Răbdarea strategică a domnului Alexander Vershbow
0
Adjunctul secretarului general al NATO, ambasadorul american Alexander Vershbow, cel cu chip aparent greu de citit, a poposit la Oslo, unde, taman la Institutul Nobel, în cadrul unei conferinţe, a rostit o alocuţiune cu nu puţine mesaje, destule discutabile, mai degrabă pentru aliaţii europeni, în special pentru cei din fostele state socialiste devenite membre ale Alianţei celor ce cred în libertate şi democraţie.
Vershbow a definit NATO, din primele minute, una dintre cele mai proeminente şi de succes organizaţii de pace din lume.
Enunţ amendabil, din perspectiva Belgradului, care nu uită modul în care s-a spulberat federaţia iugoslavă, dar mai ales în viziunea Moscovei, care consideră Alianţa Nord-Atlantică un inamic al Rusiei.
Aşa cum recunoştea şi diplomatul american menţionat, la momentul actual, la Est şi Sud de NATO sunt ameninţări care impun strategii bazate pe fapte şi realism, nu doar pe speranţe lipsite de fundament.
La Est, Rusia nu mai respectă acordurile internaţionale vizând stabilitatea din statele locuite de europeni răsăriteni, pământeni ce pot să devină, în concepţia Kremlinului, eurasiatici conduşi în stilul autoritar al preşedintelui Federaţiei Ruse.
Revenirea Rusiei la strategia tipică unei puteri aflate în ofensivă nu ameninţă doar Ucraina, ci şi securitatea europeană şi mondială în general, reversul medaliei fiind afectarea prosperităţii şi reputaţiei naţiunii ruse.
La sud, tot în opinia lui Vershbow, extremismul violent pune stăpânire pe Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, luptătorii islamici devenind inamicul public numărul 1 şi în Europa civilizată.
Prin urmare, relaţiile dintre NATO şi Rusia par a constitui nodul gordian al anului 2015 şi, probabil, al anilor ce vin.
Agresiunea Rusiei contra Ucrainei?
O invalidare publică a eforturilor statelor aliate de a construi un sistem de securitate european cu Rusia.
Moscova fiind clar decisă să se revină la o Europă bazată pe sferele de influenţă şi pe nefasta doctrină a suveranităţii limitate, pentru statele vecine.
Ucraina fiind pisica arătată fostelor republici sovietice socialiste ce se mai cred şi azi independente de Moscova.
Iar vizita, din luna februarie, a lui Vladimir Putin, la Budapesta, fiind motanul agitat prin faţa ochilor liderilor foste republici socialiste, cândva membre ale Tratatului de la Varşovia, acum state cu roluri complementare în cadrul NATO.
Rusia a modificat, prin forţă, frontierele recunoscute legal, ale unui stat vecin şi subminează, în mod activ, guvernul aceluiaşi stat.
Până şi cancelarul german Angela Merkel s-a convins, la întrevederea între patru ochi, cu Vladimir Putin, avută cu prilejul participării la summitul G20, din Australia, că este minţită cu seninătate, ieri, ca şi în perioada ultimului an, însângerat de acţiunile militare agresive ale Rusiei contra Ucrainei.
Viaţa demonstrează că, deşi le invocă, Rusia nu mai respectă Actul final de la Helsinki şi Carta de la Paris, după cum nici Actul Fondator al relaţiei NATO-Rusia.
Cât despre memorandumul semnat în anul 1994, la Budapesta, prin care Rusia garanta frontierele internaţionale ale Ucrainei în schimbul transferului de arme nucleare, din Ucraina în Rusia, acesta a devenit un subiect mort şi pentru jurnaliştii de la Moscova.
Vie fiind noua graniţă dintre Crimeea ocupată de trupele Rusiei şi Ucraina văduvită de un teritoriu ce îi aparţinea şi era recunoscut ca atare de ONU.
Prima reacţie a NATO, la acţiunile Rusiei, susţine Alexander Vershbow, a fost una de amară dezamăgire.
Un enunţ credibil poate la o audienţă formată din... copii de grădiniţă, dar greu de acceptat, în condiţiile în care fluxul de date asigurat oficialilor, de la sediul Alianţei Nord-Atlantice, indica de mult intenţiile militare ale Federaţiei Răsăritene.
Şi, după cum se ştie, înainte, cu câteva ore, de începerea evenimentelor din Ucraina, preşedintele SUA, Barack Obama a ţinut o conferinţă de presă, care indica clar agresorul şi ţara vizată ca primă victimă.
A lăuda acum Rusia, cum a procedat Vershbow, pentru cooperarea dovedită în Afganistan, Bosnia şi Kosovo, Marea Mediterană şi în Golful Aden este o ipocrizie deloc rafinată, în contextul în care ce se întâmplă acum reprezintă atitudini opuse, total ostile deplânsei colaborări, atât, cât şi cum a fost asta.
Cooperarea invocată şi exemplificată de Alexander Vershbow ţine de... Albă ca Zăpada de la Casa Albă şi piticii cu cipilică marcată de crucea NATO, numai că Rusia se vrea egalul superputerii lumii şi doreşte reguli noi, nu pe cele promovate de Statele Unite ale Americii.
Abia în anul 2015 ajunge diplomaţia americană la concluzia că revenirea lui Putin, la Kremlin, în anul 2012, este o delimitare de UE, de NATO, o impunere a Uniunii Eurasiatice şi a grupului BRICS?
Abia acum Rusia este declarată mai puţin transparentă cu privire la propriile activităţi militare, în special exerciţiile majore, cu scenarii absurde vizând o ameninţare directă, sau chiar un atac dintr-o ţară a NATO?
Abia în ajunul reuniunii miniştrilor apărării ai Alianţei se recunoaşte încrederea mult mai scăzută, în Moscova, chiar şi în comparaţie cu perioada sovietică?
Tocmai acum capul de pod Kaliningrad este perceput ca locul preferat al răsăritenilor, pentru demonstraţii militare de forţă menită să surprindă, să şocheze, să intimideze?
Tocmai în aceste zile este blamată decizia Moscovei de a revizui doctrina sa militară, unde NATO este considerată o alianţă destabilizatoare şi periculoasă pentru Federaţia Rusă?
Tardive enunţuri şi fără ecoul scontat, cel puţin în fostul areal al statelor socialiste, cândva membre ale Tratatului de la Varşovia, azi membre ale NATO.
Totuşi, în cele din urmă, ambasadorul american Alexander Vershbow a recunoscut că Occidentul a făcut greşeli, în relaţiile cu Rusia.
Reorientarea Rusiei nefiind o reacţie la extinderea NATO, cum minte Kremlinul, ci teama preşedintelui Vladimir Putin de implozia propriului sistem de putere autoritară, în Rusia.
Dar ceea ce a afirmat acum diplomatul american, tocmai la Institutul Nobel, atenţiona opinia publică generalul Constantin Degeratu, încă în primăvara anului trecut!
Naţionalismul lui Putin i-a adus sprijinul a peste 80% din alegătorii ruşi.
Dar şi declinul economiei, sancţiunile occidentale şi scăderea incredibilă a preţului petrolului.
Cât va mai rezista Putin?
Cât îl va sprijini aparatul său de propagandă şi structurile de forţă, extrem de bine finanţate, dovadă fiind succesul ştiut, în reprimarea celor mai cunoscuţi dizidenţi.
Chiar dacă bugetul Rusiei a fost redus, cel al forţelor armate a rămas intact.
Iar în anul 2015, Alexander Vershbow se aşteaptă la o presiune sporită a Rusiei împotriva vecinilor săi şi la o atitudine ostilă mărită, împotriva NATO.
NATO?
Invocă un sublim plan de pregătire pentru acţiune, va creşte numărul, mărimea şi complexitatea exerciţiilor comune, va crea facilităţi de comandă înaintate şi va disloca logistica aferentă unor reacţii rapide ulterioare, iniţial invocate după 48 de ore, dar, mai nou, posibile doar după şapte zile.
Ceea ce mi-aduce aminte de Cornelius Ryan şi cartea sa Un pod prea îndepărtat, pe baza căreia a fost creat filmul artistic, de mare succes, cu acelaşi nume.
Alexander Vershbow a invocat scopul NATO de stabilitate, nu de concurenţă, cu Rusia, sau cu oricine altcineva:
„Noi doar facem ceea ce trebuie să facem pentru a ne apăra şi a descuraja pe oricine care ar putea dori să ne provoace.”
Enunţ frumos, dar viaţa bate filmul declaraţiilor diplomatului american, iar în capitalele statelor baltice, ale Poloniei, României şi Bulgariei, orice lider lucid ştie că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii.
Dumnezeu fiind clar peste Ocean, iar sfinţii cu chipurile păpuşilor Matrioşca fiind la nici 300 de kilometri de noi.
Bugetele apărării se vor mări, forţa de reacţie rapidă pare a deveni tot mai clară, ca misiuni, componenţă, echipare, grafic de alarmare şi redislocare, dar nici Germania, nici Olanda, nici Norvegia, nu sunt în vizorul tancurilor ruse.
Iar până la Summitul NAT0, de anul viitor, de la Varşovia, Rusia poate redesena şi alte frontiere.
Alexander Vershbow, cu tot apetitul său pentru lumea concretă, mai şi visează cai verzi, pe pereţii Ucrainei, Georgiei şi Republicii Moldova “care sunt principalele obiective de presiune şi interferenţă rusă.”
Acestea sunt ţări independente, cu frontiere recunoscute la nivel internaţional?
Nu-i nimic, pot fi schimbate graniţele, dar şi liderii lor, în virtutea dreptului imperial răsăritean.
Cui foloseşte actualul tip de ajutor, invocat de diplomatul american, pentru cele trei state partenere, când pe teren lucrurile nu stau deloc pe roz?
Ucraina a pierdut Crimeea, unde mai nou Rusia a declanşat exerciţii de amploare, Georgia tot fără Abhazia şi Osetia a rămas, iar sărmana Republică Moldova este şantajată şi după alegerile parlamentare, mai ales că în Transnistria sunt, de ceva timp, şi patru sute de luptători ai forţelor speciale ruse.
NATO îşi face partea sa?
Oricât de antrenate şi dotate cu armament modern ar fi forţele armate ucrainene, moldovene şi cele din Georgia, nu au cum să facă faţă maşinii de război nucleare ruse.
Şi atunci?
Sigur, oficialii de la Kiev, Chişinău şi Tbilisi vor confirma angajamentele lor de a lupta împotriva corupţiei, de a lua decizii economice dificile, de a dialoga cu minorităţile şi de a construi instituţii eficiente, transparente.
Dar numai cu aceste reforme nu vor stăvili şenilele tancurilor ruse!
Alexander Vershbow a mimat ceea ce a numit “cea mai dificilă întrebare: Care ar trebui să fie abordarea noastră faţă de Rusia?”
Nicidecum discursul actual lipsit de eficienţă, precum “Moscova trebuie să detensioneze situaţia din Ucraina, să oprească trimiterea de arme şi materiale pentru rebelii din Donbass, să retragă soldaţii şi consilierii săi din estul Ucrainei, şi să colaboreze în mod constructiv la punerea în aplicare a prevederilor acordurilor Minsk - în întregime, nu selectiv. “
Putin însă mizează pe ultimii doi ani ai mandatului lui Barack Obama, la Casa Albă.
Ştie că, aşa cum afirma Alexander Vershbow, americanii cer... răbdare şi consecvenţă.
Rusia însă nu va ceda nimic din ce a câştigat şi din ce va mai cuceri.
Putin nu vrea vechea cooperare, ci relaţia specială a Rusiei, cu SUA, ca între două superputeri nucleare.
Place sau nu, regulile jocului, prin forţa armelor, au fost schimbate, cel puţin pentru prezent, dar şi pentru viitorul imediat.
Nimeni nu vrea o confruntare cu Rusia.
Dar, dincolo de spectacolele de P.R., ale administraţiei americane, nu vedem un bărbat de stat, cu vocea lui Ronald Reagan, care să dea jos zidul neîncrederii dintre eurasiaticii lui Putin şi euroatlanticii lui Obama.
Alexander Vershbow şi-a încheiat discursul chemând audienţa la o…”răbdare strategică, dar nu cred că avem vreo alternativă.”
Alternativă este.
Vershbow şi cei ca el, să lase loc unor diplomaţi care au demnitatea pe care tot o clamează Unchiul Sam, dar nu probează, momentan, decât o jenantă tânguială.
Nota bene:
Despre ceea ce putem numi UCRAINA VERSUS RUSIA am avut un schimb de opinii cu generalul (r.) dr. Florian Pinţa, membru al Clubului Militar Român de Reflecţie Euroatlantică, cu Marius Văcărelu şi Constantin Corneanu, conaţionali care au bloguri pe adevărul.ro, un dialog ce poate fi vizionat, de cei interesaţi, în înregistrarea de mai jos.
Se încarcă comentariile...
