România trebuie să aleagă: Ce fel de stat dorim să construim? (1)

Există momente în evoluția unei țări în care întrebările fundamentale, amânate ani sau chiar decenii, nu mai pot fi evitate. România se apropie de un asemenea moment. Nu doar din cauza dificultăților economice și bugetare actuale, ci pentru că lumea în care ne-am obișnuit să trăim se schimbă profund, iar o parte dintre concepțiile pe care ne-am construit instituțiile, economia și politicile publice trebuie reconsiderate.

Foto: Shutterstock

Transformările sunt economice, sociale, demografice, tehnologice și geopolitice. Globalizarea se reconfigurează, politicile industriale revin în centrul preocupărilor marilor puteri, iar războiul din Ucraina, la frontiera estică a Uniunii Europene, impune noi priorități de securitate. Inteligența artificială va modifica economia și piața muncii, în timp ce îmbătrânirea populației pune presiune asupra sistemelor de pensii și sănătate. În acest context, dezbaterea internațională despre rolul statului se redeschide. După decenii în care modernizarea a fost asociată frecvent cu restrângerea intervenției publice, statului i se cer din nou investiții strategice, capacitate industrială, securitate energetică și protecție împotriva unor riscuri tot mai complexe. România nu poate rămâne în afara acestei dezbateri.

Treizeci și cinci de ani de ambiguitate

După 1989, România a discutat neîncetat despre reforma statului. Privatizare, descentralizare, restructurare, debirocratizare, modernizare și digitalizare. Am adoptat strategii, am schimbat legislația și am reorganizat instituții. Dar am evitat întrebarea esențială: ce fel de stat vrem, de fapt, să construim?

Am împrumutat elemente din diferite modele, fără să le integrăm într-o concepție suficient de coerentă. Am dorit o economie liberală și intervenția protectoare a statului. Am promis servicii sociale apropiate de standardele occidentale, dar am cultivat așteptările unei fiscalități reduse. Clasa politică a preferat să administreze aceste contradicții. De regulă, a spus publicului ceea ce acesta dorea să audă. A promis fiscalitate redusă, dar și pensii mai mari, spitale moderne, asistență medicală de calitate și servicii publice la standarde occidentale.

Guvernările care s-au revendicat de la stânga au pus accentul pe indexarea pensiilor și creșterea salariului minim, fără să explice întotdeauna suficient presiunile asupra bugetului și asupra întreprinderilor private. Guvernările de centru-dreapta au prezentat cota unică aproape ca pe o formulă magică pentru stimularea economiei, evitând prea mult timp reevaluarea eficienței și oportunității sale. În practică, însă, politicile adoptate nu au respectat întotdeauna granițele doctrinare declarate.

Investițiile publice au devenit un laitmotiv al oricărei guvernări, la fel ca schemele de ajutor de stat și celelalte forme de sprijin acordate întreprinderilor. Sunt instrumente diferite, uneori necesare, dar volumul banilor alocați a fost prezentat frecvent drept o măsură a performanței politice, înainte de a discuta suficient despre rezultatele obținute. Am construit, în multe privințe, statul tuturor promisiunilor: un stat din toate modelele și niciunul.

Patru concepții despre rolul statului

În dezbaterea internațională pot fi identificate patru modele. Statul liberal restrâns privilegiază inițiativa individuală, fiscalitatea redusă și limitarea intervenției publice. Statul social extins oferă servicii universale și protecție socială amplă, finanțate printr-un nivel corespunzător al impozitelor și contribuțiilor. Statul social selectiv garantează serviciile esențiale, dar concentrează o parte importantă a prestațiilor asupra categoriilor vulnerabile. Statul strategic sau dezvoltator își asumă un rol activ în industrie, energie, infrastructură, tehnologie și securitate.

Aceste modele nu sunt complet incompatibile. Statul strategic, în special, poate coexista cu formule diferite de fiscalitate și protecție socială. De altfel, toate statele moderne combină elemente ale mai multor modele. Problema României nu este că a împrumutat din fiecare, ci că nu a construit o concepție coerentă despre responsabilitățile asumate și despre finanțarea lor.

State precum Danemarca, Suedia și Finlanda au construit sisteme extinse de servicii publice și protecție socială, susținute printr-o fiscalitate ridicată. Alte țări, precum Elveția sau Țările de Jos, au dezvoltat formule în care asigurările obligatorii și furnizorii privați reglementați joacă un rol important, inclusiv în sănătate. Diferențele dintre aceste modele nu privesc numai nivelul impozitării, ci și modul în care responsabilitățile și costurile sunt împărțite între stat, cetățean și sectorul privat.

România a evitat să clarifice această alegere. În 2025, veniturile publice totale reprezentau 35,6% din PIB, iar cheltuielile ajungeau la 43,4%. Diferența a produs un deficit de 7,8% din PIB. Acest dezechilibru nu poate fi explicat exclusiv prin promisiuni sociale. Dar el ilustrează limitele unui sistem care continuă să își asume obligații fără să rezolve problema finanțării lor.

O alegere care nu mai poate fi amânată

Lumea cere statelor tot mai mult. Apărarea, competiția tehnologică, securitatea energetică și transformările demografice vor concura pentru resurse cu pensiile, sănătatea, educația și infrastructura. România are și obligația de a recupera întârzieri istorice în multe dintre aceste domenii.

În anumite sectoare, statul trebuie să devină mai puternic și mai competent. În altele, intervenția sa poate fi redusă sau reorganizată. Dar aceste decizii nu pot fi înlocuite prin următoarea modificare fiscală sau printr-o nouă organigramă. Mai întâi trebuie să stabilim ce servicii dorim să garantăm tuturor, ce protecție oferim celor vulnerabili, ce rămâne în responsabilitatea individului și în ce domenii strategice statul trebuie să intervină. Abia apoi putem discuta despre costuri și despre modul în care sunt împărțite.

Nu avem nevoie să importăm mecanic modelul altei țări. Avem nevoie să formulăm o concepție proprie, coerentă cu nivelul dezvoltării României și cu lumea pentru care trebuie să ne pregătim. România trebuie să aleagă. Nu între mai mult stat și mai puțin stat, în mod abstract, ci între modele de organizare a societății, cu responsabilități, resurse și consecințe diferite. Nu putem construi statul de mâine continuând să administrăm, prin improvizații succesive, contradicțiile statului de ieri.