Oraşele devin suprapopulate. De aceea, ecologiştii recomandă plantarea cât mai multor copaci. Arborii nu reduc numai poluarea şi efectele caniculei, ci fac şi bine psihicului locuitorilor urbei.

Te ascunzi în propria mizerie, strânsă de-a lungul timpul şi pe care acum nu ştii cum s-o mai cureţi. Te plângi chiar că ar fi imposibil, că uite cât de tare s-a lipit, n-o mai scoţi din tine cu nimic.

Ai câteva boli de care n-a auzit nimeni şi nu te pot mângâia fiindcă te scarpini compulsiv. Dincolo de otita pe care o poate identifica oricine, eşti dotat cu un gps în suflet. Pari numai frică. Ai stat o noapte întreagă într-o bodegă, singur şi în întuneric. Ai ajuns acolo furat şi bătut. Şi nu ţi-au dat să mănânci mâncare bună.

„Am să-ţi zic ceva, dar nu te îngrijora. Nu e nimic grav.” Şi picioarele ţi se transformă în gelatină, stomacul începe să se învârtă şi capul parcă vrea să-ţi plece de pe umeri. Te prinzi cu mâinile de pervazul geamului şi-l priveşti pe vecinul cu tricou roz, mulat peste burta umflată de bere, şi-ţi spui că atâta timp cât el continuă să repare Loganul, nici rău nu se poate întâmpla.

M-am trezit la 2 dimineaţa. Eram atât de transpirată, că cearşaful mi se lipise de picioare. Aerul din dormitor era irespirabil şi aveam impresia că inspir bucăţi de rumeguş.

Bomboane mentolate şi pufuleţi. Jocuri interminabile de table. Pierdeam de fiecare dată. Nici până astăzi nu mi-am luat revanşa. Întotdeauna miroseai a apă de gură şi eu credeam că aşa miroase bătrâneţea, pentru că ai mei nu aveau apă de gură din aia şi mi-era străin mirosul tău.

Nu-mi mai aparţin propriului corp. Mintea mi-a fugit din el, incapabilă să înţeleagă ce s-a întâmplat. Am rămas o carcasă goală, cu mâna unui străin pe fundul meu.

Prima oară când am văzut moartea, purtam pantaloni scurţi roşii şi abia-mi cumpărasem o îngheţată. Tataie din partea tatălui, un bărbat înalt, cu fruntea lată, părul sârmos şi care trebuia să se aplece atunci când intra-n casă, a murit într-o zi de vară.

Până la 8 ani am locuit într-un bloc de nefamilişti de la periferia Braşovului. Mi-am însuşit termenul de „nefamilist” la fel ca terminaţia adresei la care se afla blocul: „bis”. Le repetam pe amândouă pe ca nişte adevăruri absolute, cu toate că termenul de „nefamilist” nu avea nicio reprezentare în capul meu, că-n blocul în care am copilărit trăiau mai multe familii decât nefamilii.

La început, n-am vrut să mă mai ridic din pat. O viaţă trăită-n pat, anesteziată de propriile gânduri alarmiste, părea singura soluţie existentă.

Nu te aşteaptă nimeni aici. Nu-ţi urează nimeni bun venit. Pur şi simplu te-ai trezit singur în faţa unor porţi albe, înalte, care plutesc la câţiva centimetri deasupra unui covor din scoici sfărâmate.