O dezbatere necesară: viitorul model economic al României

Discuția despre economia României pare să se fi redus, în ultima vreme, la deficitul bugetar. Ce cheltuieli mai reducem, ce taxe mai majorăm, cum reușim să restabilim echilibrul finanțelor publice și să ținem sub control inflația.

Foto: magnific.com

Sunt probleme reale, care trebuie rezolvate. Dar crizele politice, presiunea reducerii deficitului și a inflației nu trebuie să ne împiedice să avem o perspectivă strategică asupra modelului de dezvoltare economică pe care vrem să-l construim. Cu atât mai mult într-o lume extrem de dinamică, în care regulile de funcționare ale economiei internaționale se schimbă sub ochii noștri.

Dincolo de urgențele momentului, există o întrebare fundamentală: pe ce ne vom baza dezvoltarea economică în următoarele decenii?

Cred că România trebuie să reexamineze modelul economic care i-a asigurat dezvoltarea după 1989 și, mai ales, după integrarea în Uniunea Europeană. Un model care a produs rezultate importante, dar ale cărui vulnerabilități devin tot mai vizibile în contextul transformărilor economice și geopolitice actuale.

Pentru a înțelege unde ne aflăm și încotro ar trebui să ne îndreptăm, merită să privim fără nostalgii, dar și fără prejudecăți, marile transformări prin care a trecut economia românească.

Industrializarea din perioada comunistă a avut, între altele, o rațiune strategică: asigurarea unei autonomii economice și politice cât mai mari în interiorul blocului comunist, în primul rând față de Uniunea Sovietică.

Orientarea începută sub Gheorghiu-Dej a fost continuată și amplificată de Ceaușescu. România a încercat să construiască aproape totul, de la siderurgie și petrochimie la automobile, tractoare, mașini-unelte și avioane.

Exista o logică politică în spatele acestei ambiții: reducerea dependenței de deciziile economice ale Moscovei și afirmarea unei capacități proprii de dezvoltare industrială. Numai că dorința de a produce aproape orice, indiferent de costuri, tehnologie sau eficiență, a generat dezechilibre majore. Autonomia urmărită nu a eliminat dependențele externe, iar politica economică a ultimilor ani ai comunismului a avut consecințe dramatice asupra nivelului de trai.

După 1989, România a intrat într-o logică economică diferită. Au urmat restructurări, privatizări și închiderea unor capacități industriale. Unele decizii erau inevitabile. Altele au fost rezultatul unor privatizări ratate, al lipsei investițiilor sau al incapacității statului de a administra transformarea.

În același timp, investițiile străine și integrarea europeană au creat o nouă structură economică. S-au dezvoltat industrii competitive, de la automobile și componente industriale la echipamente electrice și tehnologii moderne. Au apărut servicii noi, iar sectorul tehnologiei informației a devenit o componentă importantă a economiei.

Nu suntem, așadar, o țară lipsită de industrie. Și nu putem nega progresul economic realizat.

Dar acest model are și vulnerabilități pe care ar trebui să le examinăm mai atent.

O parte importantă a industriei românești este integrată în mari complexe industriale europene și internaționale, ale căror decizii strategice sunt luate în afara României.

Această integrare ne-a adus investiții, tehnologie, locuri de muncă și acces la piețe. A fost unul dintre principalele motoare ale modernizării economice. Dar ne-a făcut și sensibili la evoluția unor industrii asupra cărora avem o influență limitată.

Industria auto germană este un exemplu. Dificultățile sale actuale, provocate de concurența internațională, transformările tehnologice și costurile de producție, nu rămân între granițele Germaniei. Ele se transmit prin rețelele de furnizori, inclusiv către întreprinderile din România.

O fabrică românească poate fi competitivă și totuși să fie afectată de scăderea comenzilor, de schimbarea tehnologiilor sau de decizia unui mare grup industrial de a-și reorganiza producția.

Desigur, asemenea reorganizări pot aduce și oportunități de investiții. Dar tocmai aici se află problema: viitorul unor capacități industriale din România depinde, în bună măsură, de strategii economice elaborate în alte centre de decizie.

Nu este un argument împotriva capitalului străin. Ar fi absurd să negăm contribuția acestuia la dezvoltarea României. Și nici nu trebuie să ne imaginăm că o economie în care predomină capitalul autohton ar fi ferită de crizele internaționale.

Problema este cât de diversificată, competitivă și capabilă să reziste unor șocuri externe a devenit economia românească.

În ce măsură dezvoltăm produse și tehnologii proprii? Câtă valoare economică reușim să creăm în România? Cât de puternice sunt întreprinderile românești și cât de mult beneficiază ele de prezența marilor investitori internaționali?

Aceste întrebări devin cu atât mai importante cu cât economia mondială traversează o transformare profundă.

Marile puteri își reconsideră politicile industriale. Accesul la energie și materii prime, securitatea aprovizionării și capacitățile proprii de producție au redevenit priorități strategice. În paralel, inteligența artificială și noile tehnologii schimbă industrii întregi și pun sub semnul întrebării avantaje competitive considerate până de curând stabile.

Inclusiv Uniunea Europeană încearcă să-și reducă dependențele economice și tehnologice și să-și regândească politica industrială.

În aceste condiții, cred că România are nevoie de o nouă viziune asupra dezvoltării sale economice.

Nu de întoarcerea la ambiția comunistă de a produce totul. Dar nici de continuarea unei politici în care ne limităm să atragem investiții, fără să ne definim suficient propriile priorități.

Avem nevoie de o economie mai diversificată, de întreprinderi românești mai puternice, de o capacitate proprie mai mare de cercetare și inovare și de o participare mai consistentă la activități economice care creează valoare.

Iar punctul de plecare ar trebui să fie și o reevaluare a resurselor și avantajelor pe care România le mai are.

Dispunem de resurse energetice importante, dar trebuie să le transformăm mai eficient într-un avantaj pentru industrie. Avem un potențial agricol considerabil, dar trebuie să dezvoltăm capacitatea de procesare și industria alimentară. Avem resurse minerale a căror relevanță economică și strategică merită reconsiderată.

Avem tradiții și competențe industriale, inclusiv în chimie, metalurgie și construcții de mașini. Avem o poziție geografică pe care o putem valorifica mai bine, la Marea Neagră și la Dunăre.

Dar resursele României nu se reduc la ceea ce avem în subsol sau la capacitățile industriale moștenite.

Avem specialiști în tehnologie, companii competitive în domeniul serviciilor și o resursă umană importantă, inclusiv în diaspora. Într-o economie în care inteligența artificială, cercetarea și inovația vor avea un rol tot mai mare, capacitatea de a produce și utiliza cunoaștere poate deveni unul dintre cele mai importante avantaje ale unei țări.

Nu orice industrie dispărută poate fi reconstruită și nu orice resursă naturală poate fi exploatată rentabil. Dar trebuie să știm ce avantaje avem, care dintre ele pot deveni competitive și ce putem construi pornind de la ele.

Aceasta presupune investiții private, consolidarea capitalului românesc și o legătură mai puternică între economie, educație și cercetare.

Nu trebuie să opunem capitalul românesc celui străin. Problema nu este naționalitatea acționarului, ci capacitatea economiei noastre de a atrage investiții, de a dezvolta întreprinderi puternice, de a crea valoare și de a păstra o parte mai mare din beneficiile dezvoltării în România.

În egală măsură, trebuie regândit rolul statului.

România a adoptat deja strategii industriale și documente privind dezvoltarea economică. Dar existența unor strategii nu este suficientă. Importantă este capacitatea de a le transforma în priorități reale, în investiții și în rezultate.

Nu avem nevoie de revenirea la economia etatistă, ci de un stat care înțelege direcția transformărilor economice, știe ce resurse are, poate crea condiții pentru dezvoltare și oferă investitorilor reguli clare și predictibile.

Un stat care nu încearcă să înlocuiască inițiativa privată, dar nici nu renunță la responsabilitatea de a construi condițiile dezvoltării economice.

Corectarea deficitului și stabilizarea economiei sunt necesare. Dezechilibrele bugetare trebuie rezolvate prin politici responsabile, fără a aștepta rezultatele unei transformări economice de durată.

Dar stabilitatea bugetară nu reprezintă, prin ea însăși, o strategie de dezvoltare.

România a trecut de la un model care urmărea autonomia industrială în interiorul blocului comunist la unul bazat pe integrarea în economia occidentală. Ambele experiențe oferă lecții importante, chiar dacă au aparținut unor sisteme politice și economice fundamental diferite.

Acum trebuie să folosim aceste experiențe pentru a construi o nouă viziune, adaptată unei lumi în care competitivitatea, tehnologia, resursele și capacitatea de a face față crizelor au devenit din nou elemente esențiale ale puterii economice.

A fost necesar să renunțăm la iluzia că putem produce totul. Dar ar fi o greșeală să ajungem la extrema opusă: să considerăm că nu mai trebuie să avem o idee proprie despre ceea ce vrem să producem și despre locul pe care vrem să-l ocupăm în economia viitorului.

Aceasta este, cred, dezbaterea economică și politică pe care România ar trebui să o înceapă.