Teoria Victoriei lansată de NATO și două întrebări fară răspuns: Va fi România în prima linie a războiului? În ce teritoriu se va duce războiul cu Rusia?

NATO explică la Varșovia cum ar opri o invazie rusă, dar întrebarea rămâne cum va răspunde sabotajelor și atacurilor hibride care lovesc deja Europa fără să declanșeze un război deschis

Foto: ChatGPT

Teoria Victoriei, citită la Varșovia

Atenție: citiți materialul integral pentru că veți avea o oglinda a ceea ce se întâmplă în Europa și ce va face NATO în caz de pericol, adică în caz de confruntare cu Rusia. De asemenea poate veți găsi și răspunsul la întrebarea ”ce va face România?”

La Varșovia lumea desenează scenarii de război. Generalul Grynkewich a explicat cum ar învinge NATO o agresiune rusă. Restul forumului a explicat de ce întrebarea nu mai este doar una militară. Lumea NATO este într-o continuă mișcare deși uneori ea semănă cu una browniană. Caut soluții la o posibilă agresiune rusă. Din punctul meu de vedere în următorii cinci ani nu vom avea o incursiune rusă dar vom avea un război hibrid din ce în ce mai sofisticat sub pragul folosirii art.5 al Tratatului de la Washington. Da, și acolo este punctul slab al Teoriei Victoriei. Doctrina lui Grynkewich descrie ce face NATO după ce Rusia a trecut pragul atacului armat. Campania rusă reală se desfășoară însă tocmai sub acest prag.

Ce a spus generalul înainte de forum despre zona gri?

Răspunsul lui a fost, în esență, ambiguitate deliberată. Într-un interviu pentru TVP World, înaintea discursului de la Varșovia, a fost întrebat care ar fi pragul de declanșare a Articolului 5 în cazul atacurilor hibride. A răspuns că liderii NATO sunt intenționat ambigui în privința a ceea ce ar declanșa Articolul 5. A adăugat că există și alte proceduri, inclusiv Articolul 4, care pot fi invocate pentru consultări între aliați. A dat și o paralelă istorică. A amintit că Brigăzile Roșii aruncau lucruri în aer prin Europa de Vest în mai multe perioade ale Războiului Rece, iar Articolul 4 a fost invocat de zero ori: aliații s-au consultat și au rezolvat problema fără niciun mecanism formal. Comparația este discutabilă. Brigăzile Roșii erau terorism intern, nu instrumentul unui stat care duce un război convențional la granița Alianței.

Rezerva lui privind un atac mai mic

Grynkewich a apreciat că riscul unui atac major este scăzut, pentru că forțele ruse angajate în Ucraina nu sunt disponibile pentru a amenința teritoriul NATO. A adăugat însă că asta nu înseamnă că Putin nu ar putea face ceva mai mic. Acel „ceva mai mic” este exact spațiul pe care schema „bloca – atenua – sparge” nu îl acoperă. Ea a fost gândită pentru coloane blindate, nu pentru incendiatori recrutați pe Telegram.

Contextul în care a vorbit

Alianța, al cărei scop principal este descurajarea unei invazii armate, încearcă să stabilească cum să gestioneze incidentele din „zona gri”, aflate sub pragul conflictului deschis. Oficialii occidentali spun că „atacurile hibride” ale Moscovei au devenit mai nesăbuite pe măsură ce forțele Kremlinului s-au împotmolit în Ucraina și că riscă să producă pierderi semnificative de vieți omenești. Cu câteva zile înainte, Politico relata că mai multe capitale UE se pregătesc în secret pentru un posibil atac hibrid soldat cu morți. Chiar în ziua forumului, ministrul german de interne Alexander Dobrindt vorbea despre un „război al umbrelor” îndreptat împotriva Germaniei. Sikorski, la Londra, a spus că nu mai are consulate rusești de închis.

Pragul cumulativ 

Problema de fond este doctrinară. Conceptul unui „prag cumulativ”, potrivit căruia o serie susținută de atacuri hibride ar putea echivala, în ansamblu, cu un atac armat care declanșează Articolul 5, a fost lansat în interiorul NATO, dar rămâne în mare parte teoretic. Unii analiști formulează riscul și mai incisiv. Cea mai reușită operațiune hibridă ar putea fi una care produce pagube fizice relativ mici, dar un rezultat politic mult mai mare: îi convinge pe europeni să-și impună singuri limite.

Concluzia mea analitică la acest moment

Cele două limite ale doctrinei se completează în mod pervers. Ambiguitatea asupra pragului îl lasă pe adversar să calibreze la nesfârșit operațiuni sub linie. Promisiunea că NATO nu urmărește înfrângerea strategică a Rusiei îi garantează că, odată trecută linia, nu riscă mai mult decât forțele angajate. Teoria Victoriei răspunde la războiul pe care Rusia probabil nu îl va porni. La războiul pe care îl duce deja, răspunsul rămâne la nivelul fiecărei capitale: expulzări, arestări, consulate închise.

Un comandant care vorbește pe înțeles cetățenilor europeni

În timp ce la sediile NATO se numărau dronele, incendiile și sabotajele unei toamne pe care presa poloneză o descrie deja drept cea mai grea din 2022 încoace, Warsaw Security Forum și-a deschis luni, 12 octombrie, cea de-a treisprezecea ediție. Conferința organizată de Fundația Casimir Pulaski a adunat circa 2.500 de participanți din aproximativ 90 de state, cu Norvegia drept țară parteneră și cu o agendă construită în jurul flancului estic, al descurajării, al amenințărilor hibride și al sprijinului pentru Ucraina. Vedeta incontestabilă a zilei a fost generalul Alexus Grynkewich, Comandantul Suprem Aliat în Europa și totodată șef al Comandamentului European al SUA, care, într-o sesiune moderată de Katarzyna Pisarska, a prezentat pentru prima dată public „Teoria Victoriei” a Alianței.

Documentul nu este, a insistat generalul, un plan operațional, ci o viziune comună a statelor membre și a comandanților despre cum se câștigă în descurajare și în apărare, ancorată în conceptul DDA de apărare a spațiului euroatlantic, aprobat de toți cei 32 de aliați, și în lecțiile războaielor din Ucraina și din Orientul Mijlociu. Il Foglio observă că, spre deosebire de doctrinele negociate prin consens, textul a fost prezentat ca „intenție a comandantului”, aproape o declarație personală, formulată într-un limbaj deliberat simplu. Versiunea clasificată fusese finalizată în urmă cu aproximativ trei luni; Grynkewich a explicat că a ales să o facă publică pentru că populațiile aliate sunt, în cuvintele sale, cam neliniștite. Mesajul către cei un miliard de cetățeni ai Alianței a fost rezumat într-o formulă de pilot de vânătoare: „ne-am ocupat noi de asta”. Istoria cunoaște doctrine publice — AirLand Battle sau Follow-on Forces Attack au fost, în anii ’80, scrise pentru planificatorii sovietici. Noutatea de la Varșovia este că destinatarul principal pare să fie contribuabilul european anxios, nu Statul Major de la Moscova.

Precedentul anilor ’80: doctrina ca mesaj pentru adversar

Să facem un excurs in perioada Războiul Rece ca să înțelegem mai bine situația de astăzi. Hai sa va spun din ce am învățat eu la Universitatea de Apărare a SUA la Washington unde am luat Masterul în Strategia Resurselor de Apărare. Nu o amintesc ca să mă laud dar școala de acolo mi-a deschis orizontul și m-a educat să vad dincolo de ecranul televizorului. O educație cu linii clare de separare a evenimentelor si de incursiune în zona detaliilor care par uneori nesemnificative.  Comparația cu anii ’80 nu este întâmplătoare. Ultima dată când Occidentul a scris public cum ar învinge o ofensivă venită dinspre Est, destinatarul era Statul Major sovietic. Textele erau gândite pentru a-i strica acestuia calculele.

Punctul de plecare: Active Defense 

Manualul de câmp FM 100-5 din 1976, asociat generalului William DePuy, pornea de la șocul războiului arab-israelian din 1973. Concluzia lui era că prima bătălie trebuie câștigată prin apărare elastică, prin uzură și prin manevra rezervelor pe frontul central german. Critica a venit repede: doctrina putea opri primul eșalon al Pactului de la Varșovia, dar nu avea niciun răspuns pentru al doilea și al treilea. Acestea erau tocmai forțele pe care arta operativă sovietică le pregătea pentru a exploata breșa.

AirLand Battle (1982) 

Răspunsul a venit în august 1982, printr-un nou FM 100-5 elaborat sub generalul Donn Starry la TRADOC și revizuit în 1986. Ideea centrală a fost „câmpul de luptă extins”. Armata americană nu mai aștepta eșaloanele următoare la linia de contact. Le lovea în adâncime, cu aviația, artileria cu rază lungă și forțe de manevră, înainte ca ele să ajungă să conteze. Doctrina a readus în gândirea americană conceptul de artă operativă, preluat, ironic, tocmai din teoria sovietică a lui Tuhacevski și Svecin. Manualul era nesecret, se vindea, se discuta în reviste militare și a fost citit cu atenție la Moscova. Acesta era și scopul lui.

FOFA (1984) 

NATO a urmat o logică paralelă, sub impulsul SACEUR-ului de atunci, generalul Bernard Rogers. În noiembrie 1984, Comitetul pentru Planificarea Apărării a adoptat conceptul Follow-on Forces Attack: atacarea forțelor de eșalon secund la sute de kilometri în spatele frontului, cu armament convențional de precizie. Fundalul tehnologic era programul DARPA Assault Breaker, la care se adăugau radarul aeropurtat JSTARS, lansatoarele MLRS și viitoarea rachetă ATACMS. Miza politică era la fel de importantă ca cea militară. Dacă eșaloanele sovietice puteau fi distruse convențional, NATO nu mai trebuia să recurgă devreme la arma nucleară tactică. FOFA era, în fond, o doctrină de ridicare a pragului nuclear.

Cum au citit sovieticii aceste texte 

Mareșalul Nikolai Ogarkov, șeful Marelui Stat Major până în 1984, scria deja despre o „revoluție tehnico-militară”. Prin aceasta înțelegea complexele recunoaștere–lovire capabile să producă efecte comparabile cu armele nucleare. Analiștii occidentali, în special Christopher Donnelly, urmăreau în paralel apariția Grupurilor Operative de Manevră sovietice. Acestea erau gândite să pătrundă rapid în adâncimea dispozitivului NATO, înainte ca loviturile în adâncime să-și producă efectul. Un dialog doctrinar purtat public, fără ca cele două părți să stea vreodată la aceeași masă. Spre sfârșitul deceniului, „suficiența rezonabilă” a lui Gorbaciov din 1987 a fost și o recunoaștere tacită că ecuația tehnologică nu mai favoriza Moscova. Războiul din Golf din 1991 a confirmat, împotriva unei armate echipate sovietic, ce scriseseră manualele cu un deceniu înainte.

Paralela cu Varșovia 2026 

Faza „a sparge” din teoria lui Grynkewich este moștenitoarea directă a FOFA. Ea înseamnă lovirea întregului sistem care susține atacul: logistică, comandă, rezerve. Diferențele sunt totuși instructive. AirLand Battle avea un temperament ofensiv, iar FOFA se sprijinea pe un nucleu de forțe americane masate în Germania de Vest. Teoria Victoriei își anunță explicit plafonul: fără înfrângere strategică a adversarului. Ea se scrie, de asemenea, într-un moment în care ambasadorul american la NATO plasează Europa pe locul patru între prioritățile Washingtonului. Iar destinatarul s-a schimbat. În anii ’80, doctrina îi spunea planificatorului sovietic că eșaloanele lui nu vor ajunge niciodată la Rin. În 2026, îi spune mai întâi cetățeanului european neliniștit că cineva are un plan. Abia în al doilea rând i se adresează Moscovei.

Trei verbe și o limită

Arhitectura noi teorii a lui Grynkewich  se reduce la trei verbe: a bloca, a atenua, a sparge. În prima fază, forțele terestre opresc invazia în punctul de contact, refuzând adversarului faptul împlinit al unui teritoriu ocupat rapid, în timp ce aviația și marina, sprijinite de capabilitățile spațiale și cibernetice, își câștigă libertatea de acțiune. Dacă atacul continuă, senzorii avansați, sistemele autonome și loviturile coordonate în mai multe domenii îi taie elanul și îi refuză inițiativa. Iar dacă agresorul insistă sau își angajează rezervele, NATO trece la distrugerea întregului sistem de luptă — nu doar a trupelor din prima linie, ci a logisticii, a comunicațiilor și a comenzii care le susțin. Instrumentarul anunțat combină muniția de precizie de vârf cu sisteme ieftine și scalabile, drone, rețele de senzori și un „combat cloud”. Generalul a legat totul de bani, cerând ca fiecare exercițiu să servească acestei logici și amintind că fiecare euro, dolar, liră, liră sterlină sau coroană investită contribuie la ea.

Partea cea mai comentată a fost însă limita autoimpusă. Alianța, a precizat Grynkewich, nu urmărește să impună adversarului o înfrângere strategică și nici nu are nevoie de așa ceva; obiectivul se oprește la înfrângerea tactică și operațională a forțelor angajate. Defence24 subliniază consecința: povara escaladării este mutată integral pe umerii atacatorului. Generalul a adăugat că orice amenințare cu escaladarea, inclusiv agitarea sabiei, nu ar sparge Alianța, ci ar uni-o și mai strâns. Comentatorii citați de Il Foglio citesc în această prudență și umbra calculelor de la Washington, unde retragerea parțială din Europa și dialogul direct cu Moscova sunt realități de lucru. Paradoxul nu e lipsit de ironie: prima dată când NATO spune public cum ar câștiga, spune în aceeași frază și cât de puțin ar câștiga. O victorie cu plafon, livrată odată cu formula de efect citată de PAP: „Dacă suntem atacați, suntem gata să luptăm în noaptea asta.” Generalul a ținut totuși să precizeze că nu consideră conflictul nici iminent, nici inevitabil.

Pentru public, cea mai importantă propoziție a fost poate cea despre simultaneitate. Potrivit Stars and Stripes, Grynkewich a afirmat că Europa trebuie să fie pregătită pentru război chiar dacă forțele americane sunt angajate în altă parte, inclusiv în Indo-Pacific. Întrebat despre fiabilitatea Articolului 5, a invocat reafirmarea lui de către toți aliații la summitul din Turcia, spunând că îi ia pe șefii de stat și de guvern pe cuvânt, și a amintit că trupe americane se află chiar acum în Polonia și pe întregul flanc estic. Purtătorul său de cuvânt, colonelul Martin O’Donnell, insistase dinainte asupra caracterului pur defensiv al conceptului. Generalul a lăudat Polonia, care, în relatarea TVP World, a dat exemplul celorlalți în materie de apărare, iar Rzeczpospolita notează că a repetat de mai multe ori cât de potrivit i se pare să rostească aceste cuvinte tocmai la Varșovia, unde descurajarea este tratată cu toată seriozitatea.

Sala din jurul doctrinei

Forumul a fost deschis de premierul Donald Tusk, pe fondul celei mai tensionate săptămâni transatlantice din acest an: acordul anunțat de Donald Trump cu Vladimir Putin pentru livrarea de motorină rusească, licența de șase luni emisă de Trezoreria americană și sugestia președintelui SUA că Ucraina ar avea nevoie de un nou președinte. Tusk a refuzat orice simetrie morală, afirmând că nimic nu va lua de pe umerii Rusiei responsabilitatea integrală pentru război și că oricine slăbește Ucraina, din trădare, prostie sau pentru bani, lucrează împotriva propriei națiuni. Moscova, a spus el, vrea să dărâme arhitectura de securitate europeană pentru a restaura dominația de dinainte de 1989 și „nu este interesată nici de încetarea focului, nici de dezescaladare, nici de pace”. Premierul a declarat că discuția lungă purtată în aceeași dimineață cu Grynkewich l-a făcut optimist, pentru că a găsit un partener fără iluzii, și a anunțat că va cere la Bruxelles înăsprirea sancțiunilor.

Volodimir Zelenski, conectat prin video, a transformat tribuna într-un răspuns adresat Washingtonului. Kievul, a spus el, aflase despre „armistițiul energetic” proclamat de Trump din presă, iar imediat după anunț Rusia a lovit o centrală din Harkov, de unde concluzia sardonică: „Putin nu citește Truth Social.” Ucraina este gata să respecte încetarea loviturilor asupra infrastructurii energetice dacă Moscova face la fel, ar semna garanții suplimentare dacă americanii le consideră necesare și, în cazul unui armistițiu complet de 60 de zile, ar lucra cu parlamentul la organizarea alegerilor. Zelenski a cerut presiune americană reală asupra Rusiei în locul relaxării sancțiunilor, a avertizat că serviciile ucrainene cunosc planuri rusești pentru numeroase operațiuni hibride împotriva Europei, a solicitat muniție pentru F-16, interceptoare și cooperare industrială cu Polonia și a cerut ca negocierile de aderare la UE să nu cunoască nicio pauză. Potrivit PAP, el a mai observat că, după loviturile ucrainene asupra centrelor de date Yandex, activitatea boților ruși pe rețelele europene a scăzut vizibil.

Contrapunctul a venit de la ambasadorul american la NATO, Matthew Whitaker, într-un panel dedicat conceptului „NATO 3.0”. Citând noile strategii de securitate și apărare ale administrației Trump, el a enumerat prioritățile Washingtonului: teritoriul național, emisfera vestică, Pacificul și, „pe al patrulea, Europa”. Statele Unite, a spus el, nu fac un pas înapoi, ci le cer europenilor să facă un pas înainte și să investească la nivelul efortului american din ultimii 77 de ani. Cu un buget de apărare american care ar putea atinge 1.500 de miliarde de dolari și o industrie absorbită de nevoile propriei armate, Washingtonul are nevoie de aliați cu capacitate de producție reală și de o bază industrială transatlantică. Despre revizuirea posturii militare americane în Europa a refuzat să tragă concluzii, deoarece documentul nu este gata, dar a lăudat Polonia drept model pentru întregul continent. Așezate una lângă alta, cele două intervenții americane ale zilei — comandantul care promite că Europa va lupta și fără americani, diplomatul care plasează Europa pe locul patru — nu se contrazic. Sunt aceeași propoziție citită de la capete diferite.

Restul agendei a confirmat geografia nouă a dezbaterii: o conversație între premierul norvegian Jonas Gahr Støre și cel lituanian Mindaugas Sinkevičius despre momentul strategic al Europei într-o lume fragmentată, un panel cu adjuncta secretarului general al NATO, Radmila Shekerinska, despre cum își poate construi Europa puterea militară de care are nevoie, prezența amiralului Giuseppe Cavo Dragone, președintele Comitetului Militar, și delegații din Arabia Saudită și Qatar pentru dosarele energetice și Orientul Mijlociu. Secretarul de stat polonez Magdalena Sobkowiak-Czarnecka a apreciat că prezentarea teoriei la Varșovia era necesară, fiindcă opoziția ridică tot mai des întrebări despre cooperarea cu aliații. Iar Il Foglio consemnează întrebările pe care doctrina le lasă deschise: ce se schimbă pentru zona gri, pentru sabotaj și pentru atacurile cibernetice. Grynkewich însuși, într-un interviu pentru Bloomberg, a indicat adevărata vulnerabilitate: oamenii, adică forțe insuficient pregătite și, în multe cazuri, prost plătite.

De la Vistula la Marea Neagră

Teoria Victoriei are o premisă tăcută: faza „a bloca” aparține celor care se află deja pe poziție în momentul atacului. Avantajul informativ invocat de general cumpără timp de reacție, dar nu poate înlocui densitatea forțelor prezente. Polonia, cu modernizarea sa accelerată și cu trupele americane pe care Grynkewich le-a putut invoca la persoana întâi, este ilustrația perfectă a acestei logici. Pe segmentul sudic al flancului, aceeași frază se rostește cu mai puțină convingere: după decizia din toamna lui 2025 de a nu înlocui brigada americană rotațională din România, cu o revizuire a posturii americane încă nefinalizată și cu programe de înzestrare anulate sau amânate, Bucureștiul se află exact în categoria aliaților cărora Whitaker le cere să facă pasul înainte. Iar formula unei victorii fără înfrângere strategică a adversarului are un corolar geografic pe care nimeni nu l-a spus explicit la Varșovia: războiul descris de SACEUR se poartă acolo unde începe. România nu se află în spatele frontului, ci pe linia lui. Are cea mai lungă frontieră a NATO cu Ucraina, un litoral la câteva sute de kilometri de Crimeea militarizată și un culoar istoric de invazie, Poarta Focșanilor, despre care manualele de stat-major vorbesc de un secol. Resturile dronelor rusești căzute în Tulcea nu mai au nevoie de interpretări doctrinare. Ele arată unde se termină abstracțiunea și unde începe geografia. În limbajul lui Grynkewich, „punctul de contact” nu este o noțiune de seminar. Este Delta, sunt Galațiul și Constanța, este baza de la Mihail Kogălniceanu. Pentru Polonia, doctrina este o confirmare. Pentru România, de la gurile Dunării până în Dobrogea, ea este mai degrabă un caiet de sarcini: primele ore ale oricărui conflict de pe flancul sudic vor fi purtate cu ce se află deja aici, iar ce nu se află aici nu va ajunge la timp.