Învățarea care trece examenul sau învățarea care rămâne?

Învățarea care te duce la liceul la care vrei sau învățarea care rămâne?

Învățarea care ia bine examenul sau învățarea care rămâne?

Nu sunt sigură că școala noastră știe întotdeauna foarte clar pe care dintre ele o urmărește.

Copilul meu a trecut de anul trecut într-un sistem educațional nou, iar una dintre surprizele mele cele mai plăcute a fost ora de muzică. În școala veche, muzica era pentru noi toți un spațiu destul de familiar: se cânta câte un cântec în cor, se mai citea puțină teorie, eventual se mai vorbea despre un compozitor sau se exersa un solfegiu, după care ora se termina exact cum începuse.

În noua școală, într-o zi m-am trezit uitându-mă pe platforma unde părinții au acces la temele copiilor și am descoperit că un trimestru întreg fusese dedicat blues-ului. Copiii ascultaseră blues, discutaseră structura genului, analizaseră tiparele din versuri și din muzică, iar la un moment dat primiseră o temă simplă și foarte serioasă în același timp: să scrie versuri pentru o piesă blues, respectând structura specifică acestui tip de muzică.

Apoi au cântat. Fiecare la instrumentul pe care l-a ales. Nu toți copiii știau să cânte înainte. Dar au învățat, cât au învățat.

Mai târziu, când copiii au trebuit să își aleagă disciplinele pentru IGCSE, am mers și eu la standul dedicat muzicii, curioasă să înțeleg ce înseamnă examenul. Acolo am aflat că vor avea de ascultat o piesă și de analizat elementele ei teoretice, vor avea de cântat două piese la orice instrument aleg și vor avea de compus o melodie proprie și de interpretat acea compoziție. Asta în următorii doi ani. 

M-am trezit gândindu-mă cât de mult îi va ajuta asta pe copii să înțeleagă lumea în care noi, cei mai mulți dintre noi, am navigat singuri: lumea în care muzica nu este doar un capitol din manual, ci o structură, o emoție și o formă de expresie. 

Noi toți am făcut cel puțin opt ani de muzică la școală. Dacă adunăm orele, ies câteva sute. Cu ce am rămas din ele? Cu câteva cântece cântate în cor, cu niște definiții despre game (oare?), cu cititul notelor pe portativ (și aici am dubii) și, poate, cu abilitatea de a scrie un mic eseu despre muzică pe care nu o ascultăm cu adevărat. La gusturi muzicale rafinate nu ne-a ajutat sigur, ultimul sondaj despre ce genuri muzicale preferă adulții români m-a panicat de-a dreptul.

Nu spun povestea asta pentru a glorifica un sistem educațional sau altul. Nici nu cred că există sisteme perfecte și nici că problemele educației pot fi reduse la comparații între profesori, programe sau manuale.

Dar există, din când în când, momente în care vezi foarte clar diferența dintre două tipuri de învățare: cea care te ajută să reproduci corect niște patternuri la examen și cea care rămâne cu tine mult după ce ai uitat manualul.

Pentru că, dacă suntem sinceri, școala noastră a devenit foarte eficientă într-un lucru: pregătirea pentru examene.

La matematică, elevii descoperă relativ repede că există un număr limitat de tipuri de probleme care reapar constant, iar dacă înveți schema de rezolvare pentru fiecare dintre ele, poți naviga fără mari emoții prin majoritatea evaluărilor.

La română, este perfect posibil să iei bacalaureatul (unoeri cum laude) fără să fi citit niciuna dintre cărțile din programă, dacă ai învățat suficient de bine structura eseului și câteva formulări de tip passe-partout.

La biologie, fizică sau chimie, vocabularul și formulele sunt adesea memorate înainte ca procesele pe care le descriu să devină cu adevărat sau vreodată vizibile pentru elevi. La istorie sunt câteva zeci de grile/modele de subiecte care se repetă de ani de zile.

Școala oferă patternuri. Elevii le învață. Examenul verifică dacă sunt reproduse corect. Și-așa, performanța înaltă devine reproducere, mimetism, conformare.

Nu spun asta ca o critică la adresa profesorilor, care lucrează, de cele mai multe ori, într-un sistem de constrângeri curriculare și cadre de evaluare foarte clar definite. Vechi și învechite în opinia mea. 

Spun asta pentru că sistemul nostru educațional pare să funcționeze de mult timp pe o premisă tacită: că adevărata cunoaștere este prea complicată pentru școală sau cel puțin pentru școlari și că rolul ei este mai degrabă să ofere elevilor o formă aparent profundă dar imposibil de internalizat a lucrurilor, o suprafață a ideilor, urmând ca profunzimea să fie descoperită mai târziu. Când? Poate la facultate. Sau, poate, niciodată.

Altfel spus, elevii sunt familiarizați cu vocabularul unei discipline fără să fie invitați cu adevărat în interiorul ideilor ei. Învață despre concepte. Nu înțeleg conceptele.

Posibil că aici este, de fapt, întrebarea cea mai importantă pe care ar trebui să ne-o punem atunci când vorbim despre educație: Ce alegem - învățarea care te duce la liceul la care vrei sau învățarea care rămâne? Învățarea care ia bine examenul sau învățarea care rămâne?

Pentru că, atunci când un copil termină școala, nu ne dorim doar un elev care a navigat cu succes prin examene, ci un tânăr care pleacă mai departe cu un set de abilități, cunoștințe și competențe care să îl ajute să navigheze cât mai lucid prin viața - încă imprevizibilă - care îl așteaptă.

Iar dacă asta este miza, atunci întrebarea devine inevitabilă: cum măsurăm în școala noastră învățarea care rămâne?

Pentru că, până la urmă, despre asta ar trebui să fie educația.

Nu despre cât de bine treci prin școală.

Ci despre ce, din ce ai învățat, rămâne parte din tine după ce ai plecat din ea.