Adevărul Live. Nepotul lui Mircea Eliade şi moştenitorul Brătienilor: „Teama era că Ceauşescu o să trăiască mai mult decât noi“

Exilul şi „împărăţia“. Nepotul lui Mircea Eliade şi moştenitorul Brătienilor, la Adevărul Live 

Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade, şi Dinu Zamfirescu, moştenitor al familiei Brătienilor, au fost abandonaţi de o Românie care urca vertiginos pe culmile construirii socialismului. Cei doi exilanţi au vorbit la Adevărul Live despre adevăratele graniţe ale românilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Principalele declaraţii:

Cum vă raportaţi la ideea de exil? Care a fost motivul pentru care aţi părăsit România?

Sorin Alexandrescu: Pentru mine şi generaţia mea, în 1969 aveam 32 de ani, acei ani au fost ani de destindere ideologică şi culturală. Nu am plecat pentru că eram urmărit sau asuprit direct, aşa cum s-a întâmplat cu seria lui Dinu Zamfirescu. Nu am plecat nici ca să mă întâlnesc cu Mircea Eliade. Eu am plecat în Olanda, Eliade era la Chicago. Am început să public repede, cu anumite limitate: să spunem treptat nişte adevăruri.
 
Pe atunci eram critic literar. Momentul de stopare al acestei tendinţe a fost în 1974, când Ceauşescu a hotârât să se facă propagandă şi nu cultură.
 
Nu am fost niciodată membru de partid. 
 
Este exilul un abandon sau o altă formă de luptă?
 
Dinu Zamfirescu: Pentur mine a fost o altă formă de luptă. Infleunţa ca exilaţi români era practic nulă. Eram constituiţi în tot felul de asociaţii. Toată lupta noastră a fost să adunăm oameni în jurul nostru ca să nu fim singuri. 
 
Sorin Alexandrescu: Aş pleda pentru o privire istorică mai nuanţată. În anii 45-46 era o luptă făţisă. Aş face o disticţie între diasporă şi exil. Exilul este situaţia unui om care părăseşte ţara din motive politice. În diasporă părăseşti ţara din motive economice. Exilul presupune luptă. Trebuie să rememorăm cu ce mijloace. 
 
Cum se vedea România din exil?
 
D.Zamfirescu:  Noi citeam zilnic Scânteia. 
 
S. Alexandrescu: Eram corespondent al BBC la Paris şi primeam nişte bani care mergeau pe tot felul de deplasări sau ajutam prietenii. 
 
Plecarea din România a fost cea mai bună decizie?
 
Alexandrescu: Circula un banc: unii care au fugit şi alţii care au uitat să se întoarcă. Eu eram dintre cei care au uitat să se întoarcă. Dinu dintre cei care au fugit. Dintre cei care au uitat să se întoarcă nu puneau problema să se întoarcă. Teama mea a fost că Ceauşescu va trăi mai mult decât mine. Eu îmi puneam problema că rămân în Olanda. Puţini s-au întors. Marea majoritate care aveau o situaţie nu s-au mai întors. Eu am mers ca lector de română şi am înaintat în grad. Olanda a devenit o a doua ţară.
 
Există o experienţă traumatică?
 
Alexandrescu: Da, dar în foarte multe nuanţe.
 
Ce făceaţi în momentul căderii lui Ceauşescu?
 
Zamfirescu: Pentru mine a fost săptămâna patimilor. Eram în Italia, invitat de un partid creştin, care mă invitase să particip la un miting împotriva lui Ceauşescu. Am ajuns acolo şi discutam cu oraganizatorii şi intră un tânăr care ne spune că a picat Ceauşescu. S-a deschis televizorul şi prima imagine era cea a lui Mircea Dinescu, care flutura un steag fără stemă. Seara, la miting, mi s-a cerut să vorbesc româneşte. La un moment dat vine primarul din Milano, un comunist, şi ne-a spus că vor să adopte Clujul, oraşul Doinei Cornea. Alt domn spune că este reprezentantul opoziţiei, dar că se asociază ideii primarului. 
 

Sorin Alexandrescu şi Dinu Zamfirescu FOTO Marian Iliescu

E un truism cinic: în comunism, mulţi dintre români au fugit din România şi şi-au construit vieţile la mii de kilometri de casă. Oameni de cultură cu care România se mândreşte acum erau, în perioada 1945-1989, pur şi simplu nişte paria în ţara lor. Şi asta doar pentru că aveau rude incomode, „burghezo-moşiereşti“, ori pentru refuzau să plece capul în faţa ideologiei staliniste instaurate şi în România după 1945. Au căutat semnificaţia cuvântului „acasă“ în colţuri de lume. Au fost refuzaţi de români, dar îmbrăţişaţi de culturile occidentale. Graniţele, aletele, le-au construit în interiorul lor.

Moştenirea comunismului românesc înseamnă, în egală măsură, pierderea şi neputinţa de a-i recupera. Totuşi, cum au trăit aceşti oameni România de la mii de kilometri depărtare? Ce-au făcut şi ce-ar fi putut face, apoi, pentru o ţară care i-a abandonat fie pentru că n-au putut îndura nedreptatea comunistă, fie pentru n-au „mâncat salam cu soia“?

Ne răspund doi dintre exilaţii români, Dinu Zamfirescu, politician român, fost deţinut politic, în prezent preşedintele Consiliului ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (peste 20 de ani în exil, în Franţa), şi profesorul Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade, directorul Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, profesor emerit al Universităţii din Amsterdam (peste 30 de ani în exil, în Olanda).

Dinu Zamfirescu este, în prezent, preşedintele Consiliului ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Născut în 1929, Dinu Zamfirescu a fost arestat de mai multe ori de autorităţile comuniste pentru că avea simpatii liberale – prima dată a fost încarcerat în noiembrie 1945 pentru că a participat la mitingul în favoarea Regelui Mihai I. După mai multe arestări, reuşeşte să emigreze în Franţa, în anul 1973. Este „cumpărat“ de rudele aflate deja acolo cu 6.000 de euro. Atât valorează ştampila sa pe paşaport. În anii de emigraţie, Dinu Zamfirescu a fost extrem de activ în organizaţiile care luptau pentru cetăţenii asupriţi de regimurile comuniste totalitare, din România şi din alte ţări. A fondat la Paris prima asociaţie a foştilor deţinuţi politici din România (împreună cu Radu Câmpeanu, viitorul preşedinte al PNL, şi Liviu Nicola), a fost membru în Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, cu sediul la Paris. După căderea regimului lui Ceauşescu, a venit cu primul avion înspre Bucureşti, unde a participat la reînfiinţarea Partidului Naţional Liberal.

Sorin Alexandrescu este critic, istoric şi teoretician literar român. Este nepotul de soră al scriitorului Mircea Eliade. Imediat după absolvire Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, Sorin Alexandrescu a publicat o monografie dedicată scriitorului american William Faulkner, pentru care a primit premiul Uniunii Scriitorilor în 1969. Şi-a continuat, apoi, activitatea în Olanda, unde va rămâne până la finalul anului 1989. Mai întâi ca profesor de limba română la Universitatea din Groningen şi la Universitatea din Amsterdam, apoi ca profesor de semiotică şi română la Facultatea de Litere la Universitatea din Amsterdam. În 1988, a fondat la Amsterdam Comitetul pentru Apărarea Drepturilor Omului din România, „Roemenië Comité“, iar între 1988 şi 1991 a publicat articole cu privire la situaţia politică din România. În prezent, este profesor emerit la Universitatea din Amsterdam, profesor asociat la Universitatea Bucureşti, şi director-fondator al Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii.

Dreptul la memorie. Muzeul Comunismului în România este o campanie Adevărul şi Instittutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

citeste totul despre: