediate și lipsite de solemnitate ale descoperirii reciproce. Uneori, apropierea dintre două națiuni începe nu printr-un tratat, ci printr-un drum, un film, un concert sau o masă împărțită împreună.

Privind din nou la comemorarea de la Mohács și la provocările secolului XXI, care este concluzia și alegerea pe care trebuie să o facă ambele capitale?

Revenind la comemorarea bătăliei de la Mohács, ea trebui aşadar privită nu ca eveniment național izolat, ci ca un marker al destinelor comune din Europei Centrale. Greu de disociat, pentru că fragilizarea uneia înseamnă şi pierderea celeilalte, cele două națiuni pot transforma interdependența într-o platformă de maturitate politică. Şi aceasta pentru că într-o lume foarte instabilă, Bucureștiul și Budapesta au de ales: să rămână captive în nemulţumirile secolelor XIX-XX sau să contribuie, prin co-leadership regional, la stabilizarea secolului XXI.

Nu există alternative

Într-un context geopolitic complicat, cu o Rusie agresivă, în care țări mici ca Ungaria și România își fac cu greu auzită vocea și printre aliați, în ce măsură pot Bucureștiul și Budapesta să treacă dincolo de agenda bilaterală și să devină un motor de negociere colectivă la nivelul Uniunii Europene?

România și Ungaria au, poate mai mult ca oricând, un interes strategic în a rămâne împreună, nu prin uniformizarea pozițiilor lor sau abandonarea acelor diferențe care dau nota de bază a politicii externe, ci prin transformarea proximității geografice într-o capacitate regională de acțiune. Sunt două state de dimensiune medie, suficient de importante pentru a conta individual în Uniune, dar prea mici pentru a modela singure marile compromisuri europene. Împreună, însă, alături de Polonia, Slovacia și Cehia și, în funcție de dosar, de Austria, Croația, Slovenia, Bulgaria sau statele baltice, pot contribui la constituirea unei voci central-europene recognoscibile, capabile să negocieze mai eficient la Bruxelles și să își apere interesele într-o Uniune în care marile capitale dispun de avantaje structurale de dimensiune, resurse și influență.

Ce rol ar putea să joace formatul Celor Trei Mări sau o variantă reconfigurată a Grupului de la Visegrád și în ce măsură ar spori capacitatea de negociere a României și Ungariei în raport cu forțe precum Germania și Franța, dar și la Bruxelles?

În acest sens, Cei Trei Mări poate deveni mai mult decât o platformă de infrastructură sau de investiții: pe măsură ce proiectele de conectivitate, energie, transport, digitalizare, securitate și reziliență se densifică, Inițiativa poate evolua gradual către o veritabilă macroregiune europeană, nu ca un bloc concurent Uniunii, ci ca una dintre structurile sale interne de dezvoltare și reziliență. Pentru București și Budapesta, aceasta ar însemna să privească relația bilaterală nu doar prin prisma dosarelor istorice sau a problemelor minoritare, ci ca pe una dintre piesele unei arhitecturi regionale mai largi.

În același timp, un Visegrád+ reconfigurat, mai cooperant, mai pragmatic și mai explicit european decât formulele sale din trecut, ar putea deveni un instrument de negociere colectivă cu celelalte centre de putere ale Uniunii: cu marile state occidentale, cu grupări precum E6 sau Triunghiul Weimar, dar și direct cu instituțiile europene. E vorba despre dobândirea unei capacități de negociere pe măsura intereselor regiunii. Atunci când Polonia, România, Ungaria, Cehia, Slovacia și, după caz, celelalte state ale Europei Centrale și de Sud-Est identifică interese convergente în materie de infrastructură, energie, agricultură, competitivitate industrială, apărare, extindere sau politica de coeziune, negocierea împreună produce o greutate politică pe care negocierea separată rareori o poate atinge. Iar aici se află poate argumentul cel mai puternic pentru o relație româno-ungară 3.0: Bucureștiul și Budapesta nu trebuie să fie de acord, angelic, asupra tuturor lucrurilor pentru a învăța să acționeze împreună asupra aspectelor care le apropie. Într-o Europă în care alianțele devin tot mai flexibile, iar centrele de putere se recompun modular în jurul unor dosare concrete, capacitatea de a construi coaliții devine ea însăși o formă de suveranitate. România și Ungaria pot transforma astfel ceea ce istoria le-a lăsat drept vecinătate complicată într-un avantaj geopolitic: două state care învață să vorbească, atunci când este nevoie, cu o voce regională suficient de puternică pentru a fi ascultată.