Academia, filozofia şi sănătatea  lui Ceauşescu

Academia, filozofia şi sănătatea  lui Ceauşescu

Ceauşescu se visa un ideolog al marxismului recunoscut pe plan mondial

Ceauşescu şi-a creat propria academie erijându-se în filozof şi ideolog inovator al marxism-leninismului.  A fost preşedintele  de onoare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice de la înfiinţare ei până la moarte. Printre membrii fondatori ai noii academii s-a aflat şi Ion Iliescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

La începutul anilor ’70, proiectul scrierii istoriei partidului se îngropase. Şefii propagandei româneşti se puteau dispensa de documente, rescriind istoria comunismului românesc după voia lui Ceauşescu.

Astfel că înaintea elaborării ,,tezelor din iulie” 1971, intraseră în funcţiune, în fiecare reşedinţă de judeţ, muzee după modelul celui din Capitală. Şi tot înaintea  acestui document, considerat crucial în războiul creatorilor şi intelectualilor cu puterea, în februarie 1970, Ceauşescu inaugurase, ca preşedinte onorific al ei, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice.

Mentoratul lui Miron Constantinescu

De pe această platformă s-a erijat în ipostaza de ideolog, iritându-i, probabil, şi cu acest prilej pe sovieticii care se considerau moştenitorii, de facto şi de jure, ai marxism-leninismului. Unici şi în dreptul de reformare a acestui tezaur, de vreme ce Hruşciov se indignase că Mao are pretenţii de ideolog, lansând teorii care, zicea el, valorau cât un galoş rupt. 

Primul preşedinte în exerciţiu al acestei noi Academii a României a fost Miron Constantinescu. N-ar fi exclus ca acestui ambiţios cu pretenţii de personalitate multilateral dezvoltată în ştiinţele socio-umane, să-i fi conferit Ceauşescu rolul de magistru al său în subtilităţile marxism-leninismului. În cercurile înalte ale partidului se ştia că, după luarea puterii, solicitase consultaţii unor specialişti în domeniile lor de competenţă.

Fiul nelegitim al savantului Constantin Murgoci şi al unei profesoare din Arad,  Constantinescu ţintise să dea un sens exemplar vieţii sale din tinereţe. În dilema unor opţiuni extreme – legionar sau comunist – după cum povestise el mai târziu, meditase într-o mănăstire. Un episod relevant pentru potenţialul sincretic al fostului ,,copil teribil” al partidului de-a conferi o tentă originală naţional-comunismului românesc al cărui exponent en titre rămâne Ceauşescu.     

,,Avându-l la mână” ca şi pe Bodnăraş cu episoade din trecut ce puteau fi interpretate acum ca şi ,,crime staliniste”, Ceauşescu putea profita, s-ar putea spune, de know-how-ul lui Miron Constantinescu în teoria şi practica revoluţionară. Format în spiritul supunerii la disciplina de partid şi totodată experimentat căţărător pe meterezele ierarhiei, ţintise la poziţia de intelectual al partidului ilustrată de Pătrăşcanu.  Chiar în faţa ,,ţarului roşu” încercase să-l compromită pe Dej, pârându-l c-ar fi un ,,sentimentalnîi celovek”, o etichetă ruşinoasă în etica revoluţionarului comunist. Aspirase, după moartea lui Stalin, la locul lui Dej, ruinându-şi în 1957 cariera prin loviturile administrate, direct, tocmai de Ceauşescu. 

Miron Constantinescu suportase şi drame personale greu de imaginat: unul dintre băieţii săi decedase accidentat într-o excursie în munţi, altul după o banală operaţie de apendicită, iar una dintre fiicele pe care le înfiase, într-un acces de furie, îi ucisese, cu satârul, soţia, şi ea fostă ilegalistă. Susţinut de combustia ambiţiilor personale şi credinţei în lumea nouă, Constantinescu renăscuse după fiecare cădere. După revenirea în cercul puterii, ori de câte ori se pronunţa numele lui Ceauşescu, nu se sfia să se ridice în picioare, în semn de mare preţuire, indiferent unde s-ar fi aflat şi oricine-ar fi fost de faţă.

Era, aşadar, potenţialul inspirator şi sprijinitor al lui Ceauşescu în ambiţiile sale de nou patriarh al dogmei marxist-leniniste. Nicicând Tovarăşul nu şi-ar fi înfăţişat ignoranţa unor emuli din noua generaţie, precum Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu sau Ion Iliescu, declaraţi şi ei academicieni în nou inventata instituţie.

Filozoful Ceauşescu

Ceauşescu se vede pe sine de-acum şi primul gânditor al României, rolul Academiei de Ştiinţe Social-Politice fiind acela de îmbogăţire a marxism-leninismului. Şi pentru a fi sigur că în competiţie nu pot intra profesori sau cercetători, preşedintele de onoare Ceauşescu a specificat următoarele: „Or, ca în toate domeniile ştiinţei – ce nu se poate dezvolta decât dacă se leagă de viaţă - activitatea teoretică în problemele sociale – care, de asemenea, este o activitate ştiinţifică -, nu se poate realiza din birou, de către oameni care stau în jurul lor cu tot felul de tratate şi manuale, cu tot felul de reviste încercând să tragă concluzii din ele. Tezele teoretice se pot elabora numai de către aceia care iau parte activă la lupta revoluţionară, la lupta de construcţie socialistă care se află în primele rânduri ale acestei lupte.”

Postulatul lui Feurbach ,,filozofii n-au făcut decât să interpreteze lumea, important este însă a o schimba”, atât de drag revoluţionarilor, îşi afla astfel o nouă expresie în viaţa lui Ceauşescu.

Punând semnul egal între marxism-leninism şi istoria filozofiei, Ceauşescu intenţionase chiar desfiinţarea facultăţii de filosofie. Ideea lui era că nu puteam avea două facultăţi de filosofie, una de partid, alta de stat. Iar studenţii la filozofie trebuie ,,recrutaţi pe altă bază”: acolo nu vor învăţa decât oameni trimişi de partid, ca să devină activişti. ,,În orice sector de activitate vor lucra ca filozofi, ei trebuie să fie filozofi marxist-leninişti, zice Ceauşescu. Noi nu putem admite nici un alt fel de filozofie în România”.  Acesta a fost gândirea lui Ceauşescu.

Pe modelul exemplului filozofiei, a restrâns aria istoriei, economiei politice, filologiei…  Operele de artă, literatura, cinematografia vor trebui să arate mai bine ce-a făcut partidul, ce înseamnă ,,viaţa nouă”. Pentru el, care coboară din autoturismul care-l lasă în capul scărilor sediului Comitetului Central, fiecare zi e o fericită confruntare cu spaimele şi privaţiunile sale de ucenic în atelierul de cizmărie de pe Calea Victoriei. ,,Sectoarele” ideologiei, culturii, învăţământului şi artei n-aveau decât să-i oblige pe muritorii de rând să-şi vadă viaţa în aceeaşi triumfalistă antiteză a ,,prezentului şi viitorului luminos” cu ,,întunecatul trecut”.

Suferinţe cronice

Judecând după informarea privind sănătatea conducătorilor, făcută, în 1969, de Aurel Moga, Ministrul Sănătăţii, evaluarea lui Nicolae Ceauşescu arăta că sănătatea începea să i se deterioreze.

„Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, specifică documentul, în vârstă de 51 de ani prezintă de mai mult timp o discretă disfuncţie hepatică, evidenţiată îndeosebi printr-o creştere moderată a transaminazelor serice.

În luna iulie 1968, a fost decelată o periostită apofizară a primei vertebre lombare, cu dureri spontane şi provocate la acest nivel, care s-au remis în urma tratamentului balneo-climatic efectuat.
Cu ocazia eforturilor vocale şi a unor răceli, a prezentat cataruri repetate faringo laringiene, cu disfonie accentuată şi prelungită în ultimul timp.

Ţinând seama de cronicitatea suferinţelor, este necesar ca tovarăşul să aplice în continuare recomandările privind dieta alimentară, programul de viaţă şi de muncă, precum şi indicaţia de a evita eforturile vocale, atât în ceea ce priveşte durata cât şi intensitatea lor.

De asemenea, în scopul aplicării celor mai judicioase măsuri terapeutice, este necesară o observaţie medicală continuă cu examinări periodice, atât clinice cât şi prin examene de laborator.” 

Dar, prin comparaţie cu evaluarea celorlalţi din conducere, sănătatea Tovarăşului e încă bună. În caracterizările demnitarilor, chiar mai tineri decât el, domină ateroscleroza, ulcerul, aritmiile, cardiopatiile, hipertensiunea arterială. Iar sindromul de suprasolicitare pare a face parte din fişa postului.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările