Un an pentru stabilitate. Apoi, din nou la vot

În această săptămână, premierul desemnat Luca Niculescu ar trebui să vină în fața Parlamentului cu o formulă de guvern și cu un program în jurul cărora să încerce construirea unei majorități parlamentare.

Alegerile anticipate nu ar trebui privite ca o catastrofă politică Foto: Inquam

Au trecut mai bine de cinci luni de la căderea Guvernului Bolojan. Cinci luni reprezintă, pentru România, o perioadă extrem de lungă de provizorat. România nu are încă o administrație suficient de autonomă și de robustă încât să funcționeze o asemenea perioadă fără un guvern funcțional.

Iar calendarul începe să impună propriile urgențe. Este nevoie de o rectificare bugetară, necesară funcționării normale a statului și acoperirii cheltuielilor curente. Imediat după aceea trebuie construit bugetul pentru anul viitor. Mediul economic reclamă, la rândul său, predictibilitate: companiile trebuie să știe în ce cadru fiscal vor funcționa, ce reguli vor avea și pe ce își pot fundamenta investițiile și planurile de afaceri.

Există și o dimensiune externă care nu poate fi ignorată. Dinamica internațională este astăzi extrem de accelerată, iar în jurul României se produc schimbări politice, economice și de securitate importante. Într-un asemenea context, România nu își poate permite să nu aibă, la nivelul guvernului, un interlocutor clar, cu autoritatea și capacitatea de a lua decizii.

În aceste cinci luni s-au consumat formule, negocieri și tentative de constituire a unor majorități. Partidele și-au trasat linii roșii, și-au formulat condițiile, au explicat cu cine pot și cu cine nu pot guverna. Trei desemnări anterioare nu au reușit să producă un guvern. Luca Niculescu este a patra încercare.

Președintele României a formulat destul de clar criteriul esențial al acestei desemnări: premierul desemnat are libertatea de a construi formula guvernamentală, politică sau tehnocrată, dar important este ca ea să poată aduna o majoritate în Parlament.

Tocmai de aceea, cabinetul pe care Luca Niculescu îl va propune nu ar trebui să reprezinte pur și simplu a patra versiune a încercărilor din ultimele cinci luni.

Ar trebui să pornească de la o altă logică.

Construcția viitorului guvern nu ar trebui să mai înceapă cu întrebarea cine cu cine nu vrea să guverneze, cine pe cine exclude sau ce linii roșii își trasează fiecare partid. Logica trebuie schimbată.

Partidele politice semnificative au obligația să își pună, în mod responsabil, o întrebare mult mai simplă: cum poate fi scoasă România din blocajul generalizat cu cele mai mici costuri pentru țară și pentru populația ei?

Când vorbesc despre partidele politice semnificative, am în vedere și AUR. Un partid cu o asemenea pondere parlamentară nu poate privi actuala criză exclusiv din perspectiva unui eventual succes electoral viitor. Are și responsabilitatea de a contribui, cel puțin prin dialog, la identificarea unei formule provizorii de stabilizare.

Din acest punct de vedere, premierul desemnat ar trebui să aibă un dialog și cu AUR. Un asemenea dialog nu înseamnă automat participarea la guvernare și nici abandonarea diferențelor politice. Înseamnă pur și simplu testarea posibilității unui acord asupra unor obiective limitate și imediate de stabilizare.

În Europa, practica așa-numitului „cordon sanitar” față de partidele populiste sau radicale de dreapta nu este uniformă. În unele state ea se menține, în altele este contestată sau erodată de realitatea electorală și parlamentară. Din acest motiv, problema nu mai poate fi redusă în mod automat la excluderea totală din orice dialog politic.

Costurile stării actuale au început deja să se acumuleze. Prelungirea instabilității politice înseamnă erodarea credibilității externe a României, amânarea deciziilor economice și a investițiilor, dificultăți tot mai mari în administrarea finanțelor publice și, în cele din urmă, deteriorarea nivelului de trai.

Cu cât provizoratul durează mai mult, cu atât factura politică, economică și socială devine mai mare.

Este, de asemenea, limpede că actuala configurație a Parlamentului are limite politice evidente. Dincolo de discuția legitimă privind măsura în care ea mai corespunde opțiunilor actuale ale electoratului, această configurație nu pare să permită constituirea unei majorități suficient de coerente pentru a da un sens politic consistent transformărilor de care România are nevoie.

Or, marile reforme nu sunt neutre politic. Ele presupun o viziune asupra statului, economiei, administrației și raportului dintre cetățean și instituții. O majoritate de centru-dreapta ar putea propune un anumit tip de transformare, una de centru-stânga un altul, iar alte formule politice ar veni cu propriile priorități.

Ceea ce lipsește astăzi nu este doar o majoritate numerică, ci una capabilă să susțină coerent o direcție.

Tocmai de aceea, viitorului guvern nu ar trebui să i se ceară să mimeze existența unui mandat politic pe care actuala configurație parlamentară nu îl poate produce.

Poate că întrebarea nu mai trebuie să fie: ce mari reforme și schimbări va face viitorul guvern?

Întrebarea ar trebui să fie mai simplă: ce trebuie să facă obligatoriu România în următorul an și ce majoritate poate fi construită pentru aceste obiective?

De aici poate porni o formulă diferită. Viitorul guvern, pe care l-am putea numi un guvern de uniune națională cu mandat limitat, ar trebui să fie, în esență, un guvern de tranziție și stabilizare.

Nu un guvern care să dureze până la alegerile la termenul constituțional. Nu un guvern care pretinde că va reforma tot statul. Nu o coaliție clasică în care fiecare partid își calculează procentul de putere și numărul de ministere.

Ci un cabinet construit în jurul câtorva obiective clare, limitate și verificabile și al unui termen politic cunoscut de la început.

Un mandat limitat

Prima condiție a unei asemenea formule este tocmai limitarea mandatului său.

Premierul desemnat are libertatea de a construi formula guvernamentală Foto: Inquam / George Călin

Marile reforme care privesc, de pildă, reorganizarea administrativ-teritorială, introducerea unui sistem unic de salarizare, redesenarea instituțiilor statului sau intervenția în zone economice delicate, cum ar fi privatizarea unor companii naționale, presupun legitimitate politică, timp și o dezbatere publică reală.

Un guvern de tranziție nu ar trebui să își asume asemenea transformări.

Misiunea sa ar trebui să fie mult mai precisă: traversarea perioadei economice și sociale dificile, elaborarea unui buget credibil, stabilizarea finanțelor publice, restabilirea predictibilității fiscale și protejarea unui nivel de trai suportabil.

Cu alte cuvinte, să rezolve ceea ce trebuie rezolvat imediat și să nu pretindă că poate soluționa într-un an toate problemele acumulate de România.

În materie fiscală, principiul trebuie să fie predictibilitatea. Economia nu poate funcționa într-un sistem în care regulile se schimbă permanent, iar companiile și cetățenii află de la o lună la alta ce taxe vor plăti.

În același timp, corectarea dezechilibrelor bugetare nu poate deveni o terapie de șoc aplicată societății. Stabilitatea financiară și stabilitatea socială trebuie tratate împreună.

Un acord politic simplu

Un asemenea guvern ar trebui să pornească de la un acord politic simplu, public și transparent.

Nu este nevoie de sute de pagini de program de guvernare. Este nevoie de câteva angajamente pe care partidele să și le asume clar: ce trebuie făcut, ce nu trebuie făcut, cât durează această formulă și care este punctul ei de ieșire.

Partidele ar putea participa direct la guvernare sau ar putea susține din Parlament obiectivele esențiale ale perioadei de stabilizare. Nu este obligatoriu ca toate să primească ministere și nici ca portofoliile să fie împărțite după o matematică rigidă de partid.

Important este ca sprijinul parlamentar să existe pentru lucrurile care nu mai pot fi amânate: buget, finanțarea statului, funcționarea economiei și măsurile indispensabile stabilității.

La fel de important este principiul responsabilității comune.

Nu poți participa la luarea deciziilor și apoi să explici public că toate costurile aparțin celorlalți. Un acord de stabilizare presupune ca formațiunile participante să își asume împreună deciziile asupra cărora au convenit.

Competență și autoritate politică

Un guvern de uniune națională nu trebuie confundat nici cu un guvern strict tehnocrat.

În perioade dificile, competența profesională este indispensabilă, dar deciziile complicate au nevoie și de susținere politică.

Formula poate reuni politicieni, independenți și specialiști susținuți de diferite formațiuni. Criteriul principal nu ar trebui să fie distribuirea matematică a portofoliilor, ci capacitatea fiecărui ministru de a conduce domeniul pe care îl primește și de a obține sprijinul necesar pentru deciziile pe care trebuie să le ia.

Mai ales în finanțe, economie, energie, investiții și fonduri europene, România are nevoie simultan de expertiză și de autoritate politică.

Un an de stabilizare. Apoi, din nou la electorat

Guvernul viitor nu trebuie transformat într-o formulă prin care actuala configurație politică să se prelungească pe termen nedefinit.

Mandatul său ar trebui să aibă, de la început, un orizont politic de aproximativ un an.

Ne place sau nu, tema alegerilor anticipate există astăzi în dezbaterea publică și este susținută de o parte a societății românești. Ea nu poate fi tratată pur și simplu ca o ipoteză marginală sau ca un accident al crizei politice.

Dincolo însă de poziționările conjuncturale ale partidelor, există o problemă mai profundă: aceea a funcționării democrației și a guvernării românești.

Atunci când o configurație parlamentară nu mai reușește să producă nici o majoritate stabilă, nici o direcție politică suficient de coerentă pentru guvernare, revenirea la electorat este unul dintre mecanismele prin care sistemul își poate reînnoi legitimitatea și capacitatea de decizie.

Din această perspectivă, alegerile anticipate nu ar trebui privite ca o catastrofă politică și nici ca un mecanism care trebuie evitat cu orice preț. România nu a trecut până acum prin experiența unor alegeri parlamentare anticipate. Din punctul de vedere al funcționării unei democrații, este o experiență pe care România trebuie să fie capabilă să o traverseze atunci când situația politică o impune.

Dar nu acum, în plină instabilitate și înaintea unor urgențe economice și bugetare care nu mai pot fi amânate.

Mai întâi, un an de stabilizare.

Un an în care statul să își pună în ordine finanțele, economia să recapete predictibilitate, administrația să funcționeze într-un cadru politic clar, iar România să aibă din nou capacitatea de a acționa coerent în plan extern.

După aceea, revenirea la electorat ar putea oferi României ceea ce actuala configurație parlamentară nu pare capabilă să producă: un mandat politic reînnoit și posibilitatea constituirii unei majorități care să dea un sens coerent transformărilor de care țara are nevoie.

Important este ca această perioadă excepțională să aibă un sfârșit și ca, după stabilizare, decizia să revină electoratului.

Un asemenea guvern nu ar rezolva toate problemele României. Nici nu aceasta ar trebui să fie misiunea lui.

Ar putea însă să facă ceea ce este esențial în momentul de față: să reducă incertitudinea, să stabilizeze economia și finanțele publice, să limiteze costurile sociale ale crizei politice, să restabilească o minimă capacitate de acțiune a statului și să pregătească revenirea la o competiție democratică normală.

După cinci luni de încercări nereușite, poate că este momentul ca partidele să renunțe la acest „joc de sumă nulă”, în care câștigul unuia este privit automat ca pierderea celuilalt, și să construiască formula politică de care România are nevoie.

Un an pentru stabilitate. Apoi, un nou mandat cerut românilor.