Netanyahu cere un nou mandat. Cine răspunde pentru 7 octombrie?

La ONU, premierul israelian a vorbit despre victorii și dușmani. Acasă, înaintea alegerilor din 27 octombrie, îl urmărește întrebarea dacă a ignorat avertismentele primite înaintea atacului Hamas.

Foto: ChatGPT

La New York, cu gândul la alegătorii din Israel

Când Benjamin Netanyahu a urcat la tribuna Adunării Generale a ONU, pe 24 septembrie 2026, numeroși delegați părăsiseră deja sala. Misiunea palestiniană ceruse o retragere demonstrativă, iar premierul israelian a răspuns provocator: cei pe care i-a numit „lași morali” puteau pleca și ei. Președintele Adunării, Khalilur Rahman, a cerut ordine de mai multe ori. Cu câteva ore înainte, Mahmoud Abbas vorbise prin legătură video, după ce Washingtonul îi refuzase viza.

La puțin peste o lună de alegerile pentru Knesset, discursul avea o miză electorală evidentă. Netanyahu vorbea de la New York, dar se adresa în primul rând israelienilor. Plecarea delegaților îi întărea imaginea pe care o cultivă de ani: liderul care apără țara în fața unei lumi ostile.

Și de această dată a adus un obiect pentru camerele de televiziune. După bomba desenată în 2012 și hărțile prezentate în anii următori, a venit rândul unui terminal Starlink, lăsat pentru delegația iraniană, absentă din sală. Mesajul era că regimurile închise se tem de accesul liber la informație.

Șapte fronturi și încă unul

Netanyahu și-a prezentat mandatul ca pe un bilanț de război. Israelul, a spus el, a luptat trei ani pe șapte fronturi: împotriva Hamas, Hezbollah, houthilor, Iranului, milițiilor din Irak și Siria și grupărilor palestiniene din Cisiordania. A adăugat un al optulea: presa, rețelele sociale și guvernele pe care le acuză că răspândesc mesaje antisemite.

Qatarul și Turcia au fost vizate direct. Erdoğan a fost numit „tiran”, Doha a fost acuzată că finanțează instituții media „toxice”, iar primarul New Yorkului, Zohran Mamdani, că nu asigură protecția evreilor din oraș.

În privința Iranului, premierul a ales mesajul cel mai puternic pentru electoratul său: distrugerea instalațiilor nucleare ar fi împiedicat o catastrofă, iar căderea regimului de la Teheran ar fi doar o chestiune de timp. A susținut că unii lideri ale căror delegații plecaseră din sală îi mulțumiseră în privat, fără să îi numească.

A respins acuzația de genocid în Gaza drept „cea mai mare minciună a secolului”, invocând vaccinarea antipolio și cantitățile de alimente intrate în enclavă. Aceste argumente nu răspund însă întrebărilor despre amploarea distrugerilor și numărul victimelor, în condițiile în care autoritățile sanitare din Gaza raportează peste 73.000 de morți.

Violențele coloniștilor din Cisiordania au fost puse pe seama câtorva „delincvenți juvenili”. Cifra victimelor provocate de coloniști trebuie însă deosebită de bilanțul mai larg al palestinienilor uciși de aceștia și de forțele israeliene.

Din discurs a lipsit tocmai perspectiva încheierii conflictelor. Ce urmează în Gaza? Ce soluție politică există pentru palestinieni? Cum ar putea fi stabilizate relațiile cu Libanul și Siria?

Mesajul a rămas cel al unei țări obligate să lupte permanent. Electoral, această viziune îl avantajează pe Netanyahu: dacă amenințarea nu se termină niciodată, liderul care se prezintă drept apărător indispensabil poate cere mereu încă un mandat.

Avertismentele care îl urmăresc

În Israel, discursul de la ONU s-a suprapus peste o controversă mult mai incomodă: informațiile pe care premierul le-ar fi primit înaintea atacului din 7 octombrie 2023.

La începutul lui septembrie, Haaretz a publicat un fragment din cartea jurnaliștilor Shlomi Eldar și Ruth Yuval, „Ostaticii: 843 de zile de abandon”. Autorii susțin că președintele Emiratelor Arabe Unite, Mohamed bin Zayed, l-ar fi avertizat pe Netanyahu, printr-un apel criptat, cu mai puțin de două săptămâni înaintea atacului, că Yahya Sinwar pregătea o operațiune majoră. Potrivit aceleiași relatări, premierul nu ar fi transmis avertismentul aparatului de securitate. The Atlantic și The Wall Street Journal au relatat și despre un posibil avertisment venit de la Abbas Kamel, șeful de atunci al serviciilor egiptene.

Fostul oficial palestinian Sufian Abu Zaida a oferit o altă parte a poveștii. El a declarat pentru The Washington Post că Sinwar îi transmisese, în septembrie 2023, o propunere de schimb de prizonieri și de ridicare a blocadei, însoțită de amenințarea unui „cutremur”. Mesajul ar fi ajuns la Shin Bet și, prin Mohammad Dahlan, la conducerea Emiratelor.

Abu Zaida admite că intermediarii nu înțeleseseră amploarea amenințării. De aceea, întrebarea nu este dacă Netanyahu primise planul atacului, ci dacă avusese semnale suficient de serioase pentru a cere verificări și a alerta instituțiile.

Biroul premierului a negat relatările. Likud a acuzat jurnaliștii de stânga că încearcă să instaleze un guvern dependent de partidele arabe. Discuția despre avertismente a fost astfel împinsă spre tema electorală preferată a dreptei: cine ar putea guverna cu sprijin arab.

Potrivit The Washington Post, Netanyahu i-ar fi cerut lui bin Zayed, în timpul unei vizite la Abu Dhabi, să dezmintă apelul. Biroul său a calificat informația drept falsă. Între timp, fostul director al Shin Bet, Ronen Bar, l-a acționat în judecată pentru defăimare.

Contrastul rămâne greu de evitat. Conducători militari și ai serviciilor și-au asumat eșecul și au demisionat. Guvernul refuză în continuare o comisie independentă de anchetă, pe care rivalii lui Netanyahu promit să o înființeze.

Alegeri fără o majoritate clară

Sondajele indică o competiție strânsă. O măsurătoare Kan acordă 23 de mandate partidului Yashar al lui Gadi Eisenkot și 21 Likudului. Cele două blocuri ar avea câte 52 de locuri, partidele arabe 12, iar formațiunea lui Yoaz Hendel patru. Alte sondaje, inclusiv unul pentru i24NEWS, plasează Likud pe primul loc.

Dincolo de diferențe, problema este aceeași: opoziția sionistă nu ajunge la cele 61 de mandate necesare unei majorități fără sprijinul unor partide arabe. Netanyahu exploatează această dificultate, prezentând alternativa la guvernarea sa ca pe o amenințare.

Controversa avertismentelor ar putea chiar să îi ofere o ocazie de a muta discuția de la scutirea ultraortodocșilor de serviciul militar spre identitatea viitoarei coaliții. În lipsa unei dovezi decisive, acuzațiile nu vor convinge automat alegătorii de dreapta să treacă de partea opoziției.

Partenerii arabi păstrează distanța

Poziția Emiratelor este relevantă. Unul dintre cei mai apropiați parteneri arabi ai Israelului după Acordurile Abraham nu a oferit dezmințirea explicită pe care Netanyahu ar fi dorit-o. Ministerul de Externe a folosit o formulare generală despre schimbul de informații, iar comunicatul vizitei a vorbit despre relațiile bilaterale.

Această rezervă nu dovedește că apelul a avut loc. Arată însă că Abu Dhabi nu se grăbește să îl apere public pe premier.

Statele din Golf pot avea interesul să păstreze cooperarea cu Israelul și, în același timp, să se distanțeze de Netanyahu. Relația cu un stat nu presupune sprijin necondiționat pentru liderul său, mai ales când războiul din Gaza are un cost de imagine atât de mare în lumea arabă.

Atacurile împotriva Qatarului și Turciei complică lucrurile. Doha, mediator important în dosarul Gaza, a răspuns că atacarea mediatorilor nu ajută la rezolvarea conflictului. Ankara a respins acuzațiile și a amintit mandatul Curții Penale Internaționale. Într-o regiune tensionată, asemenea schimburi pot afecta negocierile și cooperarea de securitate.

Pentru Egipt, relatările despre avertismentul lui Abbas Kamel sunt la fel de delicate. O confirmare ar pune sub presiune explicația premierului potrivit căreia eșecul din 7 octombrie aparține în primul rând aparatului de securitate.

O nouă victorie a lui Netanyahu ar putea prelungi politica actuală și distanțarea publică a unor parteneri. Un guvern condus de Eisenkot nu ar schimba automat doctrina militară israeliană, dar ar putea deschide o anchetă independentă și un dialog mai puțin conflictual cu statele arabe și Europa.

Plecarea lui Netanyahu ar putea chiar ușura consolidarea Acordurilor Abraham: partenerii arabi ar păstra relația cu Israelul fără să mai suporte același cost politic asociat premierului.

Lecția pentru România

Pentru România și flancul estic al NATO, problema avertismentelor are o relevanță directă. Informația ajunsă la un lider trebuie transmisă instituțiilor care o pot verifica și transforma în măsuri de protecție. Un mesaj păstrat într-un cerc politic restrâns poate rămâne fără urmări, oricât de serios ar fi.

În regiunea Mării Negre, unde dronele, atacurile hibride și operațiunile de influență testează capacitatea de reacție, serviciile performante nu sunt suficiente. Contează și felul în care decidenții folosesc avertismentele, inclusiv pe cele care contrazic propriile convingeri.

Securitatea transformată în argument electoral face și asumarea greșelilor mai dificilă. Liderul ajunge să își apere poziția tocmai când statul are nevoie să afle ce nu a funcționat.

La 27 octombrie, israelienii vor decide cine îi conduce. Dar întrebarea despre 7 octombrie rămâne, indiferent de rezultat: cine a fost avertizat, ce a înțeles și ce a făcut?