Cinci ani de la Colectiv: „Justiţia şi-a cam bătut joc de noi“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Colectiv

Un lanţ uman între Curtea de Apel Bucureşti şi sediul fostului club Colectiv va marca astăzi trecerea a cinci ani de la tragedia de la concertul trupei Goodbye to Gravity şi repetatele prelungiri ale dosarului.

„Unde eşti, băiete?”, mă întreabă, din Berlin, Robert Schwartz, şeful redacţiei române a Deutsche Welle. „Acasă, dorm.” Avea o voce cum nu i-am mai auzit-o. „Aoleu! De ce?”

Trecuse cam o jumătate de oră de la explozie până la prima ştire. Apoi, în câteva minute, televiziunile de ştiri au intrat în modul breaking news. La început au rulat câteva imagini filmate de vecini cu telefonul, apoi au ajuns şi echipele de reporteri cu echipamente pentru transmisiuni în direct. 

Die Hard

Ştiam că Teo va merge la concertul acela. Ştiam toţi cei care o cunoşteam pe Teo. Toţi cei care o cunoşteam ştiam şi că o iubim pe Teo. Pe Teo o iubea toată lumea. 

„Azi sunt o bombă cu ceas. Să nu spuneţi că nu v-am avertizat.
Fugiţi cât de departe puteţi.
Sau încercaţi să mă dezamorsaţi dacă aveţi curaj :))
PS: dacă nu mai dau semne de viaţă azi, înseamna că am explodat. Sau mi-a murit telefonul şi sunt piua”

Este ultima postare pe Facebook a Teodorei Maftei - 30 octombrie 2015, cu câteva ore înainte de a pleca spre clubul Colectiv.

Am închis telefonul, după convorbirea cu Robert şi, înainte de a porni televizorul, i-am trimis un mesaj Teodorei: „Eşti bine? Răspunde!”. Apoi, din noapte au năvălit imaginile. O căutam din priviri printre imaginile acelea într-o continuă mişcare.

Teo a ieşit pe picioarele ei din clubul incendiat. Părea să fi scăpat nevătămată din cele 153 de secunde ale groazei. I s-a făcut în scurt timp rău şi de atunci a pornit ultima ei bătălie pentru viaţă. Trăise, în ultimii zece ani, într-o continuă luptă cu o boală care se apuca, iar şi iar, să-i numere zilele. A ieşit mereu învingătoare, râzându-i morţii în nas. Trebuia să se întâmple şi de data aceasta, nu se putea altfel. Doar era vorba despre Teodora! „Die Hard” Teodora.

Rugăciune pentru o supă

Au dus-o la spitalul Bagdasar-Arseni - pe ea şi pe Cristian „Mumu” Matei, colegul ei din Pro TV, prins şi el în Colectiv de flăcările care au întrerupt brusc, la ora 22.30, concertul trupei Goodbye to Gravity. Erau acolo, pe coridoare, printre alte neamuri, verişoara lui Teo, Alex, şi Cambe, prietenul lui Mumu.

„Atunci când au fost aduşi arşii din Colectiv, holul de la Bagdadar-Arseni făcea legătura între două compartimente. Erau bănci lipite de perete şi atât”, îşi aminteşte Lucian Cambeşteanu. „Te uitai la uşi, aşteptând să vină un doctor cu o veste bună. De cele mai multe ori, doctorii sau asistentele treceau fără un cuvânt. Claie peste grămadă stăteam în holul acela de aşteptare. Stăteam şi infectam zona de intrare.”

Oamenii aşteptau să li se spună că pot aduce o supă pacienţilor. „Vestea că puteau mânca însemna că pacienţii erau bine”, povesteşte prietenul lui Mumu. „Mavi avea 25 de ani. Îşi revenise după şoc. Părinţilor, medicii le-au spus că-i pot aduce supă. I-au adus-o, după 24 de ore. Mavi murise. 25 de ani. A fost cazul care m-a scos din minţi atunci.”

Garanţiile lui Bănicioiu

În multe astfel de spaţii improvizate au ajuns răniţii din Colectiv. La nici 24 de ore de la tragedie, chiar pe culoarele spitalului Bagdasar-Arseni, ministrul de atunci al Sănătăţii Nicolae Bănicioiu refuza cu aroganţă ajutorul oferit de Franţa şi Germania: „Vă asigur că tot ce se poate face în Germania facem şi noi aici, pentru toţi. Iar de aici dumneavoastră trageţi concluziile, da? Nu cred că au îngrijire mai bună decât aici.”

image

Proteste în noiembrie 2015, după incendiul de la Colectiv

Un raport realizat, un an mai târziu, din ordinul succesorului lui Bănicioiu, Vlad Voiculescu, acuza degringolada managerială în care s-a acţionat în acea seară, lipsa cadrelor medicale, foile de observaţii incomplete, comunicarea haotică, imposibilitatea izolării marilor arşi şi, de aici, riscul mare de infecţii provocate în spitale de bacterii, viruşi sau microbi. Florian Bodog, cel care i-a urmat lui Voiculescu la minister, a ţinut raportul la sertar.

La sertar stăteau şi nosocomialele. În 2015, în România, aproape nimeni nu raporta infecţii intraspitaliceşti. Nosocomialele iau vieţi, dar şi bani din alocările bugetare. Nici în 2020 lucrurile nu stau cu mult mai bine. În opt luni de pandemie, direcţiile judeţene de sănătate publică nu au raportat nici o singură complicaţie septică provenită din mediul spitalicesc.

Uşile blocate ale României

La trei săptămâni după Colectiv, Elsa Albu a murit din cauza infecţiilor luate din spital. Fratele ei Adrian a supravieţuit. Pe verişoara lor, Mimi Voicu, arsurile din clubul cu uşi de urgenţă blocate au răpus-o în nici 48 de ore. După cinci ani de la acea noapte, „ieşirile de urgenţă ale şcolilor din România sunt încuiate - ca să nu chiulească elevii”, atrage atenţia Adrian Albu. „În cazul unui incendiu, copiii - din ce exerciţii au mai făcut - ştiu că trebuie să ajungă la o anume uşă, dar dau peste una blocată. Şi se poate repeta un Colectiv mult mai tragic. Sunt oameni care se duc în fiecare zi în acest fel de locuri la muncă sau la şcoală, nu într-o seară dintr-un weekend, o dată la câteva săptămâni, să se distreze. La asta nu se prea gândeşte nimeni.”

După Colectiv, spune Adrian, „oamenii au realizat că riscurile la care se expun atunci când se duc la spital trebuie cântărite foarte bine, comparativ cu boala pentru care se duc. Au deschis ochii mai mult şi au văzut minciuna în care trăiau până atunci. Societatea civilă s-a trezit, e ceva mai conştientă.” Îl înfurie nedreptatea care li se face victimelor: „Noi am ieşit în stradă să apărăm justiţia şi justiţia şi-a cam bătut joc de noi, cei de la Colectiv. De ce? Poate pentru că le-a fost teamă că, la un moment dat, statul român va trebui să plătească mult prea multe daune.”

Acele 153 de secunde, cât a durat focul în Colectiv, îl vor urmări mereu: „De fiecare dată când fac duş îmi aduc aminte de acel moment. În club am rămas blocat la intrare. Din spate au venit flăcările şi am simţit căldura. În acel moment am crezut că o să mor acolo. Valul de căldură îl asociez mereu acelui moment.”

„Sper să ne sincronizam”

Mumu şi Teo au fost transferaţi la cea mai bună clinică pentru arşi din Israel, la insistenţele angajatorului lor, Pro TV, care a şi acoperit toate cheltuielile. „E şi pacientul nostru, şi noi l-am îngrijit şi, cumva l-am salvat”, i-a spus lui Cambe unul din medicii de la Bagdasar-Arseni, în timp ce Mumu era transferat în Israel. Mumu era infectat din spital şi i-a luat o lună, acolo, până să îşi revină. „La Cristian Matei, a fost norocul să meargă în Israel. La Mavi a fost ghinionul să moară în România”, conchide Cambeşteanu.

Mesajul pe care l-am trimis Teodorei în seara de 30 octombrie nu a mai primit răspuns. Ultimele ei fotografii de pe blog sunt de la Sala Polivalentă din Bucureşti, de la un concert Joe Satriani, cu 18 zile înainte de Colectiv. A fost cadoul ei de ziua mea. Revenise de la Milano. „Să ne vedem cu bine”, mi-a scris. „Sper să ne sincronizăm, săptămâna viitoare, că am atâtea de spus.” Ne-am văzut cu bine la Polivalentă, dar Teo s-a dus în faţa scenei, acolo unde intră fotografii acreditaţi. Am lăsat sincronizarea pe altă dată.

Pe 9 noiembrie, inima Teodorei a refuzat să mai comunice cu cea care i-a furat morţii zece ani.

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite