România învrăjbită!
0Ca tânăr implicat în politică, am crescut auzind povești despre trecutul României, despre revoluții, tranziții și lideri care ne-au modelat istoria.
Nu am trăit acele vremuri tulburi, dar am citit, m-am documentat din surse variate și am încercat să înțeleg contextul istoric cu un filtru propriu – inevitabil subiectiv. Deși încă nu s-au încheiat funeraliile pentru Ion Iliescu, primul președinte ales democratic al României post-decembriste, simt nevoia să scriu aceste rânduri. Nu pentru a-l idealiza – căci nimeni nu e perfect –, ci pentru a vorbi despre ceva mai profund: lipsa de înțelepciune politică, lipsa respectului față de instituția prezidențială și ura care pare să se generalizeze în societatea noastră.
Moartea lui Ion Iliescu a stârnit reacții care spun multe despre noi ca națiune. În timp ce unii au transmis mesaje de condoleanțe sincere, recunoscând rolul său, alții – lideri politici din anumite formațiuni care se autoproclamă „salvatoare” și care promovează o retorică a „purificării”, dar și o parte a presei care pare să vâneze doar senzaționalul – au ales calea răutății și a batjocurii. Am văzut comentarii ironice, glume de prost gust și chiar refuzuri de a participa la funeraliile de stat. Oare asta este clasa politică de care avem nevoie în 2025? Sau e doar o manifestare a urii care ne macină de ani buni, transformând orice eveniment într-o ocazie de dezbinare?
Nu neg că Ion Iliescu a avut un parcurs controversat. Mineriadele rămân o pată în istoria noastră recentă, cu întrebări legitime despre responsabilități și decizii care au dus la violențe și suferințe. Dar să reducem totul la asta înseamnă să ignorăm contextul mai larg și contribuțiile care au ținut România pe un drum spre stabilitate și integrare europeană. Să ne amintim: în anii ’90, țara noastră era fragilă, cu tensiuni etnice care amenințau unitatea națională. Existau voci care agitau spiritele, promovând separatismul sau autonomii extreme. Iliescu a reușit să navigheze pe aceste ape tulburi, menținând integritatea teritorială prin dialog și compromisuri, evitând un scenariu similar cu cel din Iugoslavia vecină, unde diviziunile au dus la războaie sângeroase. A fost perfect? Nu. Dar a ținut țara întreagă, permițând generațiilor viitoare să construiască pe o fundație unită.
Mai mult, el a fost artizanul primului consens național major post-1989: Acordul de la Snagov din 1995. Acel document, semnat de toate partidele politice relevante, a stabilit obiective clare pentru aderarea la NATO și Uniunea Europeană. Fără acel acord, drumul nostru spre Occident ar fi fost mult mai sinuos. Iliescu a sprijinit și accelerat aceste procese, negociind și pregătind terenul pentru integrarea din 2004 (NATO) și 2007 (UE). Astăzi, când beneficiem de securitatea aliaților și fonduri europene, uităm prea ușor că aceste realizări au rădăcini în deciziile din anii ’90. A fost Iliescu liderul necesar pentru momentul 1990? Cel mai probabil, da. Românii abia ieșeau dintr-un regim totalitar, iar tranziția nu e niciodată ușoară sau scurtă. Merita țara un președinte diferit? Poate, dar asta intră în realmul ipotezelor și scenariilor alternative care nu schimbă realitatea.
Respectul față de instituția prezidențială nu ține doar de persoana în cauză, ci de simbolism și de lecțiile istoriei. Iliescu a fost primul președinte ales democratic, cu milioane de voturi în spate, reprezentând voința populară într-un moment de răscruce. Să-l tratăm cu dispreț înseamnă să desconsiderăm propria noastră istorie, inclusiv greșelile din care ar trebui să învățăm. Ca Șef al Cancelariei Prim-Ministrului, am coordonat redactarea primei proceduri privind funeraliile de stat. Cred că e normal să avem astfel de forme de respect instituțional – nu pentru un om, ci pentru cei care au condus țara spre un viitor mai european și democratic, fiecare după puteri și cunoștințe.
Din păcate, asta reflectă o societate tot mai divizată, unde ura pare să devină normă. Suntem împărțiți în tabere: săraci contra bogați, angajați la stat versus cei din privat, majoritari împotriva minorităților de orice fel, o doctrină contra alteia. Aud des replici ironice: „Ah, ești prea tânăr, n-ai trăit perioada aia!” Corect, n-am trăit-o, dar am citit cărți, documente, interviuri din surse diverse – de la istorici de stânga la cei de dreapta, de la presa locală la cea internațională. Am văzut cum România a progresat economic, cum PIB-ul a crescut de la un nivel modest în ’90 la unul care ne plasează în clubul țărilor medii europene, cum poziția noastră internațională s-a consolidat. Dar oare dezbinarea și frustrările personale ale unor politicieni sunt utile României?
Lucrurile au fost complicate în istoria oricărei țări, dar unirea în jurul unor idealuri comune, respectul față de lideri și lecțiile trecutului ne-au făcut mai puternici. Istoria îl va judeca pe Iliescu fără ură și părtinire, peste zeci de ani sau peste un secol, luând în calcul întregul context. Dar cum va arăta viitorul României în următorii ani? Va prevala ura și dezbinarea, sau vom găsi speranța pentru un bine comun? Eu, ca tânăr implicat în politică, aleg să cred în a doua variantă. Să învățăm din greșeli, să respectăm simbolurile și să construim împreună – altfel, riscăm să ne pierdem în propriile umbre. Poate că, ironic, tocmai cei care strigă cel mai tare împotriva trecutului sunt cei care repetă greșelile lui, promovând o diviziune care ne slăbește pe toți.
Se încarcă comentariile...
