Motivul surprinzător pentru care copiii își deschid sufletul în mașină, dar tac acasă

Mulți părinți au trecut prin situația în care copilul vine de la școală și răspunde cu un „bine" oricărei întrebări care i se pune, pe urmă dispare în camera lui, iar seara, oricât de mult încearcă să poarte o conversație serioasă la masă, nu obțin mai mult de câteva cuvinte. Și totuși, același copil vorbește de la sine pe drum spre școală sau spre antrenamente, povestind lucruri pe care nu le-ar fi spus niciodată față în față.

Sursă foto: Pixabay

Explicația nu ține de noroc sau de dispoziția de moment, ci de felul în care funcționează creierul copilului atunci când simte sau nu simte presiunea unei conversații dirijate, atrag atenția specialiștii.

Psihiatrul și neurocercetătorul Amir Levine, de la Universitatea Columbia, explică pentru The Guardian că adolescenții și copiii mai mari se distanțează în mod natural de părinți pe măsură ce înaintează în vârstă și evită discuțiile directe despre ceea ce simt, nu din rea-voință, ci ca parte a unui proces normal de dezvoltare.

Problema apare atunci când părinții încearcă să compenseze această distanță prin conversații „programate”, față în față, cu așteptări foarte mari. „Să programezi o discuție, să îl așezi față în față sau să intri în camera lui îi face defensiv", spune Levine. Copilul simte imediat că urmează ceva serios și reacționează în consecință, ridicând un zid pe care nicio întrebare deschisă nu îl poate dărâma.

În mașină dispare presiunea

În mașină, lucrurile funcționează altfel. Nu există contact vizual prelungit, iar copilul nu are senzația că trebuie să dea un răspuns pe loc sau că este analizat. Asta face conversația mai ușoară și mai puțin apăsătoare pentru copil, mai ales când vine vorba despre lucruri care îl frământă. 

Din teoria atașamentului, spune Levine, se știe că interacțiunile indirecte îi fac pe copii mai deschiși decât discuțiile față în față tocmai pentru că reduc tensiunea și elimină sentimentul că sunt puși sub lupă. Conversația apare, atunci când apare, firesc, fără să fie solicitată. 

De exemplu, Sarah, o mamă din Leeds cu doi copii, a descris pentru The Guardian o situație pe care probabil mulți părinți o recunosc. Fiul ei de zece ani răspundea monosilabic la orice întrebare despre școală, până în ziua în care au rămas blocați în trafic și băiatul a spus, fără nicio introducere: „Mamă, cred că profesoara nu mă place." Sarah nu a insistat, nu a transformat momentul într-o discuție, ci a răspuns simplu: „Aha? Spune-mi." Copilul a povestit tot. Înțelesese greșit un feedback primit pe o temă și se gândise la asta fără să spună nimic. „Dacă eram față în față la masă, nu mi-ar fi spus nimic", recunoaște ea.

Specialiștii atrag atenția că părinții care încearcă prea evident să creeze contextul pentru o discuție importantă obțin de obicei efectul invers. Levine recomandă să se înceapă cu subiecte neutre, despre ce se aude la radio, despre ce se întâmplă pe stradă sau despre orice altceva care nu îi vizează direct pe copii, lăsând conversația să „meargă de la sine”. Absența presiunii este tocmai ceea ce face mașina un spațiu în care copiii vorbesc mai ușor despre ce îi frământă.

Într-o viață de familie în care timpul liber e tot mai fragmentat, drumurile repetitive spre școală, antrenamente sau cumpărături reprezintă, paradoxal, unul dintre puținele momente în care părintele și copilul sunt efectiv împreună, fără alte distrageri, fără un scop explicit și fără nicio așteptare din partea nimănui.