Programul (meu) Național de Combatere a Analfabetismului Funcțional

Au venit rezultatele PISA. Le-am comentat, le-am comparat cu 2022, cu 2018, cu 2012. Am căutat explicații și vinovați. Am constatat, din nou, că prea mulți copii români ajung la 15 ani fără să poată folosi suficient de bine ceea ce au învățat.

Foto: Unsplash

Bun. Acum ce facem?

România are nevoie de un Program Național de Combatere a Analfabetismului Funcțional. Cum nu-l avem, mi-am făcut eu unul.

Are un mare dezavantaj: nu rezolvă educația românească până marțea viitoare.

Dar are și câteva avantaje. Aproape nimic din ce urmează nu presupune o nouă lege a educației, o nouă programă, manuale noi sau să așteptăm generația care intră acum în clasa pregătitoare. Nu trebuie nici măcar să fim cu toții de acord asupra marii reforme a educației.

Putem începe mâine.

Și, mai ales, nu este un program doar pentru Ministerul Educației. Pentru că un copil trăiește simultan într-o școală, într-o familie, într-o comunitate și într-o țară. Fiecare dintre ele poate face ceva.

Are un singur principiu, care se repetă în fiecare dintre rolurile de mai jos: Măsurăm. Intervenim. Măsurăm din nou.

Atât. Dacă nu știm de la cine pornim, nu știm unde să intervenim. Dacă nu măsurăm după, nu știm dacă a funcționat, iar peste trei ani vom schimba explicația în loc să schimbăm intervenția.

Ar trebui să spun aici, o dată și clar, că firma pe care o conduc face măsurare educațională. Aveți dreptul să știți asta când citiți un text care recomandă, de mai multe ori, să măsurați. Spun ce cred că e corect să se facă, indiferent cine o face.

Dacă aș fi elev

- Aș învăța să nu confund „am citit" cu „am înțeles".

- După ce aș învăța ceva, aș închide cartea și aș încerca să explic cu cuvintele mele. Dacă nu pot, n-am terminat.

- M-aș obișnui cu trei întrebări: De unde știu? Pot să explic? Pot să folosesc asta și într-o situație pe care n-am mai văzut-o?

- Și aș fi foarte atent cu AI-ul. Nu i-aș cere niciodată să-mi facă tema. Nu pentru că e interzis, ci pentru că, atunci când îmi dă răspunsul de-a gata, îmi ia exact partea care produce înțelegerea. Efortul nu e un obstacol în calea învățării. Este învățarea.

Dar l-aș folosi. Mult. Doar că i-aș cere altceva: 

„Nu-mi da răspunsul. Dă-mi un indiciu."

„Uite cum am gândit. Unde am greșit?"

„Pune-mi întrebări până ești sigur că am înțeles."

PISA 2025 insistă, de altfel, exact asupra acestei diferențe: tehnologia poate susține învățarea, dar devine o problemă atunci când înlocuiește efortul cognitiv care produce înțelegerea. AI poate fi o schelă. N-ar trebui să devină liftul care te scutește de urcat.

Dacă aș fi părinte

- N-aș deveni profesorul copilului meu după ce vine de la școală.

- Educația școlară este responsabilitatea școlii și ar fi profund inechitabil să construim un sistem în care reușita unui copil depinde de timpul, studiile sau banii părinților lui.

- Dar aș schimba câteva întrebări. Din când în când, în loc de „Ce notă ai luat?", aș întreba: „Ce ai înțeles azi?" „Ce n-ai înțeles?" „De unde știi că lucrul ăsta e adevărat?" „Explică-mi mie."

- Și aș încerca să fac din „nu știu" un răspuns absolut normal. Nu știm? Căutăm. Am găsit? Verificăm. Două surse spun lucruri diferite? Cu atât mai interesant.

Nu cred că pentru asta trebuie să petrecem trei ore în fiecare seară făcând educație suplimentară. Uneori sunt zece minute și o întrebare bună.

Dacă aș fi profesor

Știu în ce condiții se pune întrebarea asta. Norma a crescut, clasele s-au mărit, timpul de pregătire s-a subțiat, iar în ultimii ani profesorii au fost, pe rând, salvatorii și vinovații sistemului. Orice îi cere cuiva mai mult efort în momentul ăsta trebuie să fie foarte ieftin ca să merite.

Așa că mi-aș impune o singură regulă: o problemă nouă la fiecare oră. Nu zece. Una.

- Am predat procente? Nu mai dau doar încă cinci exerciții cu procente. Dau două oferte comerciale și întreb care e mai avantajoasă și de ce.

- Am predat fotosinteza? Schimb una dintre condiții și întreb ce crede elevul că se va întâmpla.

- Am citit un text? Pe lângă întrebările de înțelegere, întreb: „Ce afirmație de aici nu te convinge? Ce informație ți-ar trebui ca să o accepți?"

Și după răspuns aș pune foarte des o întrebare care costă exact zero lei și zero minute de pregătire:

„Cum ai gândit?"

Asta fac și mulți dintre itemii PISA. Într-un item public din testul pe care-l disecăm azi, elevul trebuie să aleagă unde ar amplasa un parc eolian, având informații despre costuri și despre impactul asupra mediului. Pentru punctajul maxim nu este suficient să nimerească zona corectă: trebuie să înțeleagă și să explice compromisul dintre criteriul economic și cel ecologic.

Nu trebuie să predăm pentru PISA.

Trebuie să-i obișnuim pe copii ca, după ce au învățat ceva, să facă ceva cu ceea ce au învățat. Nu ne trebuie altă programă pentru asta. Nici alt manual. Nici altă oră în orar. Ne trebuie o întrebare în plus într-o oră care oricum are loc.

Dacă aș fi director de școală

Aș începe prin a afla cine sunt copiii care nu înțeleg suficient de bine ceea ce citesc și cine nu stăpânește competențele matematice fundamentale. Nu la sfârșitul clasei a VIII-a. Acum.

Și n-aș folosi informația pentru clasamente sau pentru a căuta profesorul vinovat. Aș folosi-o ca să organizez intervenția. Apoi aș măsura din nou, ca să știu dacă am organizat-o bine.

Pe lângă asta, aș institui un obicei mic în cancelarie. O dată pe săptămână, fiecare profesor aduce o problemă bună pe care a folosit-o cu elevii: o sarcină care i-a obligat să transfere ceea ce știau într-o situație nouă.

Profesorii și le dau unii altora. Într-un an, fără licitație, proiect european și platformă națională, școala are propria bancă de sute de sarcini bune. Și, mai important, profesorul care are cel mai puțin timp de pregătire nu mai pornește de fiecare dată de la zero.

Și când intru la o oră, nu m-ar interesa numai dacă profesorul „și-a parcurs materia". M-aș uita și la ceva mult mai simplu: cum gândesc acum elevii în clasa asta?

Dacă aș fi primar

Aș vrea să știu nu numai câți kilometri de asfalt are comuna mea, câte locuri de joacă am construit și câte becuri am schimbat. Aș vrea să știu dacă elevii din localitatea mea citesc cu înțelegere.

Și, spre deosebire de multe alte lucruri din educație, aici chiar am pârghii. Programul „Școala după școală" este reglementat și poate fi finanțat din bugetul local. Consiliul local poate finanța transport, masă, materiale și activități de sprijin. Primăria poate contracta o diagnoză a competențelor fundamentale ale copiilor din comunitate. Nimic din toate astea nu are nevoie de aprobare de la București.

Deci aș începe prin a finanța o diagnoză serioasă, anonimă la nivel individual în raportarea publică. Apoi aș face ceva cu rezultatele.

Dacă am 120 de copii care au nevoie de sprijin pentru citire, nu mai am o „problemă a sistemului național de educație". Am 120 de copii, cu nume și profesori și o școală la trei străzi de primărie pentru care pot organiza un program de recuperare.

After-school. Tutori. Profesori plătiți pentru ore de remediere. Transport, dacă acesta este obstacolul. Masă, dacă fără ea copilul nu rămâne la program. Bibliotecă și acces la resurse.

Apoi, după șase luni sau un an, aș măsura din nou.

Măsurăm. Intervenim. Măsurăm din nou.

Mi-ar plăcea să văd primari lăudându-se la finalul mandatului nu numai cu drumurile pe care le-au asfaltat, ci cu numărul copiilor pe care i-au scos din zona analfabetismului funcțional.

Dacă aș trăi într-o comunitate rurală

N-aș aștepta ca soluția să vină toată de la București.

Și n-aș confunda „avem bibliotecă" cu „copiii citesc".

O bibliotecă închisă sau una în care intră zece oameni pe lună este doar o încăpere cu cărți.

Aș transforma-o, două după-amiezi pe săptămână, într-un loc în care se învață.

Profesori pensionari. Liceeni care citesc cu copiii mai mici. Studenți veniți acasă. Voluntari. Un adult care îi ajută să caute informație pe internet și să învețe să distingă o sursă serioasă de una care doar arată serios.

Și aș avea o grijă specială pentru vară.

Pentru copilul unei familii cu resurse, vara poate însemna cărți, tabere, călătorii, muzee, conversații și experiențe noi. Pentru un copil vulnerabil poate însemna luni întregi aproape fără contact cu învățarea. Școala poate fi închisă în august. Învățarea copilului nu trebuie să fie.

Dacă aș conduce o companie care vrea să „investească în educație"

N-aș mai număra copiii la care „am ajuns". Aș număra copiii la care am schimbat ceva.

Aș adopta o comunitate, zece școli sau o problemă foarte precisă. Aș măsura la început. Aș finanța intervenția. Aș măsura la sfârșit.

Nu: „Proiectul nostru a ajuns la 5.000 de elevi." Ci: „1.800 de copii erau sub nivelul funcțional. După un an, 700 dintre ei nu mai sunt."

Aia este investiție în educație. Restul poate fi foarte frumos. Dar este comunicare.

Dacă aș decide pentru sistem

N-aș începe cu încă o reformă totală.

Aș începe prin a face sistematic exact cele trei lucruri de la începutul textului: să identific devreme, să intervin și să verific dacă intervenția a funcționat.

Avem acum standarde care descriu niveluri de performanță pentru competențele pe care programa oricum cerea să le dezvoltăm. Le-aș folosi.

Nu mă interesează doar că Maria are 7 la matematică. Vreau să știu ce poate face Maria, ce nu poate încă și care este următorul lucru pe care trebuie să-l învețe.

Aș concentra enorm de multă energie în ciclul primar. Nu pentru că după clasa a IV-a nu se mai poate recupera - se poate - ci pentru că devine mult mai greu să construiești gândire critică, științe sau matematică peste o citire șubredă și un simț al numărului insuficient dezvoltat.

Aș finanța remedierea după nevoie, nu uniform. Și aș începe să aliniez evaluarea cu ceea ce spunem deja în programe că vrem.

Dacă programa cere competențe, iar testul recompensează reproducerea, copilul și profesorul vor descoperi foarte repede care dintre cele două contează cu adevărat.

Iar o dată pe an aș publica, mare, simplu și imposibil de ascuns într-un raport de 400 de pagini câți copii erau sub pragul funcțional anul trecut? Câți sunt anul acesta?

Acesta ar fi KPI-ul Programului Național.

Nu câte metodologii am produs.

Nu câți profesori au primit certificate de formare.

Nu câte școli „au fost incluse".

Câți copii pot astăzi să facă ceea ce ieri nu puteau.

Copil cu copil

Nu cred că România va rezolva analfabetismul funcțional printr-o reformă spectaculoasă care, într-o bună zi, va pogorî perfect desenată de la București asupra celor câteva milioane de copii din școli.

Cred că îl vom reduce copil cu copil, clasă cu clasă, școală cu școală și comunitate cu comunitate.

Profesorul care mâine pune o întrebare diferită.

Părintele care întreabă „de unde știi?".

Directorul care află care sunt copiii care au nevoie de ajutor și organizează ajutorul.

Bibliotecara care deschide ușa după-amiaza.

Primarul care plătește intervenția și vrea să știe dacă a funcționat.

Compania care nu mai finanțează vizibilitate, ci progres.

Ministerul care măsoară și mută resursele acolo unde datele spun că este nevoie de ele.

Și copilul care învață că „nu știu" nu este sfârșitul unei probleme, ci începutul ei.

Programul meu Național de Combatere a Analfabetismului Funcțional nu are deocamdată buget, siglă, acronim și comitet interministerial.

Ceea ce, dacă mă gândesc bine, s-ar putea să fie primul lui avantaj.