Două iluzii: Suedia ar renunța la digitalizare. România ar avea deja una

De câteva zile circulă intens ideea că Suedia „se întoarce” de la digitalizare. Că renunță la ecrane, la tehnologie, la entuziasmul digital din ultimii ani. Iar pentru mulți dintre noi tentația e mare: dacă până și Suedia revine la carte și la scrisul de mână, poate că digitalizarea în școală a fost, de fapt, o greșeală.

Doar că lecția reală nu este asta. Și ar fi bine s-o înțelegem corect, înainte să mai ratăm încă o reformă.

Școală digitală

Suedia nu renunță la tehnologie. Renunță la iluzia că tehnologia, de una singură, produce învățare. După ani de investiții masive în dispozitive, platforme și aplicații, datele le-au arătat ceva incomod: dacă slăbești citirea profundă, atenția și capacitatea de concentrare, nici cele mai moderne instrumente digitale nu mai pot salva rezultatele. Așa că fac ceea ce fac sistemele mature: nu se întorc în trecut, ci își recalibrează ordinea priorităților.

Întrebarea importantă nu este ce face Suedia. Întrebarea importantă este unde suntem noi în toată povestea asta.

Pentru că, înainte să discutăm despre „prea mult digital”, ar trebui să avem onestitatea să recunoaștem un lucru simplu: România nu a avut, de fapt, niciodată o digitalizare reală a educației.

Noi am confundat digitalizarea cu livrarea de hardware pe care nimeni nu îl folosește cu adevărat, cu cursuri obligatorii de „pedagogie digitală” bifate formal de mii de profesori trimiși la formare fără sens, cu diplome împărțite la grămadă și cu lupta permanentă împotriva rapoartelor (internaționale sau autohtone) care ne spun, consecvent, că stăm prost la competențe digitale.

Ne-am liniștit spunând că avem table inteligente. Între timp, copiii le folosesc, în pauze, ca să-și pună playlistul cu muzici îndoielnice. Iar noi ne întrebăm, grav, retoric, ce nu merge la digitalizare.

Un alt simptom al acestei pseudo-digitalizări este obsesia pentru platforme. Avem platforme cu conținuturi educaționale care există, dar nu sunt folosite. Conținuturi create, achiziționate sau licențiate, pe care nu le vede aproape nimeni. Platforme care nu sunt integrate în predare, în evaluare, în deciziile profesorilor sau ale școlii, dar care ne dau, la nivel de sistem, iluzia modernizării.

Și, în loc să ne întrebăm de ce nu sunt folosite cele existente, pregătim unele noi. La fel. Cu aceleași promisiuni. Cu același rezultat previzibil.

Adevărul e simplu și incomod: digitalizarea nu merge pentru că, în realitate, n-am încercat-o niciodată. Dar suntem deja convinși că nu funcționează.

Digitalizarea reală nu înseamnă dispozitive. Nu înseamnă aplicații. Nu înseamnă diplome de formare.

Înseamnă date despre învățare. Înseamnă evaluare comparabilă. Înseamnă intervenție rapidă atunci când un copil rămâne în urmă. Înseamnă profesori care știu ce fac cu tehnologia, nu doar că au participat la un curs despre ea.

Și, mai ales, înseamnă un lucru esențial: tehnologia e bună dacă și numai dacă este subordonată învățării reale.

Aici, lecția Suediei este corectă. Dar concluzia grăbită - că soluția ar fi mai puțin digital - este periculoasă pentru o țară care nici măcar nu a construit ceva sens pe infrastructura de bază.

Fără citire profundă, atenție și gândire critică, digitalul nu ajută. Dar fără infrastructură digitală, date și evaluare reală, nici învățarea nu poate progresa.

Reforma nu este alegerea între carte și ecran. Reforma este ordinea corectă a lucrurilor.

Poate că adevărata lecție din Suedia nu este despre mai puține ecrane. Poate că este despre curajul de a spune: am investit în lucruri care nu funcționează așa cum am sperat. Și despre maturitatea de a corecta direcția.

Iar întrebarea incomodă, pe care încă evităm s-o punem, rămâne aceasta:

Ce s-ar întâmpla dacă am măsura, în sfârșit, nu ce predăm, ci ce și de unde învață az copiii?

Poate abia atunci am descoperi unde este, de fapt, problema. Și unde începe, cu adevărat, reforma.